Vocaţia pitagoreică a lui Eminescu



de Gavriil Stiharul

„Si eu, eu sunt copilul nefericitei secte/ Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte” (Mihai Eminescu, Icoana şi privaz)



Nefericita sectă şi mântuirea prin poezie


Armonia trebuie să guverneze universul poeziei, căci însuşi Cosmosul (gr. kosmos=podoabă) este o geometrie perfectă, care este guvernat de legile armoniei. Armonia are o importanta cruciala în mântuirea omului, principala cale de realizare a ei se obţine prin muzică. Numai muzica poate purifica sufletul şi îl poate înălţa la formele perfecte. Altfel, este condamnat să perigrineze în animale, plante, minerale (metempsihoză). Or, muzica înseamnă măsura şi ritm. Poezia este muzica prin excelenţă. În Antichitate, poezia nu se citea, se cânta. În latineşte „carmen, inis” înseamnă poezie, dar şi cântec, descântec, dar şi profeţie. Aceasta este în esenţă învăţătura pitagoreicilor (discipolii lui Pitagora) şi a pitagoreilor (adepţii de mai târziu ai lui Pitagora). Secta pitagoreică ( „nefericita sectă”), pare să fi avut o înrâurire fundamentală asupra vieţii poetului. Fără îndoială, Eminescu era pătruns de semnificaţia ezoterica a învăţăturii ei, precum rădăcinile de apele ploilor de primăvară.
De aceea, pentru Eminescu, poeţii au misiunea să restabilească armonia pierdută în suflete. Poezia devine un act mântuitor, o religie a salvării. Căci condiţia omului este aceea de exilat pe pământ sau aceea de ocnaş întemniţat în materie, loc blestemat unde domneşte dezordinea, dezarmonia şi răutatea. În faţă i se deschid două posibilităţi: să se elibereze şi să se reîntoarcă la matricea Sinelui, sau să se reincarneze în alte trupuri, prelungindu-şi astfel suferinţa.
De altfel, leit-motivul sectei pitagoreice, reluat şi de platonicieni era că : „Adevărata viaţă începe cu moartea, iar ceea ce numim viaţa pe pământ este o stare de moarte, căci trupul este un mormânt al sufletului” [1]


Copiii nefericitei secte


De altfel, pentru Eminescu era firesc să devina un pitagoreu, de vreme ce zamolxianismul, religia precreştină a geto-dacilor, era marcată de învăţătura Filozofului [2] de la Crotona. Zamolxe însuşi fiind considerat un sclav al lui Pitagora [3]. Însa ca orice poet mare sau intemeietor de religii, Eminescu nu isi defineşte clar învăţătura şi lucrarea. Mai degrabă, marele poet se complace în penumbră decât să iasă la lumina crudă a zilei.
Apetitul sau pentru eresuri l-a avut inca din copilarie: Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri/ Și niciodată n-or să vie iară,/ Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară/ Povești și doine, ghicitori, eresuri […] (Trecut-au anii).
Eminescu se va simţi atras şi de o alta temă gnostică, „a salvatorului salvat”. În”Luceafărul”, mântuirea este privita ca un proces de cunoaştere şi reamintire. Odată cazut în tirania simţurilor, pentru Hyperion începe o dramă: Devine sclavul materiei şi tinde să-şi uite adevărata sa origine şi menire. Numai intervenţia Demiurgului care îi reaminteşte obârsia si menirea sa îl salvează. Pentru Hyperion, mântuirea este cunoaştere (gnosis) şi amintire (anamnesis). Că poemul valorifică două basme româneşti este un lucru binecunoscut. Lui Eminescu i se pare că aceste basme ar trebui mult prelucrate pentru a corespunde viziunii sale ezoterice, iniţiatice, pitagoreice. Dialogul intre Demiurg si Hyperion este edificator, căci ilustrează tema metempsihozei: „Tu vrei un om să te socoți,/ Cu ei să te asameni?/ Dar piară oamenii cu toți,/ S-ar naște iarăși oameni”.


Muzica sferelor


Închipuiţi-vă că într-o noapte auziţi o orchestră ce cântă o tulburătoare simfonie. Coardele vioarelor vibrează lin, alămurile răspund puternic. Tuburile de orgă răsună grav şi solemn. Un flaut murmură dulce. Orchestranţii sunt planetele. Această feerie melodică este muzica sferelor. Cosmosul este o melodie neîntreruptă, dar noi nu o auzim, poate din cauza obişnuinţei sau datorită faptului că temniţa materiei este formată din ziduri masive şi impenetrabile. Muzica sferelor este cea mai tulburătoare temă a pitagorismului. Cel care o auzea era un iniţiat, deci vrednic de a intra în nobila sectă. Oare Emineascu a auzit-o? Poate ca Eminescu va fi vrut să spună că cine a gustat astfel de muzică nu mai poate fi om. E înger, e zeu. Şi condamnat să-şi petreacă restul zilelor pe pământ ca nefericit muritor.

____________________________

1. Platon, Georgias

2. Pitagora va fi fost cel dintâi care s-a numit pe sine ” iubitor de înţelepciune” ( gr. philos =iubitor, sophia= înţelepciune) , şi nu înţelept, căci înţelepciunea era pentru el un privilegiu divin.

3. După Stabon, Zamolxe ar fi fost un sclav al lui Pitagora („Astfel se spune că un oarecare get, numit Zamolxe, a fost sclavul lui Pitagora…”, Strabon , Geografia,VII ,3,5). Însă Hrodot, se îndoieşte de legenda lui Zamolxe ca sclav al lui Pitagora („După aceea am aflat de la helenii care locuiesc in Hellespont si in Pont, că acest Zamolxis ar fi trăit în Samos ca sclav al lui Pitagora, fiul lui Mnesachos. Dobândind, după aceea libertate, ar fi strâns multă bogăţie şi astfel, cu averea câştigată, s-ar fi întors, printre ai săi, bogat… Cred totuşi că acesta a trăit mult înainte de Pitagora”, Herodot, Istorii ,IV,95-96). Faptul că zamolxianismul avea puncte comune cu pitagorismul ar fi făcut pe greci să răspândească această legendă..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s