În dulcea datină stăveche

de Gavriil Stiharul

Motto :

– Implantat-au chip-uri pretutindeni ?
– Implantat-au.

Spaţiul rimat l-au îngrădit cu sârme,
au pus curent electric între versuri –
cuvintele n-au drept să se cunune,
ci triste se unesc în înţelsuri.

Doar orele mai stau la sfat solemn,
când candela-n altar lumina-şi poartă,
doar tu, transfigurată în poem,
deschizi o lume ca pe-o nouă poartă.

Un paznic ne opreşte şi ne cere
linia din palma vieţii scrisă,
tu îi plăteşti cu nopţi de priveghere
şi trecem pe sub sârma interzisă.

Era o noapte sfântă de colinde,
zăpada se cernea în fulgi pereche,
de mână ne ţineam printre cuvinte,
noi, miri primiţi de datina stăveche.

Reclame

Himera nopţii

de Gavriil Stiharul

La ceasul de noapte când veghea-i învinsă –
sirenă e visul pe marea întinsă,
mă cheamă un glas spre larg şi mă minte,
pleoapele mele vâslesc înainte.

Dar glasul mă cheamă iarăşi din noapte,
când, din bolta înaltă, stelele coapte
îşi scutură argintul înmiresmat,
atunci pleoapele mele vâslesc spre înalt.

Şi îngerii-mi trimit prin coruri cereşti
cântecul aripilor dumnezeieşti,
când glasul mai tare mă cheamă spre larg,
în funii mă zbat răstignit de catarg.

Aici pentru descărcare:
Himera noptii

Himera nopţii

de Gavriil Stiharul

La ceasul de noapte când veghea-i învinsă –
sirenă e visul pe marea întinsă,
mă cheamă un glas spre larg şi mă minte,
pleoapele mele vâslesc înainte.

Dar glasul mă cheamă iarăşi din noapte,
când, din bolta înaltă, stelele coapte
îşi scutură argintul înmiresmat,
atunci pleoapele mele vâslesc spre înalt.

Şi îngerii-mi trimit prin coruri cereşti
cântecul aripilor dumnezeieşti,
când glasul mai tare mă cheamă spre larg,
în funii mă zbat răstignit de catarg.

Bunavestire la ceasul de priveghi

de Gavriil Stiharul

De veghe sunt la ceasul nopţii care
şi candela lumina ei şi-o-nalţă,
când stelele s-abat de pe cărare,
bătând în geam lumina lor de gheaţă.

Atunci s-aude îngerul cum vine –
polen i-i raza şi totul e fecund,
pleoapa – petala ochilor – devine,
o zbatere, ea rodul presimţind.

O lacrimă se naşte la soroc
într-o noapte rece, hibernală,
când într-o sobă pâlpâia un foc
şi-ascultam colindele de-afară.

Bunavestire la ceasul de priveghi

De veghe sunt la ceasul nopţii-n  care
şi candela lumina ei şi-o-nalţă,
când stelele s-abat de pe cărare,
bătând în geam lumina lor de gheaţă.

Atunci s-aude îngerul cum vine –
polen i-i raza şi totul e fecund,
pleoapa – petala ochilor – devine
o zbatere, ea rodul presimţind.

O lacrimă se naşte la soroc
într-o noapte rece, hibernală
când într-o sobă pâlpâia un foc
şi-ascultam colindele de-afară.

Patriarhul fără vârstă

Viaţa lui a fost un neîntrerupt poem, ca un fluviu de armonie, curgând prin lume, dansând în pulsaţii rimate spre oceanul Absolutului.
Despre Rabindranath Tagore nu se poate vorbi decât în poeme. El însuşi este un poem fără vârstă. El e mereu la fel de tânăr şi la fel de bătrân. Paşii lui se regăsesc în paşii sprinteni ai fecioarelor ce se-ntorc de la râu cu cofele pline, ca şi în paşii greoi şi şovăielnici ai bătrânilor din sat. Este  flautul de trestie, purtat peste dealuri şi văi, înaltând dintr-insul cântece veşnic noi – aşa cum avea să mărturisească într-unul din poemele sale.
Privind fotografia acestui patriarh călător prin evuri, aparţinând altei religii şi altei culturi, nu se poate să nu vezi în el pe sfinţii Indiei, pe asceţii ei milenari nevoindu-se în sihăstrii şi păduri.
Însă Tagore nu-şi mortifică trupul şi nu are timp să mediteze la cele de după viaţă, la ” Marele Dincolo” , căci este conştient de faptul că oamenii au nevoie de el aici. Tagore este un călator,  care a ales calea cea mai lungă, căci aceasta   îl apropie cel mai mult de divinitate.
Privind fotografia  celui ce a fost Tagore, îmi spun că trebuie să-i împrospătez zilnic ghirlanda cu flori de Mandara ce-i încadrează statura ca un nimb al sfinţeniei.

În dulcea datină stăveche

Motto :
– Implantat-au chip-uri pretutindeni ?
– Implantat-au.

Spaţiul rimat l-au îngrădit cu sârme,
au pus curent electric între versuri –
cuvintele n-au drept să se cunune,
ci triste se unesc în înţelsuri.

Doar orele mai stau la sfat solemn,
când candela-n altar lumina-şi poartă,
doar tu, transfigurată în poem,
deschizi o lume ca pe-o nouă poartă.

Un paznic ne opreşte şi ne cere
linia din palma vieţii scrisă,
tu  îi plăteşti cu nopţi de priveghere
şi trecem pe sub sârma interzisă.

Era o noapte sfântă de colinde,
zăpada se cernea în fulgi pereche,
de mână ne ţineam printre cuvinte,
noi, miri primiţi de datina stăveche.