Dulcea mea veşnicie

Vai, ce luptă se dă-n mine
când trupul este pe moarte!…
Să-l miluiască … n-are cine…
Vai, cât plânge şi se zbate! …

Irmosul ecou bate-n veac,
mi se vesteşte-n parastas…
Un gol străin şi fără leac
se adânceşte ceas de ceas.

Ca frunza toamna coborî-voi
în goliciunea de-început,
fără straie scumpe, moi,
şi podoabe de-mprumut.

Dar eu ştiu că, într-o zi sfinţită,
lumina se va-ntoarce-n pleoape,
porumbiţă împodobită,
ram de măslin pe ape.

Voi trage puteri din slava curată,
sorbi-voi puhoaie de zări,
ochiul mirat va creşte roată,
îmbrăţişat de mii de culori.

Atingerea pleoapei, uşoară,
în ritmul zborului rar,
vesti-va în lumea reală
curcubeul Tău de har.

Eu … ridicat din beznă şi somn
la viaţa plămădită sus!
Eu ridicat … dincolo de om,
prin jertfa Ta, Bunule Iisus!

Mai ştiu că, -n ziua cea mare,
împodobi-mă-vei din neştiut
cu straie sfinte, cu slavă mare…
Unde e, moarte, goliciunea din mormant?

Aforism:
Cei nenăscuţi nu înviază la Înviere. Dă-le o şansă.

Reclame

Adevarata faţă a hipnozei

Scara Raiului

După o epocă de entuziasm, ştiinţa medicală a devenit din ce în ce mai rezervată. Sugestia şi hipnoza nu mai sunt panaceul ce rezolvă probleme de sănătate, ci dimpotrivă.
Cu mai bine de o sută de ani în urma, Émile Coué spunea :
”Avem în noi o forţa incalculabilă, care mânuită în chip inconştient ne este adesea dăunătoare. Dacă, dimpotrivă, o conducem conştient şi inteligent, ne dă stăpanire de sine. Astfel, nu numai că putem îndepărta din noi şi alţii bolile fizice şi morale, dar chiar să trăim aproape fericiţi, oricat de grele ar fi împrejurările vieţii voastre”[1].
Ca si Émile Coué, unii vorbesc şi astăzi cu acelaşi entuziasm:
”Trebuie făcută totuşi precizarea că datorită posibilităţilor neobişnuite de modificare a comportamentului prin hipnoză, este posibilă utilizarea terapeutică a acestei tehnici, prin hipnoză putându-se realiza vindecări ce par de domeniul miracolului ”[2] .

Hipnoza ca fenomen halucinatoriu

În realitate, autosugestia, autohipnoza si hipnoza sunt negative. Nu duc la vindecare, ci conferă numai aparenţa vindecării. Duc la nălucire, acea nălucire de care vorbeau Sfinţii părinţi:
Liviu Filimon arata că:
”Hipnoza generează oboseală, este urmată adesea de cefalee şi stări de somnolenţă ce diminuează capacitatea de munca. Hipnoza repetată poate deveni dăunătore” [3].
Observam că dintre multele lucrări stiinţifice care tratează acest subiect, numai foarte puţine manifestă scepticism. Cele mai multe prezintă aşa-zisa faţă pozitivă a hipnozei.
Tot acelaşi remarcabil om de ştiinţă, Liviu Filimon, dă şi definiţia corectă a hipnozei:
”Elementul caracteristic prezent în toate formele de hipnoza este HALUCINATIA, profilată ca idei şi imagini fictive, dar considerate ca subiect ca reflectări ale realităţii ( .. .)Hipnoza este un fenomen psihic halucinant, ca urmare a stopării activităţii conştiente ”[4].

Aşa-numitul tratament bioenergetic modern este un fenomen halucinant

Părintele hipnozei moderne, medicul vienez Anton Franz Mesmer (1734-1815) a reuşit inducerea hipnozei prin aşa-numitele pase bioenergetice. Mesmer susţinea că orice corp viu degaja o cantitate de energie de tip magnetic, iar aceasta poate fi folosit la vindecare multor maladii. Si astăzi, pasele bioenergetice reprezintă principala tehnica de inducere a HALUCINATIEI hipnotice:
Iată tehnica „mângâierilor” Mesmer:
”Acestre mângâieri se exercită la o distanţă de cinci centimetri faţă de trupul subiectului fără a-l atinge, iar sensul este de la cap spre picioare.Veţi fi surprinşi de eficacitatea acestei metode”[5].
Mesmer credea cu tărie în teoria lui bioenergetică. Convins că a descoperit o forţă curativă extraordinară, se adresează academicienilor din mai multe ţari, cerând recunoaşterea meritelor sale. În 1784, Ludovic al XVI-le, dând curs cererii sale, instituie o comisie regală alcătuită din cei mai iluştri oameni de ştiinţă ai vremii: Benjamin Franklin, pe atunci ambasador al Statelor Unite in Franţa, chimistul Antoine Laurent de Lavoisier, sinistrul Dr. Joseph-Ignace Guillotin, inventatorul ghilotinei etc. (dupa alte surse, Ludovic al XVI-le a cerut această investigaţie, alarmat de scandalurile legate de şedintele de magnetism ale lui Mesmer). În acelasi timp, a fost numită şi o comisie alcătuită din medici. Scopul principal al anchetei era sa stabilească dacă există intr-adevăr fluidul bioenergetic pretins de Mesmer. Membrii comisiei regale au ajuns la concluzia că nimic nu probează existenta bioenergiei şi au dat o definiţie corectă hipnozei: IMAGINATIE/ HALUCINAŢIE.

Yoga este o practica bazata pe autohipnoză

Tot acelaşi autor, Liviu Filimon arată că:
”Sunt edificatoare demonstraţiile efectuate de yoghini care, prin concentrarea atenţiei, modifică activitatea unor organe şi aparate coordonate inconştient. Astfel, este accelerat sau încetinit ritmul bătăilor inimii şi al pulsului, creşte sau scade temperatura şi tensiunea arterială etc. [6].
Este adevarat, yoghinul obţine aceste performanţe în măsura în care reuşeşte să HALUCINEZE.
Arhimandritul Vassilos Bakoyannis vorbeste depre puterile nefireşti ale demonizaţilor:
”Dacă un criminal este arestat de către poliţie şi încătuşat la mâini, atunci indiferent de cât de puternic este, nu rupe legăturile. Cum s-ar spune, mâinile sale sunt legate. Dar acelaşi lucru nu se aplică şi în cazul demonizaţilor. Dacă au cătuşe la mâini, chiar si imobilizaţi, ei sunt în stare sa rupă catuşele. Sfântul Luca ne spune în Evanghelia sa că demonizatul din Gadara era legat în lanţuri şi în obezi, sfărâmând legăturile ” [7].
De altfel, orice medic psihiatru ştie cât de puternici sunt nebunii şi câte probleme are personalul unui ospiciu cu puterile lor nefireşti.

Sugestia, hipnoza şi autohipnoza in lumina “Filocaliei”

În lumina „Filocaliei”, sugestia, hipnoza şi autohipnoza nu sunt altceva decât lucrarea amăgirii diavolului.
Cât de frumos, Sfântul Maxim Cavsocalivitul arată semnele nălucirii (halucinaţia) şi ale harului! :
“Sunt multe viziuni care sunt amăgiri, dar altele sunt semnele amăgirii şi altele ale harului. Astfel, duhul amăgirii, când se apropie de om, îi zăpăceşte mintea şi o sălbăticeşte; îi face inima aspră şi o întunecă; îi pricinuieşte frică, temere şi mândrie; îi înăspreşte ochii, îi tulbură creierul, îi înfioară tot trupul; îi iscă prin nălucire, în faţa ochilor o lumină care nu străluceşte şi nu e curată, ci roşie; îi scoate mintea din frâu şi o îndrăceşte; îl mişcă să spună cu gura cuvinte necuviincioase şi hulitoare. Şi cel ce vede acest duh al amăgirii de multe ori, se mânie şi se umple de furie. El nu cunoaşte deloc smerenia nici plânsul şi lacrima adevărată, ci totdeauna se laudă cu bunătăţile lui; este plin de slava deşartă şi fără înfrânare şi temere de Dumnezeu şi totdeauna este stăpânit de patimi. Iar la urmă de tot îşi iese cu totul din minţi şi vine la pierzania deplină. Fie ca Domnul să ne izbăvească de această amăgire.
Semnele harului sunt acestea: când vine la om harul Preasfântului Duh, îi adună mintea şi-l face să fie cu luare aminte şi smerit, îi aduce aminte de moarte, de păcatele lui, de judecata viitoare şi de osânda veşnică; îi face sufletul de se frânge uşor, de plânge şi se tânguieşte; îi face ochii liniştiţi şi plini de lacrimi. Şi cu cât se apropie mai mult de suflet, cu atât îl mângâie mai tare prin sfintele patimi ale domnului nostru Iisus Hristos şi prin nemărginita Lui iubire de oameni şi-i prilejuieşte minţii vederi înalte şi adevărate [8]”.
Acelaşi lucru l-a spus atât de frumos şi Sfantul Grigorie Sinaitul:
”Fereşte-te de lucrarea imaginaţiei (phantasia) în rugăciune,altfel vei descoperi ca ai devenit fantast în loc de isihast”.
(Sfantul Grigorie Sinaitul, 1255-1346)
Sa ne amintim că:
”Mistica ortodoxă este fără imagini, fără imagini este şi calea ce duce la ea, adică rugăciunea şi meditaţia.În general, spiritualitatea ortodoxă nu încurajază, ci chiar tinde să elimine imaginaţia, care serveşte omului pentru a-şi reprezanta şi retrăi prin simţuri lucrurile spirituale.Tot ceea ce provine din imaginaţia omenească este plin de subiectivitate şi, ceea ce este şi mai rău, de senzualitate. Aceasta nu serveşte la nimic”[9].

Bibliografie

1. Émile Coué, Sugestie si autosugestie, Ed. Casa Omnia Cartexim, Bucuresti – 1996 ;
2. Irina Holdevici, Ilie.P. Vasilescu, Hipnoza şi fortele nelimitate ale psihismului, Editura Aldomars, Bucuresti – 1991;
3. Liviu Filimon, Ce este hipnoza, Editura didactica şi ştiinţifică, Bacau, 1996;
4. Ibid.
5. Dr. Simone Schroeder, Arta hipnozei, Ed. LVB – 1007;
6. Liviu Filimon, op. cit. ;
7. Arhimandrit Vassilios Bakoiannis, Înfruntând diavolul si vrăjitoria, Editura Cartea ortodoxă, Galaţi 2004 ;
8. Filocalia sau Culegere din scrierile Sfintilor Parinti, care arata cum se poate omul curati, lumina si desavărşi,
traducere din greceste, introducere si note de Dumitru Staniloae, vol 8 ,Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Buc. 1981.
9. Serghie Bulgakoff, Ortodoxia, Tipografia Arhidiecezei, Sibiu 1933.

Rugăciunea vameşului

„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”
Acestea sunt cele câteva cuvinte dumnezeieşti cu bun rod, care, căzând în ţarina Ortodoxiei, au rodit isihasmul. Nu sunt multe. Pot fi numărate pe degetele de la o singură mână. Este „Rugăciunea vameşului” din parabola Mântuitorului. Acesta  dă un model de rugăciune neobişnuit pentru acea vreme, când rugăciunile erau interminabile, oamenii inchipuindu-şi că, dacă spun multe cuvinte, vor fi mai convingători. Însă cele câteva cuvinte din parabolă băteau insistent la poarta cerului cu disperarea celui care adus de nevoi bate la uşile stăpânirii.
V-a bătut vreodată cineva la uşă ? Dacă v-aţi pomenit cu sonerie la uşă, n-aveţi de unde să ştiţi cum e să vă bată cineva la uşă. Bătaia la uşă nu este impersonalul cling-cling ce iese din cutia muzicală. E ceva particular şi straniu, ceva ce seamănă cu cele  cinci cuvinte din „Rugăciunea vameşului”. Se poate bate de nouă ori, de opt, de şapte, de şase, de cinci, de patru, de trei, de două sau chiar de o singură dată. Se poate bate la poarte cerului cu nouă cuvinte : „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, pacătosul” sau cu un singur cuvânt : „Iisuse”. Sfântul Ioan Scărarul bătea numai cu un singur cuvânt. Dar bătea neîncetat. Bătea cu putere. Bătea cu disperare. A bătut până a spart cerul. Şi atunci a început să  plouă. Ploaie  de lacrimi . A început să ningă. Zăpadă de har. Apoi, a bătut la poarta Raiului. Ani de zile. Fără odihnă. Fară descurajare. Fără plictiseală. Zi şi noapte. Îl auzeau toţi sfinţii din Rai. Odată, Sfântul  Petru n-a mai putut răbda şi, punând metanie înaintea Milostivului, a zis :
– Doamne, este aici un călugăr care bate la poarta noastră neîntrerupt de ani de zile. Ce să fac cu el ?
– Deschide poarta şi lasă-l să intre, Sfinte Petre.
-Doamne, dar nu i-a sosit încă ceasul.
– După ceasul nostru nu, dar ceasul lui e dat înainte cu ani de zile, Sfinte Petre.
– Doamne, dar este încă în trup.
-Trupul lui e mort pentru lume de ani de zile, Sfinte Petre.
-Doamne, ce sa facă el aici ?
– Să-şi găsească liniştea şi să nu mai bată, Sfinte Petre.

Aforism:
Dacă aş şti că Sfântul Ioan Scărarul nu a ajuns în Rai, ce rost ar mai avea să mai lucrez „Rugăciunea lăuntrică” ?

Minunea din fiecare clipă

O minune este în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă.
Există o înţelepciune a fiecărei zile, a fiecarui ceas, a fiecărei clipe.
O minune este în fiecare copac, în fiecare pasăre, în fiecare floare.
Există un sens în fiecare copac, în fiecare pasăre, în fiecare floare.
O minune este în fiecare rugăciune gândită, spusă sau scrisă.
Există o sfinţenie în fiecare rugăciune gândită, spusă sau scrisă.
O minune există în fiecare stih care prinde aripi spre Nemărginit.
Există o desăvârşire în fiecare stih înaripat.
Lucrând rugăciunea cu răbdarea şi migala unui bijutier, descoperi minunile din stihuri.
Liniştit şi dulce, numele lui Iisus din rugăciune copleşeşte lumea învălunind-o într-un nimb de bucurie.
Şi lumea devine minune.
Sfâşietor şi melancolic, dorul dupa Iisus din rugăciune copleşeşte nopţile de priveghere.
Şi nopţile devin minune.
Dureroase şi amare, lacrimile din rugăciune copleşesc sufletul şi clipele de întrebări.
Şi acestea devin minune.
Ostenit de minuni, sufletul se întoarece spre Tine, Doamne, şi Îţi cere o clipă obişnuită, să se poată odihni , aşa cum Tu te-ai odihnit în ziua a şaptea de toată lucrarea.
„Acest lucru – zise Dumnezeu – va fi binemeritata răsplată în rai, după osteneala de aici .”

Sus să avem inimile! – dialog cu Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu –

Sus să avem inimile! Să ridicăm mîinile şi inimile noastre la Domnul din cer. Sus să avem inimile! a răsunat din spaţiul sacru al altarului duminică de duminică. Sus să avem inimile! expresia cea mai edificatoare a pietaţii creştine. Sus să  avem inimile! a răsunat deodată cu bătăile de clopot din toate bisericile şi în acea binecuvântată zi de  17 decembrie, ziua care a vestit zorii deşteptării noastre.
Cu aceste gînduri, l-am reîntîlnit pe Părintele Constantin Galeriu, în seara zilei de 21 marte a.c., în cadrul solemn al unui simpozion, avînd ca temă istoria religiilor. Pentru ca Părintele, pe lînga faptul ca este un cucernic slujitor al altarului, mai este şi un ” modest ” –  mărturiseşte sfinţia sa – , ” eminent ” – spunem noi – teolog. Pentru curajul pe care l-a avut de a spune pe faţă adevarul, a suferit în trecut persecuţii şi a avut parte de temniţă grea. „Trupul era întemniţat – îşi aminteşte sfinţia  sa cu umor – , dar înăuntru nostru eram liberi, pe cînd ei  (gardienii) erau liberi, iar inăuntru erau întemniţaţi. Eram liberi  pentru că noi puteam gîndi şi spune adevărul, pe cînd ei, nu.” Cu această ocazie , am avut cu sfinţia sa urmatorul dialog :

(……………………………………………………………………………………………………….)
–  Mulţi părinţi, nu neapărat atei, şi-au manifestat îngrijorarea pentru copiii lor în perspectiva  reintroducerii religiei în şcoală, disciplină pe care o văd vetustă. Ei vor mai multe ore de matematică, fizică, informatică etc., căci  „aceste discipline sînt de viitor „, motivează ei. În ce măsură se va ţine seama de părerea lor.
–  Religia nu poate fi vetustă, pentru că religia este calitativ umană. Ea are în centu omul, mîntuirea şi fericirea lui. Ea este de-o permanentă actualitate. Ce a făcut ştiinţa atunci cînd s-a despărtit de religie ? Omul era pe cale să fie distrus de propria lui creaţie, de propriile lui cunoştinte. Numai religia şi morala pot direcţiona ştiinta spre folosul omului şi da un sens creator, o finalitate pozitivă. „Somnul raţiunii zămisleşte monştri ” este titlul unui tablu de Goya. Fără raţiune, nimic pozitiv nu se poate realiza. De aceea şi Sfîntul Ioan Evanghelistul identifică pe Dumnezeu cu Raţiunea Supremă : „La începult era Cuvîntul (Logos) şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul.” (Ioan1,1). De aceea, e aproape ridicol cum ştiinţa despre Raţiunea lumiii, a cărei expresie este ordinea, armonia şi măsura, a fost considerată de unii ” iraţională „. Iraţiunea a zămislit monştri ca Hitler, Stalin, Ceauşescu şi toţi aceşti monştri au fost produşii ateismului. Făra raţiune, pe ce temei constuieşti lumea? Pe forţă oarbă şi hazard. Pe aceste temeiuri, nimic nu durează şi, în final, se va merge inevitabil spre haos. Pentru a zidi ceva durabil, este nevoie de un model. Modelul nostru este Hristos. Pe temeiul acestui model vrem sa construim lumea de mîine, viitorul ţării noastre. Viziunea Ortodoxiei este viziunea unui realism integral. Ea vede toate disciplinele într-o perfectă armonie cu ele însele şi intr-o perfecta armonie cu omul. Religia nu se va substitui altor discipline, ci se va integra lor, formînd împreună o unitate desăvîrşită (…)

Gabriel (-Iordan) Dorobanţu

(Cuvîntul liber –
Periodic independent al judetului Giurgiu, anul II, nr. 28, joi 5 aprilie 1990
)

Dumnezeiescul Maxim Cavsocalivitul şi taina Rugăciunii Neîntrerupte

Rugăciunea Inimii este un dar. Este, în acelaşi timp, învăţătură şi nevoinţă.  E rugăciunea poeziei Filocaliei, e poezia cuvântului smerit al Sfinţilor Părinţi, e liniştea săraciei cu duhul, a celor însetaţi după dreptate, a celor ce plâng şi care se vor mângaia.
Toţi aceia care au gustat din dulceaţa Ortodoxiei, au râvnit în taină şi darul Rugăciunii Neîncetate. Dar aceasta este ca o floare rară, ascunsă şi ţinută la mare preţ. Deprinderea meşteşugului Rugăciunii se face asemănător cu deprinderea meşteşugului de iconar, ucenicind ani buni pe la meşteri pricepuţi şi harnici.
Cuviosul Părinte Maxim a trăit pe la anul 1320. S-a născut din părinţi de neam bun. Fiind lipsiţi de fii, aceştia rugau totdeauna pe Dumnezeu cu lacrimi pentru un copil.  Dumnezeu le ascultă rugămintea şi  le dăruieşte pe fericitul Maxim, pe care, la Sfîntul Botez, l-au numit Manuil. La 17 ani , acesta  părăseşte pe părinţii săi şi lumea, cum şi toate cele din lume, ducîndu-se în muntele ce se numeşte Ganu, unde  îmbracă rasa călugărească, numindu-se Maxim.
Sfântul Maxim avea multă râvnă de a dobândi harul Rugăciunii Inimii, dar şi mare evlavie faţă de Preasfânta Născatoare. Rugându-se Fecioarei, aceasta l-a îndemnat să se urce în vârful Muntelui Athos, căci acolo va primi darul Rugăciunii Neîncetate. Cu multă nădejde şi râvnă, a făcut ceea ce i se spusese. Aici, s-a nevoit cu multe osteneli, în post şi rugăciuni, dar nu a primit darul mult râvnit. A coborât la biserica Maicii Domnului şi iarăşi a urcat. S-a nevoit şi mai aspru. Demonii voiesc să îl abată de la ţelul lui şi se năpustesc asupra lui pentru a-l tulbura şi înfricoşa. Sfântul rezistă. Pentru a-l hrăni, Presfânta Născătoare coboară şi îi dăruieşte Cuviosului artose sfinte. În timp ce mănâncă, simte în inimă clocotirea Rugăciunii Neîntrerupte. De atunci, fie ca dormea, fie ca era treaz, rugăciunea clocotea în el, îndulcindu-i sufletul, încălzindu-i inima şi limpezindu-i mintea. Rugăciunea devenise, aşadar, neîntreruptă.
Aceasta variantă, care a avut la bază scrierea lui  Teofan, egumenul Mănăstirii Vatoped, uşor diferita de cea filocalică, arată că Sfântul Maxim Cavsocalivitul a dobandit harul Rugăciunii Neîncetate prin mijlocirea Maicii Domnului. Ar trebui sa ne aplecam mai mult asupra acestei Pilde, căci prea puţin ne gândim la Fecioara în deprinderea meşteşugului Rugăciunii Neîntrerupte.
Astăzi, se dau mullte sfaturi cu privire la greşelile care se fac legate de Rugăciunea lui Iisus, precum excesul de asceză, cu scopul de a primi darurile dumnezeieşti cât mai grabnic, nerăbdarea de a ajunge la vederea luminii dumnezeieşti, nerăbdare care duce la pierdearea râvnei si îl aruncă pe nevoitor în ghearele deznădejdii. Lista lor este foarte mare, căci greşelile trebuie văzute ca fiind personale, cauza principala ramânând, aşadar, graba de a trece prea repede de la o treapta la alta, grabă care face să se ardă etapele. Deşi, Nichifor din Singuratate vorbeşte şi de un meştesug psihosomatic, acela de a folosi răsuflarea naturală ca un mijloc de a ajuta mintea să patrundă cu uşurinţă în inimă, mulţi duhovnici contemporani îl trec pe lista de greşeli, speriaţi, desigur, de asemănarea cu tehnicile pranayama din hatha-yoga. Dar a nega aceasta metodă, numai pentru faptul ca ar putea duce la sminteală, înseamnă a nega un important Sfânt Părinte, înseamnă a nega un capitol important din Filocalia. Desigur, Sfântul Nichifor din Singurătate nu fusese un iniţiat în yoga şi nu avea de unde să ştie de pranayama. Evident că metoda i-a fost descoperită şi aceasta dovedeşte că stăpănirea şi controlul răsuflării nu sunt  monopol yoga. Dar nici importanţa prea mare dată tehnicilor psihosomatice nu trebuie, de asemenea, încurajată. Dincolo de toate aceste mici greşeli, rămâne totuşi o mare greşală, aceea de a nu proceda precum Sfântul Maxim, de a nu invoca pe Preasfânta Născătoare ca mijlocitoare şi chivernisitoare a harului dumnezeiesc, a harului Rugăciunii Neîncetate.

Ploaie şi lacrimi

de Gavriil Stiharul

În miercurea vânzării
ucenicii se împrăştie
precum fulgii de păpădie
spulberaţi de prima adiere.

Statornică rămâne Fecioara –
cearcănele de la ochi
străjuiesc porţile.

Gândul meu de prinde
de rugăciunile ei,
de durerea ei –
curajul.

Picături mi se rostogolesc pe pleoape
şi trecătorii cred că sunt lacrimile mele
pentru Cel ce va fi răstignit.
Numai eu şi ea
ştim taina – sunt ale ei
venite de dincolo de nori.