Viaţa lui a fost un neîntrerupt poem, ca un fluviu de armonie, curgând prin lume, dansând în pulsaţii rimate spre oceanul Absolutului.
Despre Rabindranath Tagore nu se poate vorbi decât în poeme. El însuşi este un poem fără vârstă. El e mereu la fel de tânăr şi la fel de bătrân. Paşii lui se regăsesc în paşii sprinteni ai fecioarelor ce se-ntorc de la râu cu cofele pline, ca şi în paşii greoi şi şovăielnici ai bătrânilor din sat. Este flautul de trestie, purtat peste dealuri şi văi, înaltând dintr-insul cântece veşnic noi – aşa cum avea să mărturisească într-unul din poemele sale.
Privind fotografia acestui patriarh călător prin evuri, aparţinând altei religii şi altei culturi, nu se poate să nu vezi în el pe sfinţii Indiei, pe asceţii ei milenari nevoindu-se în sihăstrii şi păduri.
Însă Tagore nu-şi mortifică trupul şi nu are timp să mediteze la cele de după viaţă, la ” Marele Dincolo” , căci este conştient de faptul că oamenii au nevoie de el aici. Tagore este un călator, care a ales calea cea mai lungă, căci aceasta îl apropie cel mai mult de divinitate.
Privind fotografia celui ce a fost Tagore, îmi spun că trebuie să-i împrospătez zilnic ghirlanda cu flori de Mandara ce-i încadrează statura ca un nimb al sfinţeniei.
Ortodoxie şi cuvânt 