Mărul înflorit în iarnă

de Gavriil Stiharul



Cu mulţi ani în urmă am avut un vis.
Se făcea că era o iarnă friguroasa şi mohorâtă. Norii de plumb stăteau spânzuraţi de cer şi din ei se cernea o zloată deasă şi rece. Copacii erau desfrunziţi, iar pe ramurile lor croncăneau ciorile. Un om se afla lângă mine. Am mai văzut un măr înflorit şi mă miram. Ramurile sale se plecaseră sub greutatea florilor, ca sub greutatea unor roade. Albinele culegeau polenul. Fluturi târzii fâlfâiau fericiţi. Sute de păsărele cântau pe ramurile lui. Acolo, era primăvară. Omul din vis mi-a tălmăcit:
Acesta este cineva trimis de Dumnezeu, alb şi curat la suflet ca florile de măr primăvara. În jurul lui, oamenii cântă de fericire, deşi este iarnă şi totul este mohorât.
Au trecut ani buni de la acel vis.
Prin 1981 am auzit de un călugăr, cântăreţ la biserica „Sfântul Nicolae Sârbi” din Bucureşti. Se spunea că are mult har şi biserica este plină de oameni, care vin cu diferite probleme. M-am hotărât să iau trenul să-l cunosc.
Am luat aşadar trenul şi, odata ajuns la Bucureşti, am pornit în căutarea bisericii. Am dibuit bisericuţa fără prea mare greutate. Era în plină slujbă de vecernie. Sfântul locaş, într-un alb imaculat. Precum o cuvioasă maică, ninsă de ani şi încărcată de fapte bune. Ferestrele erau luminate intens. Multe lumânări. Am intrat cu strângere de inimă. Un sentiment ciudat. Lăsam în urmă lumea mea şi păşeam în alta. Mai frumoasă, mai liniştită , mai bună. Lumânările ardeau molcom cântările suspinau într-o dulce melancolie. Un sentiment de siguranţă. Uitasem noţiunea timpului. Slujba se termină. Îmi pare rău. Preotul dă binecuvântarea. Aştept. Clipe interminabile. Mirare: mulţi tineri. Priveam la întâmplare. Catapeteasma. Chipul Mântuitorului. Măreţie dumnezeiască, slavă înfricoşătoare. Fecioara. Câta gingăşie! Clipe într-adevăr interminabile. Cineva şopteşte: “Taica Părinte”. Tresar. Mă holbez. Un om cam de şaizeci de ani, îmbrăcat cernit, călugăreşte. Părul alb, strâns în coc, la spate. Barbă albă. Păşeşte atent, concentrat. Sprâncene groase, ochi vii. Mă aşez la coadă . Ca la doctor. Alte clipe interminabile. Observ pe ceilalţi. Probleme. O femeie din Moldova. S-a vindecat de o boală fără leac. Alta, din Bucureşti. S-a împăcat cu soţul. Un ţânc. De când vine la “Taica Părinte” ( această sintagmă nu am auzit-o decât acolo) spune “Tatăl nostru” în fiecare seară. Timpul pare veşnicie…Îmi vine rândul. Intru.
– Ce stai, frate, îmi zise el pe un ton jovial, ia loc. Vii pentru prima oară, nu-i aşa?
Răspund că da.
– Doamne ajută! Te vei simţi bine aici. Sunt mulţi tineri.
Observasem…Se agitau peste tot. Unii veneau, alţii plecau. Era ca un pelerinaj.
Am legat o lungă conversaţie cu „taica părinte”. Se interesează de unde sunt, cum am ajuns să aud despre el. Deoadată îi zic:
– Am auzit că şi cântaţi.
– Cântăm cu toţii.
– Aş vrea să aud şi eu.
– Ia aici o casetă şi ascult-o acasă…Doamne ajută!
Acasă. Ascult caseta. O voce sonoră, profundă, răscolitoare. Bănuiesc că e vocea lui Visarion. Cântări deosebite, ca doinele. Mă răscolesc. Texte cu har. Vorbesc despre Ţara cea de Sus, despre dulcele acasă, despre iubirea Mântuitorului, jalea Sfintei Fecioare, nepăsarea lumii. Simţeam un imbold lăuntric să mă afund în cântare şi să mă avânt pe aripile ei ca de înger spre zări nebănuite de libertate. Eram înfometat de libertate. Devenisem ferm convins că visul meu de odinioară se împlinise, că „mărul înflorit în iarnă” era Visarion Iugulescu. Că numai acolo, la bisericuţa aceea modestă era primăvară. În rest, era iarnă. O iarnă mohorată şi fără speranţă.
Cântările erau necanonice. Se numesc “chinonice”. În Ardeal, mai poarta şi numele de “pricesne”. Se cântă în biserică în timp ce preoţii şi credincioşii se împărtăşesc. Şi-au luat amploare după Revoluţie, când, sub denumirea de “Cântări mănăstireşti”, se derulau pe la toate televiziunile. Erau interpretate de femei care erau atât de intens machiate, încât păreau păpuşi în faţa altarului, care mişcau din buzele frumos rujate. Vocea lor era comună, cenuşie, banală. Nu astfel le auzisem eu pentru prima dată pe casetă.
Următoarea vizită a avut loc peste o lună. I-am înapoiat caseta şi mi-a dat o broşura proaspăt litografiată. O luase dintr-un teanc. Ajung acasă. Răsfoiesc broşura. Întăritoare de suflet. Vindecări miraculoase. Cazuri concrete. Cazul Claudiei Usteujina Vasilievna din Barnaul – Altai, întoarsă din morţi la morga unui spital din Rusia. Murise pe masa de operaţie, bolnavă fiind de un cancer generalizat. Cazul Elenei Dumitra din satul Cut, judeţul Neamţ, salvată de Maica Domnului de la o moarte sigura în chip minunat. Povestea sfârşitului creştinesc al Protosinghelului Ilarion Iova de la o mănăstire din Baita Bihor. Un caz pilduitor, al unei femei amăgite de diavol, tămăduită de ieromonahul Isaia Lazar, de la mănăstirea Arnota, judeţul Vâlcea. Al unei bătrâne care nu putea muri până ce nu a primit dezlegare de la un duhovnic de la mănăstirea Slatina. Sau al vedeniei terifiante a unei femei, cu copaci de foc şi vulturi de jăratic, care a încetat după împlinirea canonului de pocăinţă dat de duhovnic. Cum puteau asemenea broşuri să circule fără ca stăpânirea de atunci să bage de seamă?
Am împrumutat şi alte casete. Unele conţineau frumoase predici. Altele, cântări ale unor tineri formaţi “la şcoala” lui. Bunăoară, pe una era înregistrată vocea caldă şi blajină a unui tânăr. Am aflat ulterior ca îl chema Marian şi că îşi găsise sfârşitul în urma unui stupid accident.
Am frecventat biserica “Sfântul Nicolae Sârbi” puţină vreme. După aceea, am pierdut legătura cu el. Am încercat să o reiau după Revoluţie, dar nu se mai afla în Bucureşti. Auzisem de Braşov. N-aveam să-l mai revăd niciodată. Pe 24 mai 2008, Dumnezeu l-a chemat acasă. În Ţara cea de Sus, după care a tânjit toată viaţa. O cântare preferată a lui incepe cu cuvintele:”Ah, mi-e dor , mi-e dor de-acasă,/ de căminul minunat, unde sfinţii stau la masă/ şi-al meu Mire e-mpărat// “.
Visarion Iugulescu…A fost o prezenţă meteorică în existenţa mea, dar atât de intensă. Va rămâne pentru mine o icoana vie a unei vieţi de nevoinţă şi jertfă.

5 gânduri despre “Mărul înflorit în iarnă

  1. Slavit sa fie Domnul!Ma gandeam sa sciu din nou si eu ceva pe blogul meu despre hotararea lansata de Parintele Iosif Trifa, in noaptea dintre ani.Apoi am vazut postarea dvs., este completa si m-am gandit sa va cer permisiunea de a o posta si pe blogul meu.Astept permisiunea dvs.Acesta de aici a fost postarea mea de anul trecut.Va multumesc!

  2. Bineînţeles că sunt de acord. Părintele Iosif Trifa a fost o personalitate a secolului trecut, care, din păcate, în afara cercului “Oastea Domnului", este prea puţin sau chiar deloc cunoscut. Mai îngrijorător rămâne faptul că este prezentat ca un om care a adus prejudicii Bisericii Ortodoxe Române. Posteritatea este nedreaptă cu memoria acestui om reprezentativ, care a lăsat o urmă de neşters în istoria bisericii noastre. Dacă vrei să-i întinezi memoria unui om, trebuie să fii de aceeaşi statură cu el. Or, detractorii noştri nu se ridică nici măcar până la genunchiul părintelui Trifa. Numai cei care vor să facă lumea mai bună primesc lauri. Criticii şi detractorii nu primesc nimic. Nici măcar atenţie.

  3. Asta cam asa este. Putini oameni stiu despre Parintele Iosif, cu toate acestea insa suntem incredintati de adevarul din cuvintele sfintilor nostri inaintasi: "Mai devreme sau mai tarziu se va face dreptate"Iata in postarea ce urmeaza cum face Dumnezeu dreptate:""Zilele trecute am avut o bucurie de o gingăşie aparte. În pomelnicul Catedralei Mitropolitane din Sibiu, ce se citeşte sărbătoare de sărbătoare şi Liturghie de Liturgie în Sfântul Altar, la momentul Proscomidiei – deci în miez de sfinţenie absolută –, între numele de vrednică pomenire ce au stat la dăinuirea catedralei sibiene l-am regăsit şi pe Pr. Iosif Trifa.De ani buni, între ctitorii şi duhovnicii Catedralei din Sibiu, în orice Sfântă Liturghie, Părintele Iosif Trifa – oarecând slujitor la altarul măreţei biserici ardelene – este adus în faţa lui Dumnezeu, împreună-rugător cu cei de după el, spre slava Bisericii Sale.Oamenii mari ai lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu răzbesc în istorie spre locul ce li se cuvine, cu toată cinstea şi cinstirea de care trebuie să fie înconjuraţi. Astfel de suflete simt mereu nevoia să se situeze între început şi sfârşit, dând sens existenţei celorlalţi, de după ei. Pentru ei, viaţa e mult mai reală decât moartea, pentru că în conştiinţa identificării lor cu însăşi Viaţa, cu Izvorul Vieţii, moartea îşi reneagă legitimitatea, îşi anulează conţinuturile.Discret, aşa cum ne-a obişnuit Părintele, el îşi continuă lucrarea în Biserica şi Neamul ce i-au fecundat viaţa de credinţă, de jertfă fertilă. Cărţile sale, Lucrarea a cărui începătură s-a făcut cu deplină abnegaţie şi dăruire, simetria intenţională a liniilor de propovăduire şi continuitatea mărturisirii dintotdeauna a Bisericii fac din Părintele Iosif una din figurile ce luminează şi îmbogăţesc cu vrednicie fresca sfinţitoare a Catedralei Mitropolitane din Sibiu.Va urna…

  4. Mă gândesc, deseori, în vremea adunărilor Oastei Domnului a căror gazdă e Catedrala, cât de familiară îi e Părintelui Iosif bucuria întâlnirii cu fraţii la altarul la care, oarecândva, slujise cu atâta dragoste! Şi, totodată, cât de minunat e Dumnezeu între Sfinţii Săi, cărora le dăruieşte, arc peste timp, recunoaşterea pe care, la un moment dat, oamenii au încercat să i-o fure, să i-o ucidă, cu atâta înverşunare. Catedrala care, într-un moment de grea încercare, i-a refuzat până şi statutul de preot şi dreptul de a-i primi trupul neînsufleţit spre veşnică odihnă, peste ani îl primeşte, pe acelaşi Părinte Iosif Trifa, cu dragostea de oarecând, de început de Oaste a Domnului, când Părintele Iosif era una cu Altarul de slujire, în jertfă şi biruinţă.Îmi place mult spusa unuia dintre gânditorii germani, care se potriveşte cu necesitate unor astfel de oameni, cum a fost Părintele Iosif Trifa. „Viaţa ca totalitate de fiecare clipă” (Georg Simmel), acesta e termenul care îl defineşte pe Părintele Iosif, ca mărturisitor deplin al lui Hristos. Atât în viaţa sa, cât şi în viaţa altora. Un mărturisitor care şi-a asumat slujirea în totalitate, cu fiecare clipă, raportată la Veşnicie, fără momente de regretat, de anulat.La vremea sa, Părintele Iosif refăcea unul din excursurile cele mai luminoase în conştiinţa de credinţă şi legitimitate hristică a poporului său. Unul din latiniştii ardeleni de oarecând, întrebat ce-a căutat la Roma, răspundea: „M-am dus să caut originalul care se pierduse”. Părintele Iosif Trifa tocmai acest original al aşezării în normalitatea vieţii în Hristos îl căutase, mai întâi în el, apoi în ceilalţi în mijlocul cărora îşi lucra păstorirea.Dacă an de an încă ne mai sunt dăruite Adunările anuale ale Oastei Domnului cu har şi putere, cu bucurie şi lăcrămare, luminate de fiorul sfânt al adăstării în Catedrală, acestea se datorează cu apăs (cum ar spune Părintele), cu siguranţă, mijlocirii Părintelui Iosif la tronul Slavei, şi din inima de Liturghie a Catedralei sibiene.Şi, nu în ultimul rând, nu puţini sunt preoţii ostaşi împreună-slujitoricu Părintele, în Catderala Mitropolitană din Sibiu, nu doar la momentele aniversare ale Oastei Domnului, ci şi în mod cu totul firesc, primiţi întotdeauna familiar, cu dragoste, aici, din dragoste de Părintele Iosif şi de Lucrarea sa binecuvântată.Să luăm aminte şi la această minune a Părintelui Iosif…Articol publicat de Romeo PETRAŞCIUCÎn săptămânalul dudovinicesc al Oastei Domnului, " IISUS BIRUITORUL "Anul XX, nr. 35 (699) 24-30 AUGUST 2009

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s