Crezul

1. Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.
2. Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii: Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate sau făcut.
3. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om.
4. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat.
5. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.
6. Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
7. Şi iarăși va să vină cu slavă, să judece viii si morţii a Căruia împărăție nu va avea sfârşit.
8. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin prooroci.
9. Şi întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.
10. Mărturisesc un Botez, întru iertarea păcatelor.
11. Aştept învierea morţilor.
12. Şi viaţa veacului, ce va să fie. Amin.

Acesta este textul fundamental al lucrătorului dreptmăritor creştin, este icoana noastră de cuvinte,  zugravită solemn cu slove.  Este harta care nu te lasă, pământeanule drumeţ, sa te ratăceşti în bezna acestei lumi, să te abaţi pe căi lăturalnice spre hăţişul pădurilor stufoase. Este harta pe care trebuie să o porţi mereu cu tine pentru a şti  la ce răspântie te afli. Daca poţi s-o citeşti corect, vei ţine drumul drept spre ţinta călatoriei tale.

De când acest text fundamental a fost dăruit oamenilor de către Sfinţii Părinţi, la întâiul sinod ecumenic de la Niceea, din anul 325,  şi la cel de-al doilea sinod ecumenic de la Constantinopol, din anul 381, am învăţat  să privim altfel cerul, să privim în fântâna sufletului stelele  şi să avem ochii veşnic aţintiţi spre Steaua Polară a Ortodoxiei, care este Iisus Hristos. Căci, fără aceasta, orice hartă este inutilă.

Are 12 articole de credinţă.  Să alegem pentru fiecare lună a anului un articol şi să-l cercetăm  zilnic .

Acum, la inceput de an, în luna Gerar, avem prilejul să începem acest  exerciţiu duhovnicesc, să începem o călătorie ascetică  pe care să nu o  încheiem niciodată. Doar pe 31 decembrie să facem un popas pentru anul viitor.  La muţi ani!

Psalmi din Biblia Vieţii

de Gavriil Stiharul

Sapă-n stânca cea mai tare
Câte-o vorba ziditoare,
Scrie pe cerul infinit
Visul tău neprihănit,
Spală-ţi fapta vinovată
În albia argintată,
Împarte-un zâmbet şi mulţi ani
Cu cel mai trist dintre duşmani,
Caută-n dumnezeire
Ne’mplinita ta iubire,
Umple ulcioarele de lut
Cu clipa întâiului sărut,
Zilele înlăcrimate
Le aruncă mai departe,
Scaldă-ţi ochii pe alee
În culori de curcubeie,
Caută în cel ce crede
Steaua care nu se vede…

Voi scrie Adevăr

Voi scrie Adevăr pe braţele slăbite,
C-o sabie mai grea vei porni la luptă,
Voi scrie Adevăr pe aripile frânte
Şi calea către stele o vei străbate uşor.
Voi scrie Adevăr pe pleoape ostenite
Şi vei vedea luceferi dincolo de zare,
Voi scrie Adevăr pe visele zdrobite
Şi vei urca pe stâncile semeţe.
Voi scrie Adevăr pe frunte şi pe mână
Şi vei porni pe mările muginde în furtună.
Sunt scribul care îţi scrie acum umil
Mesaj din Cer, eu, Stiharul Gavriil.
Sunt scribul care îţi scrie de departe
Nu rupe scrisoarea, ci pune-o deoparte.

Aici pentru vizualizare în pps:
Voi scrie Adevar

Unde va fi Noul Ierusalim?

Când Apostolul Ioan Evanghelistul, exilat în insula Patmos, primea aceasta descoperire: “Şi-am văzut cetatea cea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă’mpodobită pentru mirele ei” [1], Biserica Apostolică se confrunta cu cea mai cumplită prigoana, aceea a împăratului Domiţian. Era o epoca de martiriu, de trădări, de apostazieri şi de speranţe. Credincioşii erau convinşi de apropiata revenirea a lui Iisus Hristos şi de împlinirea grabnică a acestei viziuni. În ciuda nesiguranţei zilei de mâine sau poate tocmai din aceasta, tema Noul Ierusalim începe să preocupe mase tot mai largi de creştini şi aceasta preocupare a sporit de-a lungul veacurilor până în zilele noastre. Era evident ca Ierusalimul Vechiului Testament fusese părăsit de Dumnezeu, iar o nouă cetate urma să îi ia locul. Pentru exegeţii creştini, Ierusalimul rămânea prototipul Noului Ierusalim, aşa cum Adam era prototipul lui Iisus Hristos, iar Eva era prototipul Fecioarei Maria, conform afirmaţiei că ” Noul Testament în cel vechi se ascunde, iar Vechiul Testament în cel nou se descoperă”.

Noul Ierusalim şi sofiologia

Conform cu părerea mitologilor, Ierusalimul istoric nu face excepţie de la clişeul general al arhetipului, conform căruia orice aşezare omenească îşi are un prototip în cer. Astfel, Ierusalimul ar fi fost o dedublaţie a unui model celest. Cât priveşte templul lui Solomon, Mircea Eliade crede că a găsit o referire clară chiar în cărţile lui Moise, în special Ieşirea. Astfel, “Cu deosebire templul – loc sacru prin excelenţă – avea un prototip celest. Pe muntele Sinai, Iehova îi arată lui Moise “forma” sanctuarului pe care avea să-l construiască”. De asemenea şi David îl asigură pe Solomon că “toate acestea sunt în scrisoarea insuflată de la Dumnezeu cum m-a luminat el pentru toate lucrările zidirii”. De aici, Mircea Eliade trage concluzia că pasajul din Apocalipsa unde se vorbeşte despre Noul Ierusalim se referă la acel prototip celest şi chiar citează pericopa Sfântului Apostol Ioan: “Dar cea mai frumoasa descriere a Ierusalimului celest se afla în Apocalipsa (21.2. sq.) [2]. Credem ca Mircea Eliade face o confuzie, căci Sfântul Apostol Ioan vorbeşte despre un Ierusalim ceresc nou, unic, care nu are un antitip pe pământ, o dublură, căci va fi făcut de îngeri, sau poate de Dumnezeu Însuşi, şi nu de mâna omului, şi care va coborî atunci, la sfârşitul veacurilor şi nu despre arhetipul celest al vechiului Ierusalim. De altfel, Apostolul mai vorbeşte despre un cer nou, şi nu despre cel vechi: “Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este” [3]. Oricum , citatul apocaliptic nu-şi avea locul aici. De buna seamă că Mircea Eliade, ca de altfel mulţi intelectuali, a fost influenţat de sofiologie. gnoză conform căreia Dumnezeu ar fi creat arhetipurile lumii văzute înaintea acesteia. De pildă, după sofiologi, “Mitul biblic, şi doctrina evoluţionistă ar putea deci să, stea alături. Ele nu-şi fac concurenţă, ele nu au nimic de împărţit, deoarece se referă la realităţi cu totul diferite” [4]. Or, după cum se cunoaşte, sofiologia nu a fost acceptata de Biserica ortodoxă, fiind considerata o erezie gnostică.

Speculaţii pe tema locaţiei Noului Ierusalim

Cum era şi firesc, tema avea să constituie o tentaţie permanentă pentru speculaţii dintre cele mai fanteziste. Fiecare dintre neamuri ar fi voit ca regiunea unde erau trăitori să aibă privilegiul de a constitui locaţia cetăţii sfinte. Au apărut, cum era şi firesc, profeţii false, care au cunoscut o largă circulaţie în epocă, în ciuda opoziţie Bisericii ortodoxe (pe atunci ecumenice), ce încerca să tempereze din avântul unei exaltări populare nejustificate. Desigur, aici pe lângă orgoliu, intervenea şi aspectul comercial, căci locaţia ar fi constituit un loc de pelerinaj, care s-ar fi dovedit extrem de profitabil, contribuind astfel la prosperitatea regiunii. Aşa se explică încurajarea ereziei de unii demnitari şi negustori, proprietari de hanuri sau de mijloace de transport.
Cele mai vechi speculaţii aparţin Bisericii montaniste, care susţinea că negreşit Noul Ierusalim va coborî din cer, în Asia Mica, la Pepuza şi Tymion, în Frigia, azi Karahallı, din provincia Usak, Turcia. Cum era şi firesc, cele două cetăţi au atras la vremea respectivă numeroşi pelerini sau simpli curioşi, care veneau aici în spernaţa mântuirii, însănătoşirii sau pur şi simplu pentru satisfacerea unui capriciu, şi au pus bazele unei afaceri locale înfloritoare. Cu timpul, erezia s-a stins, iar Pepuza şi Tymion au fost date uitării. Afacerea “Noul Ierusalim” a supravietuit timp de patru sute de ani (din secolul al II-le până în secolul al VI-lea), în ciuda împotrivirii Bisericii.
Vor mai fi fost şi alte regiuni care îşi revendicau înaltul privilegiu, cum vor mai fi fost şi alte profeţii false care să le susţină.
Lalibela a fost o înfloritoare cetate din nordul Etiopia, numită astfel după suveranul ei, sfântul Gebra Maskal Lalibela [5], cel care a încercat să construiască aici un Nou Ierusalim, după căderea Ierusalimului în mâinile lui Saladin, eveniment ce a avut loc în anul 1187. Viziunea lui a fost una extrem de interesantă, prin faptul că a dorit să reproducă structura arhitectonică a cetăţii Ierusalimului pe care a contemplat-o în timpul unei viziuni, dar şi pe cea din revelaţia lui Ioan. Oraşul a fost capitala Etiopiei până în secolul al XIII-lea.
Când Cristofor Columb scria: “Pe mine m-a ales Dumnezeu ca sol al Său arătându-mi în care parte a lumii se află noul cer şi noul pământ, despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfântului Ioan, în Apocalipsa sa şi despre care vorbise şi Isaia mai înainte” [6] era evident că se referea la Lumea Nouă, de a cărei existenţă era convins, şi nu la India. Columb fusese nevoit să ascundă adevărata destinaţie a călătoriei sale, deoarece nimeni nu ar fi fost dispus să finanţeze o aventură fantezistă, care nu ar fi avut o finalitate practică şi nu s-ar fi dovedit profitabila şi nici să acorde credit unui idealist exaltat. Ciudatul “amiral al mărilor”, cum îi plăcea să i se spună, era de fapt un mistic conştient de misiunea sa eshatologică, de faptul că fusese ales să găsească locaţia Noului Ierusalim, cetate care va cobori din cer la vremea potrivită, şi era convins ca ea trebuia să fie pe continentul cel nou pe al cărui teritoriu el, Columb, pusese pentru prima data piciorul în anul 1492.
După moartea lui Columb, tema devine o preocupare permanentă pentru coloniştii din Lumea Nouă. Primii colonişti englezi din America de Nord au încercat sa acrediteze ideea că oraşul Jamestown, capitala micii colonii fondate în Virginia de către primii emigranţi sosit din Anglia, la 14 mai 1607, ar fi fost predestinat [2] să primească cetatea apocaliptică. Căpitanul John Smith [7] se străduieşte să arate că Lumea Nouă ar fi un adevărat rai pe pământ. Cum mica comunitate se confrunta cu probleme grave, cum ar fi foametea şi molimele, pioşii colonişti au început să uite de acest deziderat, şi, trecând la preocupări mai lumeşti, au devenit principalii furnizori de tutun pentru Anglia. Următorul val de emigranţi, cunoscuţi sub numele generic de Părinţii pelerini, au sosit îmbarcaţi la bordul vasului “Mayflower”. Aceştia au întemeiat în Massachusetts, în anul 1620, colonia Plymouth. După pelerini, vor veni puritanii. În anul 1630, predicatorul John Winthrop ţine la bordul vasului “Arabella” o predică de mare efect: “Un model de caritate creştină”, predică ce conţinea celebra fraza, intrată ulterior în folclorul american,:” Trebuie să înţelegem că suntem o cetate pe un vârf de munte şi ochii omenirii sunt aţintiţi asupra noastră”. De bună seamă că, rostind aceste cuvinte profetice, era preocupat de viziunea lui Ioan din Apocalipsa şi vedea în Lumea Nouă locaţia viitorului Nou Ierusalim. De altfel, colonia a fost tot timpul preocupată aceasta idee, considerând-o mai mult sau mai puţin simbolic. Interesul puritanilor pentru Noul Ierusalim s-a concretizat mai cu seamă în secolele următoare, când au început sa apară pe teritoriul american colonii utopice ale unor comunităţi egalitariste de tip falanstere, unele dintre ele purtând chiar aceasta denumire. Denumirea o mai regăsim şi în titulatura unor biserici, societăţi misionare, ordine şi confrerii, ce îşi iau avânt începând din secolul al XVIII-lea, precum şi în diferite mişcări mistice. Negreşit, moştenirea puritană şi-a pus puternic amprenta asupra culturii americane, care a fost permanent preocupată de această idee.
Tema cetăţii sfinte a fost o precupare şi pentru ortodocşi. În anul 1656 a fost ridicat la Istra, în gubernia Moscova, de către patriarhul Nikon, un complex mănăstiresc având ca centru “Mănăstirea Voskresensky” sau “Mănăstirea Noul Ierusalim”. Râul Istra a fost pus în analogie cu Iordanul, iar călugării de diferite naţionalităţi închipuie Ortodoxia neamurilor, analoagă Ierusalimului ceresc.
O mănăstire asemănătoare există şi în România, lângă Pucioasa. Deşi de dată mai recentă, a fost ridicată după anul 1990, şi mai modestă ca proporţii, pare că ar împărtşi acelaşi mesaj profetic.
Marea popularitate de care s-au bucurat scrierile sibiliene [8], a lăsat posterităţii un culoar liber pe care ocultiştii şi clarvăzătorii de tot felul au ştiut să-l speculeze. Apocrifele sibiliene dau legitimitate oricărei ghicitoare care pretinde că vede în ghioc viitorul României. Dintre toate textele apocrife, cărţile sibiliene au fost cele mai tolerate de Biserica Ortodoxă. Că este aşa, dă mărturie iconografia creştina românească. Bunăoară, în bisericile din Bucovina sunt zugrăvite scene din aceste apocrife. De asemenea, Acrostihul sibilin a trezit interesul şi Sfântul Ierarh Dosoftei, care l-a tradus din limba latină în limba română.
Se spune că prin anul 1922, misionarul creştin indian Sadhu Sundar Singh (1889 – 1929 ?) ar fi vizitat Bucureştiul, făcând cu această ocazie o serie de profeţii despre viitorul spiritual de excepţie al acestei metropole. Aşa-zisele profeţii sunt foarte măgulitoare, în ele zugrăvindu-se în mod amănunţit un Bucureşti privilegiat, pe care misticul indian îl identifică cu Noul Ierusalim [9]. În realitate, aşa-zisele viziuni sunt o însăilare de fraze dezlânate, fantasmagorice şi cu un pronunţat caracter ocult. Dactilografiate mai mult sau mai puţin clandestin şi puse în circulaţie, textele au devenit foarte populare pe timpul comunismului, probabil cu ştirea şi voia securitătii, ele convenind regimului autarhic de dinainte de anul 1989, deoarece descurajau emigrarea.
Or, după cum se cunoaşte, capitala actuală a României nu are legitimitate divină şi laică, căci a fost impusă politic după anul 1538 de Înalta Poartă pentru că era mai uşor de controlat. Spre deosebire de Târgovişte, relieful nu o protejează suficient de bine şi astfel putea fi mai vulnerabilă în cazul unui atac militar otoman. Cu alte cuvinte, Bucureştiul este un accident al istoriei, necorectat încă de istorie. Creştinismul lui Sundar Singh este unul personal şi foarte îndoielnic. Era un adept al lui Emmanuel Swedenborg [10] ale cărui idei le-a preluat şi le-a îmbogăţit cu opinii personale. De pildă, lăsă să se înţeleagă că toţi oamenii vor fi mântiuiţi, indiferent că-l primesc pe Hristos sau nu. De fapt, Sundar Singh va rămâne un hindus universalist, care credea şi el în valabilitarea tuturor religiilor.
După anul 1989 au apărut şi alţi clarvăzători hinduşi care au făcut profeţii măgulitoare despre România, unele dintre ele referitoare la Noul Ierusalim.

Cunoaşterea revelată şi cea raţională

Toate aceste enormităţi puteau fi evitate dacă s-ar fi ţinut seama de faptul că profeţiile se fac prin descoperire divină, dar şi prin raţionament (înţelepciune), conform cu cele afirmate de Sfântul Apostol Pavel: “Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi [...]” [11]. Aşadar, planul lui Dumnezeu, deşi nevăzut, este inteligibil şi poate fi înţeles cu mintea, printr-o adâncă şi înţeleaptă pătrundere în fluxului evenimentelor. Un analist remarcabil, care a făcut predicţii exacte bazate exclusiv pe raţionament a fost ziaristul Pamfil Şeicaru [12]. Aproape toate evenimentele majore mondiale anticipate de el au avut într-adevăr loc. Bunăoară, a prezis că, în faţa pericolului nazist, garanţiile oferite ţării noastre de către marile puteri europene democrtice nu vor putea fi onorate, ceea ce, de fapt, s-a şi întâmplat. În cazul Bucureştiului, niciun raţionament nu ne îndreptăţeşte să credem că “profeţia” lui Sundar Singh ar avea consistenţă. Conform revelaţiei Apostolului Ioan, Noul Ierusalim va fi un oraş gigant, ce va ocupa o suprafaţă de aproximativ 4 949 735 km2 [13]. Pentru comparaţie, oferim câteva repere: Imperiul Roman, în anul 117 d. Hr., se întindea pe o suprafaţă de 4 900 000 km2, iar, în ziua de azi, cele 27 de state ale Uniunii Europene măsoară împreună 4 324 782 km2. Aşadar, oraşul sfânt va fi tot atât de întins ca un continent (probabil un pământ nou ieşit din ocean). Practic va fi un continent! Or, la ora actuală, Bucureştiul se întinde pe o suprafaţă de numai 228 km pătraţi. Ne întrebăm: când şi cum va reuşi să crească de la 228 km2 până la 4 949 735 km2 ? Mai degrabă, nu putem afirma că ştim unde se va realiza profeţia Apostolului Ioan, dar putem spune că, de va fi în Europa ( puţin probabil!), în niciun caz nu se va limita strict la Bucureşti.
_______________________________________________
1. Apocalipsa 21.2;
2. Mircea Eliade, Eseuri, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1991;
3. Apocalipsa 21.2;
4. Vezi Nikolai Alexandrovici Berdiaev, apud Lucian Blaga;
5. Sfântul Gebra Maskal Lalibela, începutul secolului al XIII_lea, a fost împărat al Etiopiei, făcând parte din Biserica ortodoxa Etiopiana (precalcedoniană), care l-a şi canonizat;
6. Apud Mircea Eliade, Istoria credinţelor si ideilor religioase, Editura Stiinţifică şi encilopedică, Bucureşti 1986;
7. John Smith (1580 – 1631), militar, căpitan de vas, aventurier, pirat, colonist al Lumii Noi si scriitor. A fost înnobilat de către Sigismund Bathory pentru faptul că a luat parte la campania împotriva lui Mihai Viteazul. Ulterior a intrat în slujba domnului Ţării Româneaşti, Radu Şerban. Autor al cărţii: “O povestirea adevărată a întâmplărilor şi a celor petrecute în Virginia”, best-seller publicat la Londra, în anul 1603, considerată a fi prima carte a literaturii americane. Vezi Leon Leviţchi şi Tudor Dorin, “Antologie de poezie americană de la începuturi până azi”, Ed. Minerva, Bucureşti 1977. Pentru a ispiti pe compatrioţii săi sa părăsească Anglia şi să meargă in Virginia, unde era guvernator, a desfăşurat cu mult talent o campanie publicitara deşănţată, zugrăvind în culori fantastice colonia: “În lumea nouă un om nu trebuie să muncească decât trei zile din şapte pentru a duce o viaţă îmbelşugată. Grânele şi viţa de vie rodesc mai bogat decât în Anglia, este un pescar foarte prost acela care nu poate scoate decât două sute sau trei sute de bucăţi de cod oe zi din apele Noii Anglii”;
8. Sibilele erau preotese ale zeului Apollo, numarul lor a variind de-a lungul vremurii. În literatura creştina apocrifă, sibilele figurează ca profetese care au prevestit multe lucruri cu privire la fecioara Maria şi la venirea lui Mesia. Motivul sibilelor îl găsim atât în Orotodoxie, cât şi în catolicism. În iconografia creştina, sibilele au pătruns, probabil, prin intermediul literaturii creştine apocrife începând să fie zugrăvite în biserici încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea. În biserica Mănăstirii Vatra Moldoviţei, “impărăteasa Sivila” este zugrăvită alături de filozofii greci păgâni Platon şi Aristotel, având pe cap o coroană, de sub care cade un val alb împodobit cu dungi colorate. Spre marea dezamăgire generală, cărţile sibiliene au fost dovedite că ar conţine texte din categoria “vaticinium ex eventu”, izvorâte din pietatea Evului Mediu.
9. “România va trece prin multe faze de transformări fundamentale, devenind în final, graţie spiritualizării exemplare, un veritabil focar spiritual, ce va putea fi comparat cu miticul Nou Canaan, iar Bucurestiul se va transforma într-un centru esenţial al acestui focar. Aceasta capitală va deveni polului spiritual al planetei şi va fi aproape în întregime reconstruită, rămânând în cele din urma o aranjare de construcţii, în forma inelară, având 7 km în diametru. El va fi considerat de toate popoarele drept un veritabil Nou Ierusalim pamântesc [...] Acest Centru Divin Suprem va putea avea două milioane de suflete. Lucrare va fi executată în 10 ani, căci deşi Centrul Divin va fi terminat în 5 ani, amenajarea împrejurimilor acestuia va mai dura încă 5 ani. În jurul oraşului se vor afla grădini cu pământ fertil de cea mai bună calitate în care, pe lângă legume felurite, vor rodi şi feluriţi pomi fructiferi, pentru ca nimic să nu lipsească locuitorilor săi”.
10. Emanuel Swedenborg (1688 – 1772) Om de ştiinţă, filosof, mistic creştin şi teolog suedez. Lucrarea sa “De Nova Hierosolyma et Eius Doctrina Coelesti” (Despre Noul Ierusalim şi învăţătura cerească a sa) a avut o mare înrâurire asupra unor personalităţi precum: William Blake, Elizabeth Barrett Browning, August Strindberg, Ralph Waldo Emerson, Charles Baudelaire, Adam Mickiewicz , Balzac , William Butler Yeats , Sheridan Le Fanu, Jorge Luis Borges, Carl Jung, Helen Keller etc.;
11. Romani, 1, 20;
12. Pamfil Şeicaru (1894, Buzău — 1980, München, Germania). Ziarist analist şi publicist român. Director al ziarului Bucovina, apoi fondatorul cotidianului “Curentul”. Lucrări principale: “Istoria partidelor politice în România”, (1959), “Die Donau – Fluss der Fünf Meere. Ein Europäisches Problem im Lichte der rumänisch-sowietischen Kontroversen” (1975), “Adevăruri care trebuie amintite” (1980). Previziunile sale uimesc prin precizie.
13. O latură va măsura 12 000 de stadii. Or, cum stadiul grecesc avea o valoare cuprinsă între 177,6 m şi 192,3 m, iar cel roman de 185 m, aria măsurata în km2 cunoaşte şi ea variaţii. În general, se consideră că cetatea va avea la baza o suprafaţă de 4 978 400 km2, luându-se stadiul roman ca unitate de măsură.

Descântec vinovat

Linişte stelară pe drumul stingher,
stele logostele, paşii prin frunziş,
la poarta închisă să bată cu cerul,
să se cearnă neaua de stele pieziş.

Dă-mi putere noapte să deschid portiţa,
stele logostele, tremură izvorul,
din pământul negru eu conjur sămânţa
să-mi spună de soartă nenuntita floare.

Nu ai dezlegare să-ţi afli ursitul,
stele logostele, vraja din cuvânt,
urmele de paşi se topesc sub zidul
care înconjoară piatra de mormânt.

Sibila Eritreea

Mi-e fruntea pergament pe care timpul
îl scrie cu slove aspre de oracol,
şi ochii tăi logodiţi cu-Olimpul
le leagă cu înţelesuri de miracol.

Să nu citeşti nimic despre-ntristare,
nici despre gândurile din nopţi târzii,
citeşte despre flori şi despre soare
şi despre frunzele de toamna încă vii.

Citeşte despre noi până la idee,
despre drumul întors către paradis,
dar nu citi despre fructul tău, femeie,
ce m-a ispitit aşa cum era scris.

Citeşte despre cărarea izbăvirii,
dar nu citi despre drumul către iad,
eu, damnat Sisif, urc piatra răzvrătirii
până la Olimpuri ca apoi să ard.

În aşteptarea unicornului

Un zbor de paşi sau nălucire,
când roua – lacrimă de diamant-
dă pleoapei serii strălucire
şi mantie s-aşterne peste neant?

Deschide poarta dinspre mare
şi zvonul îl ascultă-n scoica grea:
sunt paşi sau cârduri de cucoare,
rumoarea tremurând din stea în stea?

Dar tu – un cântec peste ape
ajuns pe pajiştea de peste nori
când marea nu ne mai încape -
va trebui de-acum să nu mai mori.

Inorogul [*] îndrăgeşte fecioara

Iar unicornul din emblemă înseamnă nobleţea neamului tău românesc.”
(Diploma de înnobilare a lui Nicolaus Olahus)

Inorogul iar s-a zorit să vină,
s-a strecurat înveşmântat în noapte
cu mândrul corn proptit în luna plină,
păşind pe stele albe şi curate.

Dar ei au tras obloanele la case
şi numai tu, pe prispa dinspre lună,
ţi-ai împletit cosiţele cu raze
şi-ai aşteptat pe mire cu cunună.

Satul adoarme vegheat de luceafăr,
taina fecioarelor s-ascunde în vis,
molia macină zestrea din cufăr,
tu ai trecut peste hotarul nescris.

De şapte ori va trece discul lunii,
din tencuială, sfinţii luminează,
în cădelniţi, smirna şi tăciunii
încă o dată se îmbrăţişează.

___________________________

* Inorogul sau unicornul este un animal fabulos ce simbolizează monoteismul. Aşa cum arată şi numele, monoteismul (gr. monos= unic, singur şi theos= dumnezeu, zeu) este credinţa într-un singur Dumnezeu, credinţă care se opune politismului (gr. “poli”= mulți și “theos”= zeu). În vechime, majoritate religiilor erau politeiste. În cartea Exodului, capitolul 32, versetul 4 se spune : ” Şi el (Aaron) i-a luat din mâinile lor, i-a topit în tipar şi a făcut din ei un viţel turnat şi le-a zis: « Iată-i pe dumnezeii tăi, Israele, cei ce te-au scos din ţara Egiptului!»“.
Aaron a ales să le toarne un viţel, deoarece iudeii erau familiarizaţi cu zeităţiile zoomorfe întâlnite în Egipt (v. Boul Apis). Cele două coarne ale viţelului de aur simbolizau politeismul. Aşadar viţelul era un “diceros” sau “dikeros ” (două coarne), termen care se regăseşte în denumirea ştiintifică a rinocerului negru (Diceros bicornis). Evident, aici este vorba de un pleonasm, căci alătură pe diceros (gr. di= două; ceros= corn) cu bicornis (lat. bi= două ; cornis= corn). La toate aceste zeităţi, provnenite din fauna terrei, se opunea unicornul, animal fantastic, inexistent în natura vizibilă, aşadar transcedental, numit în greceşte “monoceros” sau “monokeros” (monos = unul ; ceros, keros= corn). Fără îndoială, aşa cum indică şi etimologia cuvântului, inorogul simbolizează pe Dumnezeu. “Cântarea cântărilor” este o alegorie care vorbeşte despre frumoasă poveste de dragoste între Iahve şi poporul ales sau între Iisus Hristos şi Biserică. Se crede că atunci când se arată inorogul, diavolul fuge. Începând din Evul Mediu, inorogul simbolizează pogorârea Cuvântului în pântcele Fecioarei Maria, aşadar întruparea Mântuitorului.

Cel dintâi alfabet

Moise urca hotărât pe coasta abrupta a muntelui al cărui pisc mângâia cerul. Trupul îi era slăbit din pricina ostenelii de care avusese pe deplin parte încă din prima zi de când ieşise din Egipt, în acea noapte când i se poruncise ca fiecare iudeu să sacrifice câte un miel şi să însemne cu sângele lui uşorii caselor, pentru a fi feriţi de groaznica urgie care va urma. Trupul îi era slăbit aşadar, dar duhul îi era plin de râvnă. Îşi sprijinea trupul bătrân pe toiagul pe care Dumnezeu îl prefăcuse odată într-un şarpe înfricoşător. Cât de speriat fusese atunci! “Nu te teme – răsuna vocea de tunet a lui Dumnezeu – apucă-l de coadă “. Şi Moise făcu aşa cum i se ceruse. Cum îl prinse de coadă, şarpele înlemni. Era iarăşi toiagul de mai înainte. Dar acum îi era de mare folos. Ajutându-se cu el, urcă, urcă necontenit. Urcă hotărât fără să ia seama la colţurile de stâncă asemănătoare dinţilor de crocodil care îi muşcau gleznea. Nimic nu-l poate opri. Şi dacă Dumnezeu i-ar cere să urce până la stele, ar face-o fără să se îndoiască o clipă că nu ar reuşi… Iată-l ajuns în vârful muntelui, când aceeaşi voce ca de tunet ieşită din Adevăr îi porunci:
- Fiul omului, scrie acestea…
- Cum să scriu, Doamne, cuvintele Tale atât de sfinte, căci semnele noastre pe care le-am deprins din copilărie de la scribii Egiptului îi înfăţişează pe idolii cei urâţi şi neputincioşi? Cum să scriu cu strâmbele ideograme ale lui Thot, idolul cu cap de Ibis, scribul zeilor, despre care preoţii ne-au spus că i-ar fi învăţat pe oameni să scrie?
- Te voi învăţa acum o scriere nouă [1].
Şi Dumnezeu l-a învăţat pe Moise alte scriere, o scriere nebănuită şi minunată. Iat-o:
א (Aleph), ב (Beth), ג (Gimel),ד (Daleth), ה (Hey), ו (Waw), ז (Zayin), ח (Heth), ט (Teth), י (Yod), כ כּ(Kaph, ל (Lamed), מם (Mem), נ (Nun), ס (Samek), ע (Ayin), פּ (Pey), צ (Tsade), ק (Koph), ר (Resh), שׂ (Sin), תּ (Taw). În total 22 de caractere. Număr nu lipsit de o semnificaţie adâcă, de vreme ce Sfântul Atanasie, în a 39 epistola pascală, împarte cărţile Vechilui Testament în două categorii: canonice, 22 după literele alfabetului ebraic, dar în realitate 29, şi anaghioskomena, adică folositoare şi bune de citit, în număr de 10 [2].
Nu sunt chiar semnele pe care le-a scrijelit Moise pe tablele de piatră, căci alfabetul paleoebraic nu se mai foloseşte astăzi, dar semnele de aici sunt foarte asemănătoare.
Denumirea primei litere este “aleph”. Aceasta înseamnă “vită” fiindcă reprezinta un cap de vita stilizat (א). În alfabetul grecesc devine “alpha” (Αα). Vedem aşadar că grecii au preluat atât ordinea, cât şi denumirea. În alfabetul latin a devenit pur şi simplu “A a”. Dacă-l re-răsturnăm, deci îi conferim poziţia lui de origine, recunoaştem uşor capul de vită cu cele două coarne. “Beth” înseamnă “casă”, căci este stilizarea unei case. Se referea şi la semnificaţia de familie, de pildă, familia lui Avraam. În alfabetul grecesc devine “beta” (Β β) şi “B b” în cel latin. “Ghimel” înseamna “cămilă”. Se referea poate la cămilele cu care a fost adusă Rebeca din Mezopotamia de către Eliazar. În alfabetul grecesc devine “Gamma” (Γ γ). În cel latin, întors lateral, a devenit “Cama” şi apoi “C c”. “Delet” înseamnă “uşă” şi “peşte”. Sugerează un cap de peşte de formă triunghiulară. Păstrându-şi forma triunghiulară, în alfabetul grecesc a devenit “Delta” (Δ δ), În cel latin, devine “D d”, pierzând aşadar caracterul original. “Hey” sau “He” înseamnă “sanctuar”. Devine “Epsilon” (Ε ε) in alfabetul grecesc şi “E e” in cel latin. “Waw” inseamna “cui”. Devine “Phi” (Φ φ) in alfabetul grecesc, dar este mutat la sfrâşitul acestuia, în timp ce în alfabetul latin îşi recapătă locul. “Zayin” inseamnă “armă”. Devine “Dzeta” (Ζ ζ)în alfabetul grecesc şi “Z z” în cel latin. “Heth” devine “Eta” (Η η) în alfabetul grecesc şi, fuzionând cu “Epsilon”, “E e” in cel latin. “Teth” înseamnă “coş”. În alfabetul grecesc devine “Theta” (Θ θ), iar în cel latin “T t”. Sunetul “th” (pronunţat cu limba între dinţi) îl regăsim în câteva limbi moderne, precum limba neogrecă, spaniolă, englezâ. În limba româna a devenit “te”. “Iod” înseamnă “mână”, căci litera sugerează conturul unei mâini. În alfabetul grecesc este denumit “Iota” (Ι ι). În alfabetul latin devine “I i”. “Kaf” înseamnă “cană” şi sugerează conturul unei căni. În alfabetul grecesc devine “Kappa” (Κ κ). În alfabetul latin se transforma în “K k”, deoarece exista deja un C, provenit de la “Cama”. “Lemet” sau “Lamedh” are mai multe semnificaţii: “a învăţa”, “văl aruncat peste cap” etc. Este vorba probabil de vălul purtat de Sarra, soţia lui Avraam, sau poate de vălul ce-l purta Moise, învăţătorul Legii, pentru că faţa lui strălucea insuportabil pentru cei din jur. În alfabetul grecesc devine “Lambda” (Λ λ) şi “L l” în cel latin. “Chet” înseamnă “spaimă” şi este un desen care sugerează un om care fuge. Probabil pe Cain, care fuge de la faţa lui Dumnezeu, pentru ca oamenii să nu uite că cel ce varsă sânge va fi fugar toata viaţa. “Mem” înseamnă “apă”. În alfabetul grecesc devine “Miu” (Μ μ) si “M m” în cel latin . “Nun” înseamnă “peşte”. Devine “Niu” (Ν ν) în alfabetuil grecesc şi “N n” în cel latin. Este sugerat prin conturul unui râu, probabil Nilul. “Samekh” înseamnă “proptea”. În alfabetul grecesc devine “Xi” (Ξ ξ}. “Ayin” înseamna “ochi”. Devine “Omicron” în alfabetul grecesc şi “O o” în cel latin. “Peh” sau “Pey” sau “Pe” înseamnă “gură”. Devine “Pi” (Π π) în alfabetul grecesc şi “P, p” în cel latin. “Tsade” sau “Sadhe” înseamnă pas. “Koph” sau “Kuf” sau “Qoph” înseamnă “măsură”. Nu există în alfabetul grecesc. Vine probabil de la tranzacţia lui Avraam, care cumpără ţarina Macpela de la Efron [3]. În cel latin urmează după litera P. “Roş” sau “Resh” înseamnă “cap”. În alfabetul grecesc devine “Ro” (Ρ ρ) şi “R r” în cel latin. “Sin” înseamnă “vârf”. În alfabetul grecesc devine “Sigma” (Σ σ ς) şi “S, s” în cel latin. “Tav” sau “Taw” înseamnă “semn de sfârşit”. Devine “Tau” (Τ τ)în alfabetul grecesc şi “T, t” în cel latin.
Acum, Moise [4] era mulţumit, căci dusese la bun sfârşit şi această grea misiune. Cobora panta abrupta a muntelui. Purta pe braţe două table de piatră pe care erau scrijelite cele 10 porunci dumnezeieşti. Purta pe braţe Tablele Legii şi prima scriere alfabetică din lume.
___________________________________
1. Primii care au arătat că Moise a fost cel care a inventat scierea alfabetică au fost învăţaţii antici elenistici Eupolemus şi Artabanus. Se crede că Eupolemus ar fi fost una şi aceeaşi persoană cu ambasadorul lui Iuda Macabeul la Roma, despre care se vorbeşte în Biblie, la I Macabei, 8.17, şi II Macabei, 4,11. În lucrarea apologetică “Praeparatio Evangélica”, scrisă de istoricul creştin Eusebiu de Cezareea, acesta inserează câteva fragmente apârţinând lui Eupolemus, din care rezultă ca Moise ar fi inventat alfabetul, ce a fost preluat ulterior de fenicieni şi apoi de greci. Descoperirile arheologice din epoca moderna confirmă afirmaţiile celor doi.
2. Conform lui Martin Luther, bibliile protestante şi neoprotestante nu trebuie să conţină decât cărţile protocanonice. V. şi Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă A-Z, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti – 1981
3. “Atunci, ascultând pe Efron, Avraam a cântărit lui Efron atâta argint, cât a spus el în auzul fiilor lui Het: patru sute sicli de argint, după preţul negustoresc” ( Facerea, 23, 16).
4. Moise (Mosis) este un nume egiptean. A fost stabilit prin comparaţie cu numele unor faraoni: Ahmosis, Tuthmosis etc. V. Ovidiu Drimba, “Istoria culturii şi civilizaţiei”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti – 1990;

Tehnicile diavolului

Parodia! Nimic nu mai imoral, mai parşiv, mai josnic decât parodia. Aceasta amestecătură de satiră şi batjocură, veche de când lumea, care ucide ingenuitatea şi sfinţenia, ne induce în eroare prin efectul ei de distorsionare, ne înşeală în judecăţile noastre de valoare. În literatură, parodia este, după cum se ştie, o creație literară în care se preiau temele, motivele și mijloacele artistice ale altei opere literare sau ale unui autor în scopul de a obține un efect satiric sau comic. Parodia este o imitație neizbutită, inferioară sau caricaturală a unui prototip, a unui original. În sens extins, parodia înseamnă pur şi simplu o bătaie de joc la adresa cuiva sau a ceva.
În teologie reprezintă lucrarea diavolului, care preia fraudulos mijloacele lucrării de mântuire ale lui Dumnezeu cu scopul de a le batjocori şi a le compromite. De pildă, teologul scolastic Varlaam din Calabria, parodiază practica isihaştilor de a-şi aduna mintea în inimă, înlocuind inima cu buricul, cu scopul de a compromite lucrarea Isihasmului.
Parodia este imaginea în oglindă a realităţii. O imagine mincinoasă, desigur, căci este inversată şi mai ales distorsionată. Iar atunci când nu avem la indemană originalul sau considerăm parodia mai valoroasă decât originalul, efectul este distructiv. Suntem inşelaţi prin crearea de false valori.

Un parodist parşiv

Dintotdeauna diavolul a fost văzut ca un parodist fără scrupule, un ticălos imitator al sacrului. Ne-o spun chiar Sfinţii Părinţi atunci când se referă la religiile păgâne, văzute ca parodii ale Creştinismului [1]. Bunăoară, Mithraismul, un cult misteriozofic bazat pe mistrele lui Mithra, pătruns la Roma în perioada de criza spirituală, când religia tradiţională, bazată pe divinităţile mitologiei greceşti, nu mai răspundea nevoilor oamenilor însetaţi de mântuire personală, a parodiat poate cel mai mult din Creştinism. Potrivit lui Plutarh, romanii au venit în legătura cu Mithra prin intermediul piraţilor din Cilicia, în urma cuceririi, în secolul I î.d.Hr., de catre Pompei (60-48), a acestei regiuni asiatice. Misterele lui Mithra sunt considerate a fi fost atât de populare la Roma, încât Ernest Renan este de părere că:” dacă Creştinismul ar fi fost oprit în creşterea sa de vreo boală, lumea ar fi fost mithraistă” [2]. Desigur, o exagerare ţinând seama ca era un cult elitist, acesul fiind limitat la militari şi la funcţionarii mărunţi ai imperiului. Femeile erau excluse. Ceremoniile aveau loc în sanctuare subterane, numite mithraea. Constatăm, aşadar, o primă parodiere a catacombelor creştine. La banchetele rituale, initiaţii se impărtăşeau cu pâine şi apă. Justin Martirul şi Filozoful consemnează: „În misterele lui Mithra, în slujbele ce se săvârşesc cu prilejul iniţierii cuiva i se pun înainte pâine şi un pahar de apă însoţite de unele formule“ [3] . Botezul se făcea prin scufundarea în apă, aşa cum se practică şi ziua de azi în Ortodoxie. Parodierea Tainei Sfântului Mir merită însă o atenţie deosebită. Imitând pe preotul creştin, care însemna pe catehumeni cu ulei sfinţit pe frunte, mâini şi alte părţi ale trupului, oficiantul cultului mithraic însemna pe iniţiaţi cu fierul roşu, asemenea vitelor. Este probabil vorba de “haragma”  (gr. χάραγμα =pecete), semnul fiarei sau a numelui fiarei de care se vorbeşte în Apocalipsă [3]. Dacă ţinem seama că mithraismul a fost protejat şi promovat de unii augusti, printre care amintim pe Cezarul Nero, considerat de unii exegeţi ca fiind persoana al cărei nume este simbolizat de numărul 666, avem o posibilă interpretare a acestei misterioase pericope evanghelice. În plus, ziua de naştere a lui Mithra era considerată de către adepţii cultului a fi fost 25 decembrie, ziua solstiţiului de iarnă. Mircea Eliade afirma ca “apologeţii creştini se temeau de eventuala concurenţă a mithraismului, deoarece ei vedeau în mistere o diabolică imitaţie a euharistiei”. Am văzut că nu numai euharistia era parodiată, ci şi celelalte aspecte specific creştine. Primii creştinii erau atât de convinşi de lucrarea parodică a diavolului, încât considerau fiara care se ridică din mare  şi al cărei cap fusese rănit de moarte şi vindecat ca fiind o parodie a morţii şi învierii lui Iisus Hristos: “Şi unul din capetele Fiarei era ca înjunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte a fost vindecată; şi tot pământul s’a minunat ţinându-se după Fiară” [5].

Liturghia sfântului Sécaire sau magia ca parodie a sacrului

Nu ne miră faptul ca diavolului s-a folosit Sfânta Liturghie pentru a-şi atinge scopurile magice. Un cult satanist, creat probabil in Evul Mediu, numit, Slujba sfântului Sécaire parodiaza liturghia (missa) catolică. Este probabil cea mai destructivă şi devastatoare parodie, oficiată de unii preoţi corupţi. Dacă ţinem seama de importanţa Sfintei Liturghii, indiferent dacă este vorba despre Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Iona Gura de Aur, a Sfântului Vasile, a Darurilor mai înainte sfinţite sau Liturghia (missa) catolică, de ceea ce reprezintă ea pentru creştini, nu ne putem decât cutremura la gândul că o dumnezeiască “rânduiala de sfinte rugăciuni, cântări, apostol şi evanghelie, în timpul căreia se săvârşeşte şi se aduce Jertfa cea Fără de Sânge a Legii celei Noi, întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taină” a ajuns să fie blasfemiată de chiar sjujitorii Bisericii, deveniţi acoliţi ai diavolului . Parodia diabolică îşi are originea în Franţa. Transcriem şi noi un fragment din cuprinsul aceastei slujbe profanatoare, preluat din lucrarea “Creanga de aur ” de James Frazer [ 6]
“[...] Ţăranii gasconi cred că pentru a se răzbuna pe duşmanii lor, oamenii răi îl vor convinge pe preot să oficieze o slujbă numită Slujba Sfântului Sécaire. Foarte puţini preoţi cunosc această slujbă, şi trei pătrimi din cei care o cunosc n-ar spune-o nici din iubire, nici pentru bani. Nimeni în afară de preoţii răi nu îndrăznesc să îndeplinească ceremonia aceasta înspăimântatoare şi fiţi siguri că la judecata de apoi vor avea grea socoteală de dat pentru cele ce au făcut […] Către acest loc se îndreptă noaptea preotul cel corupt cu ibovnica sa şi la prima bătaie a orei unsprezece începe să murmure slujba de-a-ndăratelea [7], sfârşind-o chiar în clipa când clopotul bate miezul nopţii.
Iar omul pentru care liturghia a fost rostită se topeste începul cu încetul şi nimeni nu poate spune ce are; nici măcar doctorii nu pot să-l ajute cu nimic. Ei nu ştiu că omul moare treptat din pricina liturghiei sfântului Sécaire”.
Pentru ţăranii gasconi, slujba Sfântului Sécaire este cauza magică pentru o multitudine de boli şi simptome, chiar dacă doctorii invocă altfel de cauze. De altfel magia, fie ca s-a numit simpatetică sau contagioasă, a fost privită pe toate meridianele cu mare teamă de către toate categoriile sociale. La unele comunitaţi, există chiar situaţia paradoxală când oamenii nu cred în efectele ei malefice, dar totuşi se tem de ea [8]:
În anul 1679, un preot catolic francez, părintele Jean-Baptiste Thiers [9] publica o lucrare de importanţă capitală în epocă privind farmecele şi vrăjitoriile. În ea, enumera un impresionant număr de maleficii. Printre cele mai frecvente erau:
• Împiedicarea săvârşirii sau consumării tainei căsătoriei, prin practica numită “înnodarea brăcinarului”;
• Trimiterea lupilor printre turmele de oi şi la stâne;
• Trimiterea şoarecilor, guzganilor, gărgăriţelor şi a viermilor în hambare;
• Trimiterea omizilor, lăcustelor şi altor gângănii pe ogoare ca să strice recoltele;
• Trimiterea sobolilor şi chiţoranilor în grădini ca să prăpădească pomii, legumele şi fructele;
• Malnutriţia oamenilor prin împiedicarea acestora să mănânce, punând sub farfurie un ac cu care s-a cusut giulgiul unui mort;
• Abaterea bolilor molipsitoare şi îndelungate asupra oamenilor, astfel încât aceştia să se sfârşească văzând cu ochii,fără să li se poată veni în ajutor cu leacuri obişnuite (sublinierea ne aparţine);
• Folosirea anumitor buruieni uscate pe cuptor pentru a lua mana vacilor;
• Vătămarea oamenilor sau a dobitoacelor prin folosirea păpuşilor din ceară străpunse cu acul;
• Tulburarea cugetelor oamenilor în aşa fel încât să li se rătăcească minţile, umplându-le închipuirile cu fantasme şi tragerea de foloase de pe urma lor;
Să dai nopţi rele bărbaţilor şi femeilor, arzând lumânări sau menind o stea … Şi lista continuă [10].
Recunoaştem în unele din aceste maleficii negativul perfect al ecteniei din Sfânta Liturghie, care cuprinde diferite rugăciuni numite „cereri pentru diferite trebuinţe”. Am putea presupune ca în slujbele malefice va exista totdeauna o parodiere a ecteniei.
Aşa cum arată şi Frazer, tehnica principală de parodiere a Sfintei Liturghii constă în „murmurarea slujba de-a-ndăratelea”. Aceeaşi tehnică o descoperim si in timpurile moderne, unde fragmente din Sfânta Liturghie de rit răsăritean sunt cântate inversat, evident, cu scopuri magice. Asistam, în această epocă, la un reviriment al parodierii sacrului, care ar trebui sa devină îngrijorător, mai ales că se folosesc, ca vectori, mijloace la îndemâna oricui, precum internetul, radioul, televiziunea sau cinematografia. Ţinta predilectă a devenit, poate nu întâmplător, slujbele ortodoxe, oficiate în limba română.

Parodierea Sfintelor stigmate

După învierea Sa din morţi, Iisus Hristos prezenta pe trupul Său cicatricile rănilor răstignirii, aşa cum se arăta în Evanghelie: Apoi i-a zis lui Toma: „Adu-ţi degetul tău încoace; şi vezi mâinile Mele; şi adu-ţi mâna ta şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!“ ( Ioan 20, 26-27). Acestea erau Sfintele Stigmate ale Domnului pe care, de-a lungul veacurilor, unii dintre cei ce i-au urmat s-au învrednicit să le poarte, ca o harismă deosebită.
Primul care vorbeşte despre stigmatele sfinte este Sfântul Apostol Pavel: “De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că port semnele Domnului Iisus pe trupul meu.”[11].
Deoarece ele apar consemnate de abia în secolul al XIII-lea, pe trupul lui Stephen Langton, Arhiepiscop de Canterbury (cca 1150 – 1228), nu se ştie nimic despre cei care eventual au prezentat fenomenul înainte de această dată.
Conform tradiţiei, 12 oameni contemporani între ei sunt purtători de stigmate, ceea ce reprezintă exact numărul celor 12 apostoli, deşi în Sfânta Scriptură nu se spune că aceştia le-ar fi purtat în mod vizibil. Când moare unul, un altul preia ştacheta, aşa că niciodată acest număr nu va rămâne descompletat. Istoria a consemnat de-a lungul timpului cca trei sute de stigmatizaţi. Redăm mai jos pe cei mai importanţi: Sfântul Francisc de Assisi (1181/ 1182-1226), Sfântul Lutgarde (1182-1246), Sfânta Margareta de Cortona (1247-97), Sfânta Gertrude (1256-1302), Sfânta Clare de Montefalco (1268-1308), Sfânta Angela de Foligno (d. 1309), Sfânta Catherine de Siena (1347 – 1380), Sfântul Lidwine (1380-1433), Sfânta Rita de Casca (1381 – 1457), Sfântul Frances al Romei (1384-1440), Sfânta Colette (1380-1447) Fericita Lucia Brocadelli de Narni (1476–1544), Sfântul Ioan al lui Dumnezeu (1495 – 1550), Fericita Osanna de Mantua (1499-1505), Sfânta Catherine de Genoa (1447-1510), Sfânta Maria a Întruparii (1566 – 1618), Sfânta Catherine de Ricci (1522 – 1590), Fericita Margaret Maria Alacoque (1647-1690), Fericita Anne Catherine Emmerich (1774 – 1824), Sfânta Gemma Galgani (1878 – 1903), Sfânta Veronica Giuliani (1660 – 1727), Sfânta Faustina Kowalska (1905– 1938), Therese Neumann (1898 – 1962), Sfântul Padre Pio din Pietrelcina (1887 – 1968), Rafila Găluţ, fecioara stigmatizată de la Bocsig, judeţul Arad (1910-1939) etc. Sfântul Francisc le-a primit în mod spranatural, în timpul unui extaz, numai cu doi ani înainte de moartea sa. Nu şi le-a expus în public, dar papa şi câţiva cardinali  au confirmat existenţa lor. Credincioşii le-au putut constata de abia după moartea sfântului.
Parcurgând lista, vedem că aceste persoane au aparţinut Bisericii greco şi romano-catolice. O atenţie deosebita trebuie acordata şi stigmatizaţilor care au aparţinut altor confesiuni creştine, precum bisericile neoprotestante. Astfel, în anul 1972, o fetiţă de culoare din Statele Unite ale Americii, ai cărei părinţi erau baptişti, a prezentat astfel de stigmate.
Rămâne însă de neînţeles faptul cum de stigmatele sfinte ale lui Hristos apar şi la persoane care aparţin altor religii, precum budismul, totemismul sau animismul. Astfel, în iconografia budistă, Buddha apare uneori purtând stigmate asemănătoare cu cele ale misticilor creştini. Unii şamani aparţinând indienilor Warao [12] din Delta Orinoco, populaţie animistă şi totemică, pot prezenta aceleaşi stigmate în urma posedării sufletului de către spiritele tutelare. De bună seamă că ultimele doua cazuri, prezenţa semnelor sfinte nu ar avea nicio raţiune, căci Buddha nu a fost răstignit, iar populatia Warao nu este creştină. În plus, au fost dovedite şi fraude printre pseudo-misticii creştini, care îşi provocau singuri răni. În aceste cazuri, singura explicaţie ar fi aceea de parodiere.

Parodiere fără de sfârşit…

Tot ce se poate parodia în legătură cu Creştinismul, diavolul parodiază: Sfânta Scriptură, Sfintele slujbe, Sfintele Taine, rugăciunile, cântările, proorocirile. O parodie fără de sfârşit, unde tehnica rămâne în principal aceeaşi: distorsiunea şi inversarea. Instrumentul perfect, care răspunde la această cerinţă este oglinda, ce reflectă mincinos totul. Nu e vorba de oglinda pe care o atârnăm în perete, ci o figura de stil prin care explicăm aceasta diabolica înselătorie şi batjocură. Prin efectul în oglindă se obţine iluzia perfectă. Spaţiul virtual este confundat cu spaţiul real. Ritualurile de iniţire în misterele lui Mithra reflectă Sfintele Taine, dar distorsionate şi în batjocură. Slujba sfântului Sécaire este o iluzie, care reflectă o liturghie şi o distorsionează derulând-o “de-a-ndăratelea”. Stigmatele triburilor Warao reflectă în aparenţă rănile lui Hristos, dar acestea nu sunt adevăratele Lui răni. Caracteristic pentru toate acestea este faptul că cei înşelaţi le consideră reale, salvatoare, şi nu halucinante, batjocoritoare, înşelătoare şi pierzătoare de suflet.

_______________________________________

1.Tertullian, De praescriptione haereticorum;
2. Ernest Renan, Marc-Aurèle et la fin du monde antique, BiblioLife, 2009 ;
3. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia I, LXVI;
4. Apocalipsa, 13, 16; 13, 17. 18;
5. Vezi nota de la Apocalypse , La Bible de Jérusalem, Les Éditions du Cerf, 1997;
6. James George Frazer, Creanga de aur, Ed. Minerva, Bucureşti 1980. Cf. şi Jean-François Bladé, Quatorze superstitions populaires de la Gascogne ;
7 . În text, în original : “backwards”;
8. Vezi Kn. Rasmussen despre şamanii eschimoşi: “noi nu credem ,nouă ne e frică” în Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros, București;
9. Jean-Baptiste Thiers (1636 -1703) cleric şi teolog francez;
10. Vezi Jean Delumeau, Frica în Occident, Ed. Meridiane, Bucureşti 1986;
11. Epistola către Galateni, 6, 17;
12. Populaţie numărând cca 20.000 de locuitori care trăiesc pe teritoriul Venezuelui şi Guyanei. Se consideră a fi descedenţii unui vânător de păsări legendar, care i-a civilizat. Mai sunt cunoscuţi şi sub numele de Waroa, Guarauno, Guarao, Warrau, care literal înseamnă „Oameni-barcă”).

Infirm pentru… slava lui Dumnezeu

“Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere.
Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcatuit; acesta sau părintii lui, de s-a născut orb?
Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.
Trebuie sa fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze.
Atât cât sunt în lume, Lumina a lumii sunt.
Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tina din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului.
Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând” (Ioan IX,1-7) .
*

După moartea lui Alexandru Macedon, care a avut loc în anul 323 î.d.Hr. şi împărţirea imperiului între generalii săi, Palestina este inclusă în hotarele Egiptului ptolemeic. Pentru diaspora evreiască, se deschid noi orizonturi. La Alexandria (cetate întemeiata de însuşi Alexandru Macedon cu scopul de a împăca între ei pe greci şi pe barbari), se formează o mare şi importantă comunitate evreiască. În anul 200 î.d.Hr., în aceasta cetate elenistică şi cosmopolită, se traduce în limba greaca “Vechiul Testament”, numit şi “Septuaginta”, adica 70 de tălmăcitori, căci, după tradiţie, 70 de învăţaţi izolaţi au tradus independent “Vechiul Testament”, iar rezultatul a fost acela că toate cele 70 de tălmăciri erau identice.
În mediul alexandrin, coexistau multe religii, şcoli etico-religioase, credinţe. Aici, a înflorit filozofia greacă post ateniană. Unele şcoli etico-religioase elenistice preluaseră teoria reincarnării sau a metempsihozei de la religii idolatre. Teoria arăta că sufletul, după moarte, condiţionat de meritele sau păcatele defunctului, se reincarnează într-o altă fiinţă. Una dintre ele era şcoala pitagoreică, care se pretindea continuatoarea învăţăturii lui Pitagora. Doctina transmigraţiei sufletului o mai regăsim în cadrul henoteismului geto-dac [1], în Orfism [2], precum şi la religiile politeiste ale celţilor.
Mântuitorul s-a născut şi a trăit într-un mediu elenistic. Sfânta Familie, fiind nevoita să fugă din faţa prigoanei lui Irod, zis “cel Mare”, a trăit un timp în Egiptul elenistic. Dar şi la Ierusalim exista acelaşi mediu elenistic.
Negreşit, ucenicii asistaseră la numeroase dispute între adepţii unor religii şi filozofii diferite. Aşa se face că aceştia îndrăznesc sa-l întreabe direct pe Mântuitorul :
” Învăţătorule, cine a păcatuit: acesta sau părinţii lui de s-a născut orb ? “
De bună seamă, când putea să păcatuiască omul acela născut orb decât într-o viaţă anterioră [3]?
Răspunsul Mântuitorului a fost neaşteptat şi zdrobitor :
” Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. “
” Nici el n-a păcătuit… ” pentru că această credinţă este falsă.
” Nici părinţii lui… ” pentru că, deşi această credinţă este adevarată, există şi excepţii :
S-a născut infirm… pentru slava lui DUMNEZEU.
Lecţia pe care ne-o da Mântuitorul este dublă :
Nu a certat pe ucenici pentru că au plecat urechea la învăţături stăine de învăţătura lui Dumnezeu.
Nu le-a reproşat ucenicilor că au ignorat cu desăvârşire cazul asemănător, al dreptului Iov, care, deşi nu a păcătuit, a fost lovit cu lepră [4]:
” [...] Fiţi învăţătorii mei şi eu voi tăcea; lămuriţi-mă unde este păcatul meu!
Cât de îmbietoare sunt cuvintele întregimii sufleteşti! Dar ce judecă judecata care vine de la voi?
Cugetaţi voi să faceţi judecata vorbelor? Ducă-se în vânt cuvintele unui deznădăjduit!
Voi năpăstuiţi pe orfan, voi împovăraţi pe prietenul vostru.
Si acum întrebaţi şi vă intoarceţi către mine şi în faţa voastră nu voi spune minciuna!
Cercetaţi din nou! Nu este nici o viclenie! Cercetaţi din nou! Dreptatea mea este mereu aici!
Este oare vreo strâmbătate pe limba mea şi cerul gurii mele nu va deosebi el ce este rău si ce este amar?” (Cartea lui Iov VI, 24-30).
Apoi, a arătat clar că bolnavul sau infirmul are marea şansă ca, prin boala sau infirmitatea lui, să lucreze pentru slava lui Dumnezeu.
Din acel moment, calitatea infirmulului sau a bolnavului din toate timpurile a fost schimbată: din aceea a unui dispreţuit şi păcătos, în aceea a unui om deosebit, un om prin care Dumnezeu lucrează mântuirea.

Rugăciune:
Doamne Dumnezeule, cu toţii suntem infirmi sufleteşte, cu toţii suntem orbi din naştere şi nu vedem marea Ta iubire către noi. Deschide ochii sufletului nostru să Te cunoaştem şi fă să se arate în noi lucrările Tale. Amin.
________________________________________________________
1. Asemănarea frapantă a religiei geto-dacilor cu doctrina pitagoreicilor a dus la naşterea legendei conform căreia Zamolxis ar fi fost un sclav al lui Pitagora. Vezi Herodot, Istorii ,IV,95-96: “După aceea, am aflat de la helenii care locuiesc în Hellespont şi în Pont, că acest Zamolxis ar fi trăit in Samos ca sclav al lui Pitagora, fiul lui Mnesachos. Dobândind, după aceea libertate, ar fi strâns multă bogăţie şi astfel, cu averea câstigată, s-ar fi întors, printre ai săi, bogat”. Istoricii au stabilit însă că pitagoreicii au fost aceia care au preluat credinţa în reincarnare de la geto-daci.
2. Religie din Elada întemeiată de poetul şi profetul mitic Orpheus. Acesta era de origine tracă. Vezi E. R. Doods: “În concluzie putem spune ca Orfeu era un personaj trac, foarte asemănator lui Zalmoxis”.
2. Teoria reincarnării este incompatibilă cu învăţătura biblică despre păcatul originar, numit şi stămoşesc sau adamic. Sectele şi învăţaturile ecclectice moderne denotă lipsă de logică atunci când le iau în consideraţie pe amândouă. De asemenea, jertfa răscumpăratoare a Mântuitorului se justifică doar în contextul păcatului originar, nu si celui al metempsihozei. Atât Creştinismul, cât şi Budismul tradiţional sunt religii consecvente sistemului lor (deşi, în buddhism, reincarnarea nu este văzută ca o continuitate de substanţă, ci doar ca relaţie cauza-efect) . Doctrina eclectică yoga a lui Ramakrishna (foarte popularizată la ora actuală în Europa şi America) denotă inconsistenţă.
3. Biblia sinodală:”Atunci Satan a plecat dinaintea Domnului şi a lovit pe Iov cu lepră, din tălpile picioarelor până în creştetul capului (Cartea lui Iov 2,7)”. Cf. Biblia de la Bucureşti (1688) :”Şi ieşi diavolul de la faţa Domnului şi lovi pre Iov cu rană rea, de la picioare pină la cap.” ; Versiunea Anania: “Diavolul a plecat de dinaintea Domnului şi l-a lovit pe Iov cu bubă rea din tălpi până’n creştet”.