Pilda cuvintelor

de Gavriil Stiharul

…În fiecare zi, o persoană normală rosteşte în medie cam 25.000 de cuvinte. Într-un singur an, asta inseamnă, puse laolalta, peste o sută de cărţi a câte 500 de pagini…
Acestea fu ultimele fraze pe care Ion le citi dintr-o revista frumos colorată. Articolul nu putu să-l parcurgă până la capăt. Ochii îl usturau grozav şi îi lăcrimau. Vedera nu-l mai ajuta ca altădată. Doar avea şaptezeci de ani. O viaţă de om. Puse revista pe noptiera şi încerca să adoarmă. Nu prea avea somn. Se perpelea în aşternut. Era o noapte senina de august, luna plina îi bătea în fereastră, ţesând în odaia lui mica o dantelărie vrăjită. Îl supara ţârâitul greierilor, care pătrundea până la el. Un lătrat de câine venea dinspre curtea vecinilor. Privirea o tot muta de de la pendula care îl ticăia în creier, la tabloul înfaţişând natura moartă. În sfrşit, şi-o fixă pe flacăra candelei ce pâlpâia dedesubtul icoanei. Stătu un timp aşa, apoi inchise ochii. I se păru că-l încearcă somnul. Deodată, tresări. ICOANA VORBEŞTE. O voce limpede şi plăcută îl strigă pe nume : Ioane ! Ioane !… Îşi aduce aminte de Eli şi de proorocul Samuel. Fericit că ştie cum să răspundă, zice hotărât : Porunceşte, Doamne, că robul Tău Te ascultă !
– Ioane, de ce nu dormi ?
– De-aş putea Doamne. Era cât pe-aci, dar uite că m-ai strigat şi m-am trezit, zise el ca şi cum i-ar face un reproş.
– Dar de ce nu M-ai rugat să-ţi trimit binecuvântatul somn ?
Iată că la acest lucru nu se gândise. Nu înţelegea de ce nu i-a dat prin minte aşa ceva. Glasul continuă :
– Ioane, te-ai rugat astăzi, veni neaşteptat întrebarea ?
– Nu Doamne, făcu el încurcat şi ruşinat. Nu m-am gândit să mă rog.
– Tu ştii câte cuvinte are rugăciunea Tatăl nostru ?
Altă întrebare care îl derutează. Nu se gândise să le numere niciodată.
– Ştiu şi eu Doamne ? Poate douazeci… treizeci…
– Hai să le numărăm. Ştii s-o spui ? Spune-o !
– Ion începu să o spuna rar, iar pe degete socoteste numărul cuvintelor.
– Tatal nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tau; vie împărăţia Ta ; Facă-se voia Ta, precum în cer aşa si pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi ; şi ne iartă nouă gresalele noastre, precum şi noi iertam greşiţilor noştri ; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Ca a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin !…Şaizeci şi nouă de cuvinte, Doamne.
– Aşadar, numai şaizeci şi nouă de cuvinte. Dar tu ştii câte cuvinte ai rostit astăzi ?
Întrebarea îl dădu iaraşi peste cap. Cum să-i dea in gând să le numere. Îşi aduse aminte de revista. Răspunde hotărât :
– Douăzeci şi cinci de mii de cuvinte, Doamne.
– Eşti pe aproape. Dar sunt mai multe. În clipa când ai pus ziarul pe noptieră, erau exact douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte.
Rămase cu gura căscată. Atât de mult vorbise ! Niciodată nu ar fi crezut că rostise atâtea.
– Doamne, izbucni el, lovit de o idee. Ai pus la socoteală şi cuvintele citire din revistă ?
– Desigur, nu le rosteai cu voce tare, dar le pronunţai impeceptibil
Glasul continuă :
– Înmulţeşte douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte cu trei sute şaizeci şi cinci de zile şi vezi cât îţi dă.
Ion se apuca sa socotească. Era bun la calcul mental. Doar fusese contabil o viaţă. De data aceasta se sperie :
– Doamne… Vai de mine ! Nouă milioane nouă sute şase mii o sută !
– Îţi aminteşti de parabola talanţilor ?
Desigur, Doamne, zise Ion cu siguranţă. Matei 25, 14-30.
– Spune-o!
– Un om, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a încredinţat avuţia sa:unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi a plecat. Îndată plecând cel ce primise cinci talanţi, a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea, şi cel cu doi a câştigat încă doi. Iar cel care primise un talant s-a dus, a săpat în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său. Şi după multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi s-a socotit cu ele. Şi apropiindu-se cel care primise cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat; iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei.. Zisu-i-a stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se şi cel care primise doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat; iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei..Zisu-i-a stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n’ai răspândit şi, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău. Şi răspunzând stăpânul său, i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am răspândit? Se cuvenea deci să dai argintul meu la zarafi şi eu, venind, aş fi luat ceea ce este al meu cu dobândă. Aşadar, luaţi de la el talantul şi daţi-l celui care are zece talanţi. Că tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are se va lua şi ceea ce i se pare că are. Iar pe sluga cea netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
– Iată, îţi voi tălmăci, zise glasul. Stăpânul este Dumnezeu. Talanţii sunt cuvintele. Într-o viaţă de om, Dumnezeu i-a dat fiecăruia atâtea cuvinte câte a crezut de cuviinţă că îi trebuie sa se mântuiască. Numai că unii le-au dus la zarafi, adică le-au pus în lucrarea rugăciunii, alţii le-au irosit. Tu, Ioane, ai irosit pe ziua de azi douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte. Şi nu-ţi trebuiau pentru lucrarea rugăciunii decât minimum şaizeci şi nouă.
– Stai puţin, Doamne, îşi aminti deodată Ion. E adevărat că nu le-am pus în lucrarea rugăciunii, dar am dus război, am dus război aprig întru cuvânt pentru apărarea Bisericii Tale, încheie Ion triumfător.
– Şi ai biruit?
– Am câştigat o bătălie, dar încă nu războiul, se lăudă el. Războiul e lung. Ehei!
– La Muntele cel sfânt al maicii Mele, nevoitorii de acolo se roagă, se roagă şi iar se roagă. Vorbesc puţin. Scot 10…15 cuvinte pe zi. Şi ei duc război intru cuvânt pentru apărarea Bisericii Mele. Numai că ei duc război cu duşmanii nevăzuţi şi nu cu semenii lor. Ce ar fi fost dacă şi tu ai fi dus un astfel de război cu cele … douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte…
Iarăşi Ion era în încurcătură. Ce răspuns să mai dea ? Încetă să mai caute unul şi se dădu bătut. În clipa următoare, ceva dulce îl cuprisese şi se lăsa purtat. Era somnul. În sfârşit, venise.
A doua zi, Ion se trezi vioi. Era ca un nou născut. Dormise bine. Se dădu jos din pat şi ochii îi căzu peste revistă. Tresări. Îşi aminteşte: douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci de cuvinte… nouă milioane nouă sute şase mii o sută de talanţi… de cuvinte ! se corecta el. Repede începu să spună Tatăl nostru. Şaizeci şi nouă de talanţi… de cuvinte! se corecta el. Ce bine ! O mai spune o dată. Sa fie mai sigur. O sută treizeci şi opt de talanţi…de cuvinte. O, de-ar putea să ajungă măcar la 300. Voi să o mai spună. Se răzgândi. Trebuia sa ajungă la magazinul sătesc. Se îmbracă repede. Va mai spune una pe drum. Şi înca una. Câte va putea.
Pe uliţa satului nu se afla nimeni la acea oră. Era o dimineaţă frumoasă. Magazinul sătesc era chiar la capătul ei. Dar avea de mers. Cam un kilometru. Deodată, în spatele lui pocni un glas cunoscut.
– Bună dimineaţa Ioane, ce te grăbeşti aşa ?
– Era vecinul cu care ieri îşi cheltuise talanţii.
– Amin, zise Ion concentrat.
– Ce amin ? Încă mai dormi şi vorbeşti în somn?
– Ion se face că nu-l bagă de seamă. Părea preocupat de ceva mult mai important.
– Ai auzit Ioane ? continua glasul. Se zice că ne-ar mări şi nouă pensiile… Ne-ar mai da un 10 lei acolo.
– Două sute şapte, făcu în sfârşit Ion.
– Două sute şapte lei? se holba vecinul.
– De talanţi… de cuvinte ! se corecta el.
– Mda ! S-ar putea să ai dreptate. De cuvinte, da. Chiar mai multe.
– Douăzeci şi şapte de mii o sută patruzeci pe zi, nouă milioane nouă sute şase mii o sută pe an, veni prompt răspunsul.
– Vecinul îl privi lung, ca si cum l-ar vedea pentru prima oară. În sfârşit, se hotărî.
– Pari cam obosit. De ce nu te duci la doctor sa vezi ce ai? Şi mai lasă-i încolo de bani. Omul cât are, tot nu se ajunge. Banul scoate pe om din minţi. La revedere !
*Aviz amatorilor de plagiat copy-paste-işti! În textul de faţă a fost inserat un minitext încifrat, prin care se poare identifica autorul real, precum şi un scurt blestem împotriva profanatorilor de texte, aşa cum se obişnuia în Evul Mediu. Orice eventuală preluare trebuie să-l indice neapărat pe autorul real, Gavriil Stiharul, precum şi sursa, în acest caz: blog-ul „Ortodoxie şi stihuri”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s