Mai cred copiii noştri într-o minune?

de Gavriil Stiharul

(Răstignirea. Sursa :„Resurse-ortodoxe„)

Veacul disperării perfid şi mişel
renaşte dumnezei cu pântec de-oţel,
eresuri străine poleite-n cuvinte
coboară-n suflet şi-n minte.

Vopsiţi în roşu, mânjiţi pe braţe şi dinţi
pe stadioane hippy-i dau concerte
în stranii ritualuri. Se numesc chiar sfinţi
cu aura lor strâmbă prelinsă peste plete.

Un bărbos guru de-apartament
şi-a convins ciracii, extaz şi încântare,
învăţând pe ei că ar fi un instrument
divin, Mesia în chip de reincarnare.

Doamne, ispitele ne zguduie tăria,
căci veacul e-ntors spre alta menire !
E hippy-ul un sfânt? E-un guru Mesia?
Sunt ale lor fraze mesaj de mântuire?

Privirea mi-o întorc către Răstignit
şi sufletul o clipa se ridică.
Văd patru cuie şi un Hristos smerit,
ce patima o-ndură din dragoste de oameni.

Văd spinii Lui şi-o înviere care
va fi a noastră şi Raiul în mine creşte,
cum creşte Liturghia în Altare,
când preotul solemn împărtăşeşte.

Văd o mână mică, sfioasă şi albă,
bătând mătănii la icoana poleită
a Sfintei Fecioare. O rugăciune caldă
se murmură cuvioasă şi smerită.

Mai cred copiii Tăi în Altare şi minuni,
în Maica Sfântă şi Pruncu-i de la sân,
în holdele sfinţite, în datini şi-n goruni,

în naşterea Ta, Doamne, din staulul cu fân?
Reclame

Mai cred copiii noştri într-o minune?

(Răstignirea. Sursa :”Resurse-ortodoxe”)

Veacul disperării perfid şi mişel
renaşte dumnezei cu pântec de-oţel,
eresuri străine poleite-n cuvinte
coboară-n suflet şi-n minte.

Vopsiţi în roşu, mânjiţi pe braţe şi dinţi
pe stadioane hippy-i dau concerte
în stranii ritualuri. Se numesc chiar sfinţi
cu aura lor strâmbă prelinsă peste plete.

Un bărbos guru de-apartament
şi-a convins ciracii, extaz şi încântare,
învăţând pe ei că ar fi un instrument
divin, Mesia în chip de reincarnare.

Doamne, ispitele ne zguduie tăria,
căci veacul e-ntors spre alta menire !
E hippy-ul un sfânt? E-un guru Mesia?
Sunt ale lor fraze mesaj de mântuire?

Privirea mi-o întorc către Răstignit
şi sufletul o clipa se ridică.
Văd patru cuie şi un Hristos smerit,
ce patima o-ndură din dragoste de oameni.

Văd spinii Lui şi-o înviere care
va fi a noastră şi Raiul în mine creşte,
cum creşte Liturghia în Altare,
când preotul solemn împărtăşeşte.

Văd o mână mică, sfioasă şi albă,
bătând mătănii la icoana poleită
a Sfintei Fecioare. O rugăciune caldă
se murmură cuvioasă şi smerită.

Mai cred copiii Tăi în Altare şi minuni,
în Maica Sfântă şi Pruncu-i de la sân,
în holdele sfinţite, în datini şi-n goruni,
în naşterea Ta, Doamne, din staulul cu fân?

Iisus pe cruce

Mâinile Tale, slăvite Ziditor, au fost batjocorite,
Străpunse, nu mai pot mângâia păsările în zbor…
Pleoapele Tale căzute privesc numai la şerpii
care dau târcoale prăzii, zvârcolindu-se în ţărână…

Urechile Tale nu mai aud decât paşii îngerului morţii…
Melci jilavi se urcă pe lemnul crucii lăsând în urma lor
dâre argintii.
Îţi pipăie rănile, apoi se chircesc în cochiliile lor
ca într-un mormânt de piatră, aşteptând învierea Ta.

Din lumină picură stropi mari de lacrimi,
boabe de lut nepământesc Îţi spală rănile:
plânge lumina?
Numai Tatăl Tău poate face o astfel de minune
la moartea Fiului.

E târziu…
Păşind peste osemintele Golgotei ca pe trepte,
îngerul morţii a ajuns până la Tine.
Ochii lui plecaţi te-au rugat de iertare,
apoi el Ţi-a cerut sufletul
Tu Ţi-ai dat ultima suflare în mâinile Tatălui.
Ţi-ai încovoiat trupul ostenit ca un semn de întrebare:
«Părinte al Meu, pentru ce M-ai părăsit?»
o pasăre a ţipat sfâşiind întunericul…
Fiul Omului a murit…
A murit frumos legănându-se peste lacrimile amare
ale maicii sale, peste jalea cernita a Îngerilor de lumină.

În noapte, sălbăticiunile dormind în necuvinte au ieşit la pradă.
Pe tâmple mi se aşterne oboseala şi somnul mă învinge:
gânduri nimicitoare trec prin sufletul meu
ca printr-o ţară pustie.

Iisus pe cruce

Mâinile Tale, slăvite Ziditor, au fost batjocorite,
Străpunse, nu mai pot mângâia păsările în zbor…
Pleoapele Tale căzute privesc numai la şerpii
care dau târcoale prăzii, zvârcolindu-se în ţărână…

Urechile Tale nu mai aud decât paşii îngerului morţii…
Melci jilavi se urcă pe lemnul crucii lăsând în urma lor
dâre argintii.
Îţi pipăie rănile, apoi se chircesc în cochiliile lor
ca într-un mormânt de piatră, aşteptând învierea Ta.

Din lumină picură stropi mari de lacrimi,
boabe de lut nepământesc Îţi spală rănile:
plânge lumina?
Numai Tatăl Tău poate face o astfel de minune
la moartea Fiului.

E târziu…
Păşind peste osemintele Golgotei ca pe trepte,
îngerul morţii a ajuns până la Tine.
Ochii lui plecaţi te-au rugat de iertare,
apoi el Ţi-a cerut sufletul
Tu Ţi-ai dat ultima suflare în mâinile Tatălui.
Ţi-ai încovoiat trupul ostenit ca un semn de întrebare:
«Părinte al Meu, pentru ce M-ai părăsit?»
o pasăre a ţipat sfâşiind întunericul…
Fiul Omului a murit…
A murit frumos legănându-se peste lacrimile amare
ale maicii sale, peste jalea cernita a Îngerilor de lumină.

În noapte, sălbăticiunile dormind în necuvinte au ieşit la pradă.
Pe tâmple mi se aşterne oboseala şi somnul mă învinge:
gânduri nimicitoare trec prin sufletul meu
ca printr-o ţară pustie.

Rugăciune ucisă prin nerostire

Dă-mi, Doamne, rostirea sfinţilor
să-Ţi pomenesc dumnezeiescul Nume.
Dumnezeule, candela îmi este stinsă,
limba îmi este străină
şi inima îmi bate cu disperare într-un zid de piatră
dincolo de care eşti Tu.
Numele Tău sfânt geme biciuit de cuvinte făţarnice,
iar noi credem că-l lăudam şi-l cântăm.
Eu ştiu că rugăciunea este ucisă prin nerostire
ca un prunc în pântecele mamei prin nenaştere,
dar cuvintele mele pământeşti
sunt o cunună de spini pe fruntea Ta dumnezeiască.

Dă-mi, Doamne, rostirea sfinţilor Tăi
să-Ţi pomenesc dumnezeiescul Nume,

lăudat, cântat şi plâns de sihaştri şi poeţi.

Rugăciune ucisă prin nerostire

Dă-mi, Doamne, rostirea sfinţilor
să-Ţi pomenesc dumnezeiescul Nume.
Dumnezeule, candela îmi este stinsă,
limba îmi este străină
şi inima îmi bate cu disperare într-un zid de piatră
dincolo de care eşti Tu.
Numele Tău sfânt geme biciuit de cuvinte făţarnice,
iar noi credem că-l lăudam şi-l cântăm.
Eu ştiu că rugăciunea este ucisă prin nerostire
ca un prunc în pântecele mamei prin nenaştere,
dar cuvintele mele pământeşti
sunt o cunună de spini pe fruntea Ta dumnezeiască.

Dă-mi, Doamne, rostirea sfinţilor Tăi
să-Ţi pomenesc dumnezeiescul Nume,
lăudat, cântat şi plâns de sihaştri şi poeţi.

Noapte sfântă

de Gavriil Stiharul

Să-mi pun smerit sărutul pe-a Ta icoană,
pe răstignirea Ta de moarte omorâtoare:
să-Ţi sorb iubirea şi să-mi fie hrană
şi rugăciunii să dau aripi de cocoare.

Se cutremură stihiile-n zare
şi bat în lemnul crucii plin de praf,
ca-n toaca din preasfânta Vinere Mare,
când lacrimi curg pe Sfântul Epitaf.

Eu vin la Tine cu povara-n spate,
Iisuse al meu cu chipul din icoană,
păşeşti pe moartea care ne desparte
cu învierea ta din fiecare rană.

Osteneşte vâsla închisă între pleoape…
Slova aţipeşte în Psaltire,
mă visez cu Tine mergător pe ape,
când luna păşeşte pe valul subţire.