Rugăciuni pentru vremurile de-acum

Doamne Atotputernic, priveşte la turma Ta din Răsărit,
zilele furtunilor cumplite vor veni curând,
nori negri ca smoala se rostogolesc în zare
peste culmile asfinţitului.
Nori negri vestesc zilele urgiei,
zilele când fierul înroşit
va sfârâi în carnea robilor Tăi
însemnându-i cu pecetea proorocită,
zilele în care oamnenii vor fi infieraţi ca vitele,
zilele când ghimpii antihristului se vor înfige adânc
în carnea pruncilor-
până la noi se aude scâncetul lor şi ne astupam urechile.
Tragem în piept aerul fierbinte şi ne arde beregata.
Doamne, Răsăritul a ajuns ca o turma de oi
încolţită de lupi flămânzi.
Bisericile Tale trag clopotele
chemând credincioşii la rugăciune.
Ochii noştri sunt îndreptaţi către Tine, Bunule Păstor,
cântările Dumnezeieşti sunt luate de îngeri
şi purtate spre Tine.
La Tine ne este nădejdea,
întăreşte pe robii Tăi cu tăria mucenicilor,
fă ca glasul aleşilor Tăi care acum strigă în pustie
să pătrundă în inimi şi în suflete
şi să fie ascultat acel cuvios albit de ani
care nu şi-a plecat genunchiul idolilor şi învăţăturilor străine
şi care strigă bătându-şi pieptul
asemenea lui Iona cel ce a stat trei zile şi trei nopţi
în pântecele peştelui.

Aforism:
Antihristul? Toţi suntem dispuşi să-l consideram altă persoană, dar nimeni nu ia pilda de la ucenici şi să întrebe: nu cumva eu sunt, Doamne?

Reclame

Mărul înflorit în iarnă

Cu mulţi ani în urmă am avut un vis.
Se făcea că era o iarnă friguroasa şi mohorâtă. Norii de plumb stăteau  spânzuraţi de cer şi din ei se cernea o zloată deasă şi rece. Copacii erau desfrunziţi, iar pe ramurile lor croncăneau ciorile. Un om se afla  lângă mine. Am mai văzut un măr înflorit şi mă miram. Ramurile sale se plecaseră sub greutatea florilor, ca sub greutatea unor roade. Albinele  culegeau polenul. Fluturi târzii fâlfâiau fericiţi. Sute de păsărele cântau pe ramurile lui. Acolo, era  primăvară. Omul din vis  mi-a tălmăcit:
Acesta este cineva trimis de Dumnezeu, alb şi curat la suflet ca florile de măr primăvara. În jurul lui, oamenii cântă de fericire, deşi este iarnă şi totul  este mohorât.
Au trecut ani buni de la acel vis.
Prin 1981 am auzit de un călugăr, cântăreţ la biserica „Sfântul Nicolae Sârbi” din Bucureşti. Se spunea că are mult har şi biserica este plină de oameni, care vin cu diferite probleme.  M-am hotărât să iau trenul  să-l cunosc.
Am luat aşadar trenul şi, odata ajuns la Bucureşti, am pornit  în căutarea bisericii. Am dibuit bisericuţa fără prea mare greutate. Era în plină slujbă de vecernie. Sfântul locaş, într-un alb imaculat. Precum o cuvioasă maică, ninsă de ani şi încărcată de fapte bune. Ferestrele erau luminate intens. Multe lumânări. Am intrat cu strângere de inimă. Un sentiment ciudat. Lăsam în urmă lumea mea şi păşeam în alta. Mai frumoasă, mai liniştită , mai bună. Lumânările ardeau molcom cântările suspinau într-o dulce melancolie. Un sentiment de siguranţă. Uitasem noţiunea timpului. Slujba se termină. Îmi pare rău. Preotul dă binecuvântarea. Aştept. Clipe interminabile. Mirare: mulţi tineri. Priveam la întâmplare. Catapeteasma. Chipul Mântuitorului. Măreţie dumnezeiască, slavă înfricoşătoare. Fecioara. Câta gingăşie! Clipe într-adevăr interminabile. Cineva şopteşte: “Taica Părinte”. Tresar. Mă holbez. Un om cam de şaizeci de ani, îmbrăcat cernit, călugăreşte. Părul alb, strâns în coc, la spate. Barbă albă. Păşeşte atent, concentrat. Sprâncene groase, ochi vii. Mă aşez la coadă . Ca la doctor. Alte clipe interminabile. Observ pe ceilalţi. Probleme. O femeie din Moldova. S-a vindecat de o boală fără leac. Alta, din Bucureşti. S-a împăcat cu soţul. Un ţânc. De când vine la “Taica Părinte” ( această sintagmă nu am  auzit-o decât acolo) spune „Tatăl nostru” în fiecare seară. Timpul pare veşnicie…Îmi vine rândul. Intru.
– Ce stai, frate, îmi zise el pe un ton jovial, ia loc. Vii pentru prima oară, nu-i aşa?
Răspund că da.
– Doamne ajută! Te vei simţi bine aici. Sunt mulţi tineri.
Observasem…Se agitau peste tot. Unii veneau, alţii plecau. Era ca un pelerinaj.
Am legat o lungă conversaţie cu „taica părinte”. Se interesează de unde sunt, cum am ajuns să aud despre el. Deoadată îi zic:
– Am auzit că şi cântaţi.
– Cântăm cu toţii.
– Aş vrea să  aud şi eu.
– Ia aici o casetă şi ascult-o acasă…Doamne ajută!
Acasă. Ascult caseta. O voce sonoră, profundă, răscolitoare. Bănuiesc că e vocea lui Visarion. Cântări deosebite, ca doinele. Mă răscolesc. Texte cu har. Vorbesc despre Ţara cea de Sus, despre dulcele acasă, despre iubirea Mântuitorului, jalea Sfintei Fecioare, nepăsarea lumii. Simţeam un imbold lăuntric să mă afund în cântare şi să mă avânt pe aripile ei ca de înger spre zări nebănuite de libertate. Eram înfometat de libertate. Devenisem  ferm convins că  visul meu  de odinioară se împlinise, că „mărul înflorit în iarnă” era Visarion Iugulescu. Că numai acolo, la bisericuţa aceea modestă era primăvară. În rest, era iarnă. O iarnă mohorată şi fără speranţă.
Cântările erau necanonice. Se numesc „chinonice”. În Ardeal, mai poarta şi numele de „pricesne”. Se cântă în biserică în timp ce preoţii şi credincioşii se împărtăşesc. Şi-au luat amploare după Revoluţie, când, sub denumirea de „Cântări mănăstireşti”, se derulau pe la toate televiziunile. Erau interpretate de femei care erau atât de intens machiate, încât păreau păpuşi în faţa altarului, care mişcau din buzele frumos rujate. Vocea lor era comună, cenuşie, banală. Nu astfel le auzisem eu pentru prima dată pe casetă.
Următoarea vizită a avut loc peste o lună. I-am înapoiat caseta şi mi-a dat o broşura proaspăt litografiată. O luase dintr-un teanc. Ajung acasă. Răsfoiesc broşura. Întăritoare de suflet. Vindecări miraculoase. Cazuri concrete. Cazul Claudiei Usteujina Vasilievna din Barnaul – Altai, întoarsă din morţi la morga unui spital din Rusia. Murise pe masa de operaţie, bolnavă fiind de un cancer generalizat. Cazul Elenei Dumitra din satul Cut, judeţul Neamţ, salvată de Maica Domnului de la o moarte sigura în chip minunat. Povestea sfârşitului creştinesc al Protosinghelului Ilarion Iova de la o mănăstire din Baita Bihor. Un caz pilduitor, al unei femei amăgite de diavol, tămăduită de ieromonahul Isaia Lazar, de la mănăstirea Arnota, judeţul Vâlcea. Al unei bătrâne care nu putea muri până ce nu a primit dezlegare de la un duhovnic de la mănăstirea Slatina. Sau al vedeniei terifiante a unei femei, cu copaci de foc şi vulturi de jăratic, care a încetat după împlinirea canonului de pocăinţă dat de duhovnic. Cum puteau asemenea broşuri să circule fără ca stăpânirea de atunci să bage de seamă?
Am împrumutat şi alte casete. Unele conţineau frumoase predici. Altele, cântări ale unor tineri formaţi „la şcoala” lui. Bunăoară, pe una era înregistrată vocea caldă şi blajină a unui tânăr. Am aflat ulterior ca îl chema Marian şi că îşi găsise sfârşitul în urma unui stupid accident.
Am frecventat biserica „Sfântul Nicolae Sârbi” puţină vreme. După aceea, am pierdut legătura cu el. Am încercat să o reiau după Revoluţie, dar nu se mai afla în Bucureşti. Auzisem de Braşov. N-aveam să-l mai revăd niciodată. Pe 24 mai 2008, Dumnezeu l-a chemat acasă. În Ţara cea de Sus, după care a tânjit toată viaţa. O cântare preferată a lui incepe cu cuvintele:”Ah, mi-e dor , mi-e dor de-acasă,/ de căminul minunat, unde sfinţii stau la masă/ şi-al meu Mire e-mpărat// „.
Visarion Iugulescu…A fost o prezenţă meteorică în existenţa mea, dar atât de intensă. Va rămâne pentru mine o icoana vie a unei vieţi de nevoinţă şi jertfă.

Miracolele încep în cuvinte

E rau ultimele zile de toamnă. Soarele apunea liniştit peste spinarea de lut a dealului, trimiţând ultimele raze ce se jucau sprintene prin frunzişul de făget. Rugina şi fierul toamnei, ce aminteau de impunătoarele armuri medievale, se amestecau cu firişoarele de aur ale razelor care ţeseau peste întreaga fire o broderie vrăjită. Un cântec abia desluşit se murmura solemn. Îl simţeam fremătând în seva frunzişului bucurându-se de lumină, cu sensibilitatea şi inocenţa neprihănirii. Să fi fost doar o simplă impresie ? Parcă Ziditorul dezlegase întreaga fire şi acum îi canta psalmi de mulţumire prin freamătul sevei ce se împrăştia prin nervurile frunzelor.

Hoinăream de câteva ceasuri prin aceasta feerie, cu sufletul gârbovit de povara grijilor, când, deodată, o voce lăuntrică şi tainică îmi sopteste:  O linişte suprafirească mă învăluie. Conştiinţa mea repeta ca un ecou : Pace vă las vouă…Pace vă las vouăMă simţeam ca în rai.

Ajuns acasă, am căutat să revăd în minte dealul, pădurea, asfinţitul. dar pacea sfântă întârzia să vină. Parcă o lăsasem acolo, în mijlocul pădurii. Pace vă las vouă…Mi-am adus aminte de aceste dumnezeieşti cuvinte şi am început sa le pronunţ : Deodată, se pune în mişcare uzina lăuntrică. Aceeaşi pace mă învăluie, aceeaşi linişte suprafirească. Am înţeles că aceste două cuvinte singure au în ele o forţă nebănuită şi  îmi aduc în casă toata frumuseţea şi sfinţenia naturii.

De unde veneau  cuvintele? Îmi aminteam :

„Pace vă las vouă, pacea Mea v’o dau; nu precum v’o dă lumea v’o dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze”(Ioan.14:27)

Mi-am zis: dacă aceste cuvinte invocate singure pun la lucru resorturile mele lăuntrice şi realizează ceea ce ele semnifica, înseamnă că este deajuns să le pronunţ în momente de zbucium sufletesc pentru a mă linişti. Urma să verific.

Într-una din zile, nori negri se adunaseră deasupra mea, fruntea mi se încreţise asemenea unui lac frământat de furtuni. Nu-mi găseam pacea şi somnul întârzia să sosească. Îmi amintesc:Pace vă las vouă…Pace vă las vouă

Furtuna continuă să frământe lacul, dar deodată, într-un colţ al acestuia, valurile se domolesc. Funcţiona. Apoi, valurile iarăşi  se pornesc. Continui sa spun: : Pace vă las vouă…Pace vă las vouăNu, nu era o simpla impresie. Revăd dealul, pădurea, asfinţitul. La sfârşit vine liniştea. Simţeam cum cerul mintii mele se limpezeşte de nori, vântul osteneşte, valurile se domolesc. Pace vă las vouă…Pace vă las vouăAcestea erau cuvintele fermecate care nu trebuiau uitate niciodată. Scumpe ca viaţa, căci însăşi viaţa mea depindea de ele. Miracol. Cuvintele chemau pacea. Miracolul începea în cuvinte.

Starea de poezie este un neîntrerupt miracol

Pace vă las vouă…Pace vă las vouă Miracolul se continua lăuntric. Mă simţeam într-o alta lume, mai bună, mai frumoasă, mai fericită. Mă simţeam pe un alt tărâm, într-o ţară de basm, unde totul era posibil. Năzuinţe şi idealuri abandonate, demult uitate, reveneau la viaţă cu o speranţa nouă. Auzeam chemarea lui Hristos şi un fior neînţeles mă cuprindea un sfâşietor dor de nemărginit, de spaţii infinite.

Cuvintele chemau alte cuvinte. Acestea soseau tainic, neînţeles, neîntrerupt ca un şuvoi limpede de munte. Se aşezau la locul lor, ca într-o orchestră. Deodată: simfonia. Fantastică. Coardele vioarelor vibrau lin, alămurile răspundeau puternic. Curând, tuburile de orgă răsună grave şi solemne. Un flaut dulce cânta lin şi melancolic. Cânta dulcea ţară cea de sus, cu pădurile ei veşnic verzi, masa de argint, unde Dumnezeu şade împreună cu sfinţii lui, lumina dulce în care se scaldă chipurile lor pline de iubire si slavă, nepământeasca  liturghie a oamenilor şi a îngerilor, cu cântările ei dumnezeieşti şi tămăduitoare. Un neîntrerupt poem se ţesea tainic, neoprit. Un neîntrerupt miracol…Păşisem fără să ştiu într-o stare de poezie, o stare de har, o lume nebănuită şi minunată.

După o căutare de peste treizeci  de ani

În urmă cu mai bine de treizeci de ani am început să caut o metodă de odihnă, de relaxare. Eram veşnic încordat şi mă simţeam incontinuu obosit. O oboseală extremă, care mă epuiza. Am încercat tehnicile de relaxare la îndemană, dar fără rezultate concludente. Chiar dacă reuşeam să îmi relaxez trupul şi mintea, ceva interior rămânea încordat. Am descoperit poezia. Am simţit că aceasta este calea. Cuvintele creau imagini, iar acestea faceau sa vibreze coarde lăuntrice nebănuite. Dar niciodată nu întâlnisem acea imagine unică, particulară, care  sa fie remediul. Dadusem peste  multe imagini care m-au fermecat, dar într-o rezonanţă perfectă nu am intrat decât cu una. Probabil ca fiecare om este programat să intre în rezonantă  cu acel ceva, intr-o clipa de graţie. Probabil ca fiecare om ar trebui sa aibă clipa lui de graţie în viată, unde să i se reveleze o cheie menită să deschidă doar poarta lui lăuntrică. Cheia o poti găsi în Sfânta Scriptură, în marea literatură a lumii sau oriunde în altă parte.

Căutaţi…

Aceasta este formula. Căutaţi cu credinţă, căci undeva exista cheia, undeva există un remediu pentru fiecare. Suntem unici şi trebuie să ne orientăm   pornind de la acest adevăr. Nu există două amprente digitate identice. Nu vă opriţi  niciodată.