Istoria în boxa acuzaţilor

Vă mai amintiţi de povestea nefericitului prinţ Hamlet? Să ne-o reamintim împreună. Ros de ambiţii şi rânvind la tronul regatului Danemarcei, Claudius comite un oribil fratricid, omorând mişeleste pe bunul şi înţeleptul rege Hamlet, apoi se urcă pe tron şi, la putina vreme, se căsătoreşte cu văduva acestuia. Însă spiritul regelui mort nu va cunoaşte odihna şi va bântui noaptea castelul Elsinore, sperând să-şi întâlnească fiul şi să-l convingă să-l răzbune. Prinţul Hamlet accepta ingrata misiune şi jură să faca lucru cerut pentru ca spiritul părintelui său să-şi găsească liniştea. La capătul unui lung şir de omoruri, Claudius este într-adevăr răpus, dar prinţul plăteşte cu propria sa viaţă. Duhul regelui legitim îşi regăseşte în sfârşit pacea şi vremea îşi reintră în ţâţâni, după ce vremelnic păruse că o luase razna.
Am pomenit de aceasta dramă scrisă de marele Will pentru că întotdeauna am avut îndoieli cu privire la varianta morţii lui Mihai Eminescu consemnată de istorie. Moartea lui Mihai Eminescu pare a nu a fost un accident survenit la capătul unui lung sir de suferinţe biologice, provocate de o maladie congenitala şi necruţătoare, ci un asasinat psihic şi poate fizic, bine orchestrat în vederea eliminării unui personaj incomod peisajul publicistic românesc. Greu de demonstrat astăzi, deşi nu imposibil, pe baza documentelor vremii, crima capătă pentru mine o dimensiune hamletiană. Aceea a neodihnei sufletului celui decedat nefiresc, printr-o moarte violenta, criminală, şi a peregrinarii lui pe pământ, până când nu i se va face dreptate şi nu va fi răzbunat.

Ex ossibus ultor! (Din mormânt se ridică răzbunătorul!)

Ca piesa nu este bazata pe o fantezie a marelui dramaturg renascentist, ci pe o cunoaştere adâncă a mitologiei ne-o dovedesc riturile şi cermoniile de înmormântare, începând din paleolitic până în zilele noastre. Ne-o dovedeşte marea literatură sacra a lumii, ne-o dovedeşte Sfânta Sriptură: „Şi a zis Domnul: „Ce-ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă spre Mine din pământ (Fac. 4, 10)”. Iar Dumnezeu, având un plan încă neînţeles de noi, muritorii, pedepseşte pe toţi membrii comunitătii, buni sau răi, până în clipa când mortului i se va face cuvenita dreptate: „Că, iată, din locaşul Său cel sfânt va aduce Domnul mânie peste locuitorii pământului; la rândul său, pământul îşi va da pe faţă sângele şi nu-i va mai ascunde pe cei ucişi (Is. 26, 21).
Caci, într-adevăr, setea de dreptate a celui răpus de o mână criminală este de o disperare neînchipuită. Criminaliştii cunosc că muribundul, în ultimile clipe de viaţă, îşi moaie degetul în propriul sânge ce şiroieşte neîntrerupt din rană pentru a scrie pe perete sau pe podea numele asasinului. „Din mormânt se ridică răzbunătorul” pare a fi incantaţia repetată ca o litanie în toate religiile lumii. „Din mormânt se ridică răzbunătorul” pare a fi tema pe care literatura tanatologică a folosit-o pentru a crea capodopere lirice, cum este şi o binecunoscută poezie de George Coşbuc, din care transcriu ultima strofa: „Și-atunci, cu fulgerul tovarăș,/ Ieși-va mortul împărat,/ Și-n iadul lor, de-unde-au plecat,/ S-or prăbuși tiranii iarăș./

Mesaj către contemporani

Vrem nu vrem, conştiinţa asasinării lui Eminescu ne-a transformat pe fiecare într-un Hamlet al veacului al XXI-lea şi ne implică într-un proces de restaurare a adevărului istoric, măcar în vederea pedepsirii (morale) post-mortem a celor vinovaţi. Dacă o vom ignora, vremea va rămâne „ieşită din ţâţâni”, iar spiritul lui Eminescu nu-şi va găsi liniştea eternă şi ne va bântui existenţa.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s