Epistolia stinge mânia!

Este vorba de mânia lui Dumnezeu. Şi atunci, tragedia a început cu erupţia unor vulcani, eveniment care a dus la schimbarea climei :
„Anumite schimbări climatice care s-au produs în Europa Occidentala (De ce Răsăritul ar fi fost scutit ?, n.n.) după 1 300, şi care au dus la repetate perioade de foamete, au avut ca rezultat ultim slăbirea rezistenţei organismului, apariţia şi extinderea în timp şi spaţiu a epidemiilor şi a unor boli mai uşoare” [1]. Totuşi, plăgile Evului Mediu nu s-au limitat numai epidemii cumplite. Au fost semnalate inexplicabile invazii de lăcuste, ce au devorat ani de-a rândul grânele, compromiţând recoltele, invazii de şobolani ce au terorizat satele şi oraşele [2], cruciada dezastruoasă a copiilor etc. Deoarece Europa nu se mai confruntase cu o asemenea concentrare de nenorociri, la o scară atât de mare, oamenii aveau impresia că nelegiuririle au umplut paharul mâniei lui Dumnezeu, Care nu mai poate răbda atâtea silnicii şi că ziua teribilă a judecăţii a venit. Călugărul franciscan Tomaso de Celano ( cca. 1200 – cca. 1260/1270) scrie, în latineşte, poemul „Dies irae” (Ziua mâniei), un poem al exasperării, care ulterior a devenit textul unui celebru imn gregorian.
Se crease o stare de descurajare generală, de angoasă continuă, ce a dus la naşterea unor adevărate cruciade de penitenţă generală. Hoţii cereau iertare păgubiţilor şi le înapoiau cu dobândă bunurile furate, tiranii cereau iertare asupriţior (văduvei şi orfanului) şi le făceau danii generoase, adulterinii îşi mărturiseu public păcatul (deşi era necanonic, căci spovedania se face în taină, la duhovnic) şi erau gata să primească orice canon de pocăinţă, oricât de umilitor ar fi fost. Unii credincioşi mergeau în genunchi la biserică, iar alţii se autoflagelau. Numai să înceteze odată cumplitele pedepse, deşi părea că totul e zadarnic, fiind prea târziu. Disperarea era generală : ” când într-un oraş, marea epidemie de ciumă secera sute de persoane într-o singura zi, încât cadavrele rămâneau neîngropate zile în şir, oribilul spectacol al putrefacţiei crea un coşmar continuu de care oamenii nu puteau scăpa”[3]. Acum cultul epistoliilor atinge apogeul. Acum apar devoţiuni noi, cum ar fi, de pildă, „Cinstirea patimilor Mântuitorului pe drumul Crucii’, şi ele difuzate prin epistolii. În cultul epistoliilor , unii vedeau o soluţie pentru o trezire generală a conştiinţelor şi a luat naştere un puternic misionarism ad hoc. Poate că aveau dreptate ! „Oricât de virulente au fost aceste epidemi şi de precare condiţiile igienice din acea vreme, în definitiv populaţia Europei a supravieţuit” [4]. Dar cu ce preţ ? Să nu avem impresia că ele s-au stins fără urmări. După Samuel Hahnemann (1745 – 1843), părintele homeopatiei moderne, organismul uman a fost ” stigmatizat” de „miasme” (diateze) , iar consecinţele se fac simţite astăzi [5]. Multe boli cronice incurabile, în primul rând cancerul, îşi au originea în „stigmatele” genetice ale marilor epidemii din trecut, care au modificat codul genetic uman, alterându-l ireversibil. Ne place, nu ne place, „Sfânta Scriptură” s-a dovedit a avea încă o dată dreptate : „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii” [6].

Note
_______________________________
1. Ovidiu Drimba, „Istoria culturii şi civilizaţiei”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti -1990;
2. Vezi şi legenda flautistului vrăjitor din Hamerlin;
3. Ovidiu Drimba, op. cit.;
4. Corneliu Aurian-Blăjeni, „Homeopatia, teorie si practica”, Ed. Litera, Bucureşti 1985;
5. Vezi „Organon-ul medicinei”, Editura Excalibur, 2008;
6. Iezec. 18, 2.

Legături externe
_______________________________________________________________________
* Erupţii care au schimbat soarta lumii
* Erupţiile vulcanice pot schimba clima
* Erupţii vulcanice care au schimbat lumea
* Vulcanii care ameninţă Europa
* Dies irae

Vulcanul activ de sub gheţarul Eyjafjallajokull

Premoniţie? Re)vedeţi „Epistolia…” pe care am postat-o  aici pe data de 12 decembrie 2009  şi aici pe data de 4 aprilie a.c., ora 20, în ziua Învierii şi veţi constata că astfel de catastrofe au fost prezise de către acest document milenar:

„Voi da ploaie cu foc
Dincolo de soroc,
În luna Făurar
Veţi plânge cu amar
De veţi striga la morţi –
Ieşiţi din mormant toţi
Să intram noi, cei vii,
Cei loviţi de stihii,
Ieşiţi oseminte,
Ieşiţi din morminte,
Veniţi să ne scăpaţi
Pre noi cei blestemaţi !”

„Epistolia…” poate fi vizualizata aici se poate descărca de aici (versiunea fără note de subsol, 03.12.2009), de aici, de aici sau de aici
O „coincidenţă” stranie. „Epistolia…” si vulcanul din Islanda care erupe. Concentrarea/aglomerarea de catastrofe din ultimii zece ani ne duce cu gândul la flagelurile cosmice din secolul al XIII-lea, care au dus la apariţia mişcării flagelantilor în lumea catolică şi la revirimentul „Epistoliei…” ( a se vedea notele din articol). Cum istoria nu se repetă identic, o analogie este prematură. Totuşi… (Re)vezi şi ştirile:
clic aici
aici
aici

Aprilie, o coincidenţă?

Versificarea “Epistoliei…” am făcut-o după redacţiunea de colportaj actuală, deoarece, la data versificării, nu deţineam o copie a “Manuscrisului de la Ieud”, “unul dintre cele mai valoroase prin structurile de limbă şi prin ingenuitatea şi prospeţimea expresiei de tip viu popular în forme vechi”[1].
În această versiune, pasajul privind calamităţile este mai lung făcând referire şi la luna aprilie :
„Şi voiu avea a face în luna lui făurar [2] 11 dzile întunerecu mare, şi se vor giunghea soţ cu soţ întru tunerec. Şi voiu avea a ploa în luna lui prier [3] în saptesprezeace dzile, în loc de ploie, sânge şi foc şi spudză, ca să se pustiiască viile voastre [4] „.

Note
__________________________________________________________________
1. ***, Crestomaţie de literatură româna veche, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1984;
2.  februarie;
3.  aprilie;
4. Op. cit.

Stejarul care se roagă

Păresimi Fericitul [1] obişnuia ca în zilele lungi de vară să meargă în pădurea de stejăriş din apropierea satului şi să se roage îndelung. Rugăciunea inimii [2] îi era cea mai dragă. Ceasuri întregi repeta de mii de ori cele câteva cuvinte ale ei, aşa cum o ştia de la Sfinţii Părinţi: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Găsise un anumit loc, sub un stejar bătrân şi falnic, pe care îl îndrăgise mult. Nu ştia de ce, dar inima îi spunea că e un copac deosebit. I se părea că asemenea unei făpturi mitologice, ţine în braţele lui viguroase cerul întreg. Desigur că era exagerat. În realitate, ţinea doar câteva păsărele şi le legăna puişorii. Dintr-o scorbura îşi făcea din când în când apariţia o veveriţă. Din două scânduri, îşi meşteşugise o măsuţă şi o bancă, unde se aşeza să se odihnească. Cuvintele Rugăciunii le scrijelise cu o dăltiţă în trunchiul colosului de lemn [3]. Câteodată, atunci când vântul începea să bată, copacul trosnea, iar el îşi închipuia că spune rugăciunea pe care o scrisese cu greutate. Destul de rar, mai trecea pe acolo câte un om. Vedea literele, apoi îşi făcea cruce, ca în faţa unei troiţe. Altminteri, vremea se scurgea fără evenimente majore.
Pădurea îşi schimbase în anul acela proprietarul de trei ori. Acolo, la notariat. Dar aici, linişte paradisiacă. Nimănui nu-i păsa de proprietari. Până într-o zi.
Păresimi adăsta ca de obicei pe băncuţă şi se ruga cu mintea concentrată. Deodată, un urlet sinistru umplu toata pădurea. Câţiva balauri de oţel îşi făcură apariţia, retezând totul în jurul lor cu un zgomot infernal. În urmă, lăsau trunchiuri doborâte şi buturugi cu multe inele. Păresimi înţelese. Pădurea urma să fie tăiata până la ultimul copac.
Din acea zi, sătenii trebuiau să suporte urletul infernal al ferăstraielor mecanice. Pe de altă parte, se bucurau, căci muncitorii mai veneau în sat şi le cumpărau produsele: lapte, brânză, ouă. Crâşmarul satului jubila de fericire. Niciodată nu avusese vânzări atât de mari. Dacă oamenii se îmbătau, era şi mai bine. La crâşmă, se vorbea că noul proprietar făcuse un contract cu o fabrică de mobilă. Muncitorii erau fericiţi că aveau de lucru. Toata lumea se bucura, mai puţin Păresimi. Mai era şi bătrânul învăţătaor care lăsa în pădure o parte din amintirile lui.
După două săptămâni, balaurii mecanici ajunseseră la stejarul lui Păresimi.
– Falnic stejar! se minună unul dintre muncitori. Nu se va lăsa cu una cu două.
– Uite că scrie ceva aici, făcu tovarăşul lui, care observase slovele. Zice: Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă.
– Amin, încheie celălalt în glumă. Vreun călugăr tâmpit şi-a scris rugăciunea să n-o uite.
– Mai bine, haide să-l lăsăm pe-ăsta ! Că ne facem păcate.
Muncitorii au avut de lucru toată vara. Şi sătenii şi-au putut vinde produsele fără să mai fie nevoiţi să meargă la oraş. Crâşmarul a câştigat şi el bani frumoşi. În septembrie, toţi copacii erau la pământ. Un cimitir straniu, care se întindea pe câteva zeci de hectare.
Într-o după-amiază, o maşina de teren îşi făcu apariţia. Din ea coborî proprietarul însoţit de şeful echipei. Venise sa vadă cât de bine lucraseră oamenii. Porniră amândoi cu pas vioi prin printre trunchiuri şi buturugi, atenţi la fiecare trunchi şi buturugă.
– Dar ce-i cu ăsta? se adresă el şefului, descoperind stejarul lui Păresimi. Oamenii dumitale s-au îmbătat şi au uitat să-l taie? încheie el răutăcios.
– Au citit ce scrie aici şi superstiţioşi n-au vrut să-l doboare. Zic că îi aşteaptă copiii acasă.
– Ce? Aici merge să facă fiecare cum vrea? Se oţărî el. Sau aşteptaţi să-l tai eu ?
Şeful chemă pe omul lui de încredere şi îl trimise de urgenţă în sat.
– E cineva în sat care va face treaba asta, căută el să explice proprietarului. Un muncitor forestier care acum e în şomaj…(voi să mai adauge că din cauza beţiei, dar se răzgândi). Omul meu îl va aduce imediat.
– Proprietarul dădu indiferent din umeri.
O jumătate de oră mai târziu, ferăstrăul mecanic sfredelea în trunchiul mândru al lemnului încreştinat de Păresimi. Beţivul îşi pierduse dexteritatea, aşa că îi trebui ceva vreme până isprăvi.
– Staţi mai departe, ţipă şeful cu mâinile pâlnie la gură, observând ca stejarul o luase într-o direcţie greşită.
– Caaaadeeeee! ţipă unul dintre muncitori.
– Uriaşul mugi asemenea unui taur înjunchiat şi se prăbuşi. În sat, Păresimi era în cămaruţa lui şi se ruga. La un moment dat, simţi un junghi în inimă.
– Un accident ! ţipă şeful. Cu toţii, la mine !
Proprietarul era sub stejar. Părea că nu mai e în viaţă. Cât s-a putut de repede, a fost dus la cel mai apropiat spital. Primele îngrijiri. De acolo, cu avionul, la Bucureşti. S-a zbătut o săptămână între viaţă şi moarte, dar a supravieţuit.
– Mama ta de beţiv criminal! se repezi şeful la vinovat. Ne bagi în puşcărie, mă ! De ce te-ai apucat, mă, dacă ai ştiut că ai luat-o pe motorină de dimineaţă ?
– N-a fost vina mea, se apară beţivul. Aşa a vrut Dumnezeu !
– Tu şi Dumnezeu ! De când crezi, mă, în Dumnezeu ?
Beţivul scăpă însă uşor. Ceilalţi muncitori săriră şi îl scăpară. Au urmat anchete peste anchete, dar vinovaţii… Oamenii din sat dădură vina pe Păresimi. Căci doar el descântase stejarul: „Ticălosul de Păresimi, să-mi strice el un asemenea gheşeft”, se lamenta crâşmarul pe la toată lumea. „Afară cu el din satul nostru !”. „Afară ! Afară !” strigară oamenii. „Numai necazuri ne-a adus! El a scris blestemul pe scoarţa stejarului. Şi mai zice că-i creştin”.
*
Era o frumoasa şi sfânta zi de mai. O zi îmbălsămată şi caldă. Cerul senin părea o pânză de apă brăzdat de câte o pasare care îi încreţea suprafaţa. La liziera pădurii de lângă sat îşi făcu deodată apariţia o limuzină. Şoferul deschise rapid portiera, apoi portbagajul şi scoase de acolo un cărucior cu rotile. În acelaşi timp, portiera din spate se deschise brusc şi din limuzină coborî încă un bărbat. Cei doi scoaseră cu oarecare greutate pe un al treilea şi îl aşeză în cărucior. Şoferul rămase lângă limuzină, iar căruciorul se urni din loc împins de celălalt, care, desigur, nu putea fi altcineva decât însoţitorul. Acesta porni cu el prin cimitirul de buturugi şi merse prêţ de un sfert de oră. Deodată, se opri în faţa unui trunchi masiv de stejar. Părea că ajunsese la destinaţie. Infirmul se aplecă şi, cu vârful degetelor pare să caute ceva, ceva anume pe trunchiul găunos. Se opri. Găsise. Literele încă se mai cunoşteau. Înfirmul aşază palma deasupra lor şi stătu o vreme aşa, într-o adâncă reculegere. Apoi, brusc, se adresă însoţitorului:
Păresimi, te rog, să mergem !
Bărbatul căruia i se adresase întoarse căruciorul. Ajunşi la limuzină, şoferul sări să îi ajute. Puse scaunul cu rotile în portbagaj şi se aşeză la volan. Limuzina demară în trombă.
___________________________________________________________________

1. Deoarece avusese darul să se nască în perioada Păresimilor, mama lui i-a pus numele de Păresimi. Apoi, pe măsură ce creştea, băiatul devenea nelipsit de la slujbele bisericeşti. Oamenii observaseră că era sărac cu duhul, adică smerit, plângea adesea numai la pomenirea numelui Mântuitorului, era blând cu firea, corect, iubea dreptatea. Se mai dovedise a fi curat cu inima. Nu de puţine ori, unde era vreo cearta, el intervenea şi, cu duhul blândeţii, reuşea să o potolească. De de multe ori suferise prigoniri pentru caracterul lui drept şi pentru credinţa în Iisus Hristos, alegându-se cu ocărî şi glume proaste. Înt-un cuvânt, băiatul avea darul fericirilor, acelea despre care Mâtuitorul le-a vorbit oamenilor în predica Lui de pe munte. De aceea, i-au zis Păresimi Fericitul.
2. Rugăciunea inimii se mai numeşte şi Rugăciunea lui Iisus, Rugăciunea lăuntrică sau Chemarea Numelui. Este de fapt Rugăciunea Vameşului din Evanghelie, căreia Sfinţii Părinţi i-au adăugat numele lui Iisus Hristos.
3. Pustnicii obişnuiau să-şi scrie rugăciunile pe diferite materiale, precum bucăţi de lemn sau fâşii de pergament şi le poarte cu ei pretutindeni.

Păresimi Fericitul

Nea Păresimi Fericitul! Aşa-i ziceau oamenii din sat de când se ştiau. Deoarece avusese darul să se nască în perioada Păresimilor, mama lui i-a pus numele de Păresimi. Apoi, pe măsură ce creştea, băiatul devenea nelipsit de la slujbele bisericeşti. Oamenii observaseră că era sărac cu duhul, adică smerit, plângea adesea numai la pomenirea numelui Mântuitorului, era blând cu firea, corect, iubea dreptatea. Se mai dovedise a fi curat cu inima. Nu de puţine ori, unde era vreo cearta, el intervenea şi, cu duhul blândeţii, reuşea să o potolească. De de multe ori suferise prigoniri pentru caracterul lui drept şi pentru credinţa în Iisus Hristos, alegându-se cu ocări şi glume proaste. Înt-un cuvânt, băiatul avea darul fericirilor, acelea despre care Mâtuitorul le-a vorbit oamenilor în predica Lui de pe munte [1]. De aceea, i-au zis Păresimi Fericitul.
Acum, nevoia l-a mânat să se tocmească slugă la boierul din sat, un om bogat, dar rău şi necredincios. Acesta îl împilă făra milă. Adeseori îl chema în miez de noapte, după ce îşi terminase slujba, şi îi mai dădea câte ceva de făcut. Dar nea Păresimi îşi amintea mereu de cuvintele Mântuitorului : „rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”[2]. Aşa se face că, de câte ori stăpânul îl împovăra cu vreo treabă, începea să se roage. Murmura în şoaptă o rugăciune.
– Ce faci, mă, acolo, mă înjuri ? se mânia de fiecare dată stăpânul, crezând că Păresimi bombone o ploaie de înjurături. Atunci, se repezea la el cu pumnii.
Şi tot de atâtea ori, Păresimi răbda muceniceşte. Până într-o bună zi, când, ajuns la capătul răbdărilor, a plecat în alt sat.
– Pagubă-n ciuperci, a zis hapsânul stăpân. Baltă să fie, că peşte se găseşte.
A schimbat el multe slugi, dar niciodată nu a găsit în tot satul alt om ca Păresimi. Şi pentru prima dată, a regretat că se purtase atât de aspru cu un om aşa de bun şi de cinstit.
S-a întâmplat să se îmbolnăvească. Doctorii de la oraş i-au mai dat doar şase luni de trăit. Deprimat, a alergat la bisericuţa din sat şi s-a aruncat în genunchi în faţa icoanei Mântuitorului :
– Doamne, iartă-mi păcatele şi dă-mi zile să mai trăiesc măcar un an… Deodată, îşi înghiţi vorbele. Îşi aduse aminte de propriile cuvinte : „ce faci, mă, acolo, mă înjuri ?” şi, cu groază, priveşte la icoana Mântuitorului, aşteptându-se ca Acesta să i se adreseze şi lui cu fatalele vorbe.
– Doamne, Dumnezeule, continuă el, să nu-ţi închipui că te înjur. Nu mi-aş îngădui aşa ceva, adăugă el să fie mai sigur că rugăciunea lui nu va fi luată drept înjurătură. Şi continuă să se roage, strigând cât mai tare cu putinţă, ca nu cumva Mântuitorul să nu audă ce spune şi să creadă altceva.
– De ce zbieri aşa, omule ? zise parohul care venise într-un suflet adus de ţipetele lui.
– Îmi fac rugăciunea, răspunse el, şi vreau să fiu sigur că Mântuitorul mă înţelege bine.
– Dumneata ai ceva pe suflet, zise parohul, pricepând despre ce e vorba. Ţi-ai uşura sufletul dacă mi-ai spune ce te apasă.
Boierul îi spuse despre ceea ce aflase de la doctori, despre caracterul lui aspru faţă de oameni, despre nedreptăţile pe care i le-a făcut lui Păresimi. La sfârşit, se simţea într-adevăr mai bine.
– Aş vrea să-l găsesc pe Păresimi, să îi cer să mă ierte şi să-mi repar greşala, dându-i corect simbria cuvenită, încheie el sincer.
Preotul zâmbi. Îi spuse că Păresimi se află în satul vecin. Apoi îi dădu binecuvântarea pentru gândul lui cel bun.
Boierul a plecat chiar a doua zi dis-de-dimineaţă. De-abia spre seara îl găsi pe om, încă săpând la câmp. Avea acelaşi chip blând şi nu-i purta deloc ranchiună. S-a apropiat şi i-a zis.
– Iartă-mă că am fost nedrept. Am greşit faţă de dumneata, te-am vătămat şi te-am prigonit. Nu ţi-am dat simbria pe merit şi acum vreau să-mi repar greşala.
Şi, fără să aştepte răspunsul, scoase o pungă mare cu monede de aur. Păresimi nu voi să o primească. Faptul acesta îi aprinse din nou mânia şi, după cum îi era obiceiul, începu să-l ocărască. Paresimi se ruga în şoaptă. Pentru, prima dată, fostul stăpân ciuli urechile să audă ce spune.
– Dar, dumneata nu ma înjuri ! zise el uimit. Dumneata te rogi pentru mine.
– Aşa am făcut tot timpul, mărturisi smeritul Păresimi.
– Bine, dar dumneata nu este un om. Dumneata eşti un sfânt, mai zise fostul stăpân, aruncându-se în genunchi în faţa lui.
Apoi, în extaz, se ridică şi pleacă, lăsându-l pe bietul om în culmea uimirii. Strigă după el să-şi ia punga înapoi, dar boierul anume iuţi pasul.
– Ce să fac cu atâţia bani ? se întrebă Păresimi. Îi voi împărţi la cei săraci.
După doi ani de zile, boierul muri. Doctorii, care îi dăduseră numai şase luni de viaţă, nu le venea să creadă că mai trăise încă un an şi jumătate. De bună seamă, atunci, în biserică, Mântuitorul l-a auzit. Neavând nici nevastă, nici copii, a lăsat toata averea unui orfelinat. Se spune că a murit atât de liniştit şi împăcat, încât cei din jur crezuseră că aţipise.

Cugetare:
Evanghelia nu te îndemnă să dai palme, ci să primeşti palme.

Note
_________________________________________________________________________________
1. Mt. 5, 3-11;
2. Ibid. 44.

Sădeşte-ţi credinţa!

De mai mult timp, un tânăr trecea printr-o serie de ghinioane. Acest lucru l-a deprimat atât de mult, încât nu mai era bun de nimic. Un prieten îi aduse într-o zi un pliculeţ ce conţinea câteva boabe de muştar.
– Ce este acolo? întrebă curios omul.
– Un leac minune pentru tine, răspunse prietenul.
Acesta desfăcu pliculeţul şi îi puse în palmă cele câteva boabe de muştar. Apoi, scoase din geantă o Evangelie şi citi:
„Iar Domnul a zis: „De-aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, i-aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare!, şi v’ar asculta ” (Luc.17, 6).
– Acesta să fie leacul minune, zise ironic tânărul?
– Încearcă şi ai să vezi. Uite îţi las şi Evanghelia.
Omul se gândi că nu ar avea nimic de pierdut dacă ar urma acest sfat. Puse, aşadar, pliculeţul în buzunarul de la haină pentru a-l avea mereu la îndemână şi se strădui să-şi imagineze că sicomorul de necazuri va fi aruncat curând în marea trecutului, graţie credinţei lui cât un bob de muştar.
Trecu o lună şi nu se întâmplă nimic.”Trebuie să mai am răbdare”, îşi zise el. Răbdare a avut timp de un an de zile fără să se schimbe nimic. Parcă necazurile lui sporiseră. Într-o bună zi, opri maşina pe partea dreaptă a şoselei şi aruncă furios pliculeţul pe geam. Se săturase: „Să mă lase în pace cu utopiile lor!” işi zise el cu năduf şi porni maşina.
Trecuseră câţiva ani. Necazurile erau parcă mai mari şi mai multe ca oricând. Tânărul era foarte deprimat. Conducea încet maşina, când, trecând prin locul unde aruncase pliculeţul pe gem, îşi aminti de întâmplare. Opri şi se dădu jos. Nu mică i-a fost mirarea când văzu mai multe tufe de muştar răsărite pe marginea şoselei. Proveneau din seminţele pe care le aruncase. Se aplecă şi începu să le culeagă seminţele. Erau multe. Le puse cu grijă într-o pungă şi plecă.
Ajuns acasă, desfacu punga şi le privi. Deodată, făcu o descoperire.
Cum aceste seminţe s-au înmulţit dacă le-am sădit, tot aşa credinţa mea, cât un bob de muştar, trebuia să o sădesc în ţarina Domnului. Numai aşa s-ar fi putut ca sicomorul de necazuri să se dezrădăcineze. Greşala mea a fost aceea că nu am semănat muştarul.
Tânărul a semănat muştarul de credinţă pe ogorul Evangheliei şi acela a rodit printre oameni. Ghinioane mai avea, dar el nu mai avea timp să se ocupe de ele. Chiar că se dezrădăcinaseră şi apoi se sădiseră în mare.
La scurtă vreme, pe când citea Evanghelia, dădu peste următorul pasaj:
„Cu ce este asemenea împărăţia lui Dumnezeu? şi cu ce o voi asemăna?
Asemenea este grăuntelui de muştar pe care l-a luat un om şi l-a aruncat în grădina sa; şi a crescut şi s’a făcut pom şi păsările cerului s’au sălăşluit în ramurile lui ” (Luc.13, 19).
Într-adevăr, gândi el, trebuie să-ţi semeni credinţa şi să aştepţi până când creşte ca un copac mare, mai mare decât sicomorul de necazuri. Atunci, acesta se dezrădăcinează şi se sădeşte în mare. Dar totul porneşte de la un grăunte. Un grăunte semănat în Domnul. Fără Acesta, poţi avea grămezi de seminţe, dar ele vor rămâne sterile.

Rugăciune:

Doamne, Tu ne călăuzeşti pe căi nepătrunse şi înţelepte. Adeseori, micile întâmplări ne fac să ne luminăm asupra parabolelor Tale pline de înţelepciune. Viaţa este un bun predicator şi dacă am şti să-i ascultăm cuvântul, am fi scutiţi de munţii de ghinioane şi necazuri care ne-au încercat. Fă-ne atenţi la călăuzirea Ta şi fă să ascultăm cuvântul vieţii, tălmăcitorul Cuvântului Tău celui veşnic. Amin.

Sursa citatelor evanghelice: Sfanta Scriptura: Versiunea Anania

Miracolele încep în cuvinte

E rau ultimele zile de toamnă. Soarele apunea liniştit peste spinarea de lut a dealului, trimiţând ultimele raze ce se jucau sprintene prin frunzişul de făget. Rugina şi fierul toamnei, ce aminteau de impunătoarele armuri medievale, se amestecau cu firişoarele de aur ale razelor care ţeseau peste întreaga fire o broderie vrăjită. Un cântec abia desluşit se murmura solemn. Îl simţeam fremătând în seva frunzişului bucurându-se de lumină, cu sensibilitatea şi inocenţa neprihănirii. Să fi fost doar o simplă impresie ? Parcă Ziditorul dezlegase întreaga fire şi acum îi canta psalmi de mulţumire prin freamătul sevei ce se împrăştia prin nervurile frunzelor.

Hoinăream de câteva ceasuri prin aceasta feerie, cu sufletul gârbovit de povara grijilor, când, deodată, o voce lăuntrică şi tainică îmi sopteste:  O linişte suprafirească mă învăluie. Conştiinţa mea repeta ca un ecou : Pace vă las vouă…Pace vă las vouăMă simţeam ca în rai.

Ajuns acasă, am căutat să revăd în minte dealul, pădurea, asfinţitul. dar pacea sfântă întârzia să vină. Parcă o lăsasem acolo, în mijlocul pădurii. Pace vă las vouă…Mi-am adus aminte de aceste dumnezeieşti cuvinte şi am început sa le pronunţ : Deodată, se pune în mişcare uzina lăuntrică. Aceeaşi pace mă învăluie, aceeaşi linişte suprafirească. Am înţeles că aceste două cuvinte singure au în ele o forţă nebănuită şi  îmi aduc în casă toata frumuseţea şi sfinţenia naturii.

De unde veneau  cuvintele? Îmi aminteam :

„Pace vă las vouă, pacea Mea v’o dau; nu precum v’o dă lumea v’o dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze”(Ioan.14:27)

Mi-am zis: dacă aceste cuvinte invocate singure pun la lucru resorturile mele lăuntrice şi realizează ceea ce ele semnifica, înseamnă că este deajuns să le pronunţ în momente de zbucium sufletesc pentru a mă linişti. Urma să verific.

Într-una din zile, nori negri se adunaseră deasupra mea, fruntea mi se încreţise asemenea unui lac frământat de furtuni. Nu-mi găseam pacea şi somnul întârzia să sosească. Îmi amintesc:Pace vă las vouă…Pace vă las vouă

Furtuna continuă să frământe lacul, dar deodată, într-un colţ al acestuia, valurile se domolesc. Funcţiona. Apoi, valurile iarăşi  se pornesc. Continui sa spun: : Pace vă las vouă…Pace vă las vouăNu, nu era o simpla impresie. Revăd dealul, pădurea, asfinţitul. La sfârşit vine liniştea. Simţeam cum cerul mintii mele se limpezeşte de nori, vântul osteneşte, valurile se domolesc. Pace vă las vouă…Pace vă las vouăAcestea erau cuvintele fermecate care nu trebuiau uitate niciodată. Scumpe ca viaţa, căci însăşi viaţa mea depindea de ele. Miracol. Cuvintele chemau pacea. Miracolul începea în cuvinte.

Starea de poezie este un neîntrerupt miracol

Pace vă las vouă…Pace vă las vouă Miracolul se continua lăuntric. Mă simţeam într-o alta lume, mai bună, mai frumoasă, mai fericită. Mă simţeam pe un alt tărâm, într-o ţară de basm, unde totul era posibil. Năzuinţe şi idealuri abandonate, demult uitate, reveneau la viaţă cu o speranţa nouă. Auzeam chemarea lui Hristos şi un fior neînţeles mă cuprindea un sfâşietor dor de nemărginit, de spaţii infinite.

Cuvintele chemau alte cuvinte. Acestea soseau tainic, neînţeles, neîntrerupt ca un şuvoi limpede de munte. Se aşezau la locul lor, ca într-o orchestră. Deodată: simfonia. Fantastică. Coardele vioarelor vibrau lin, alămurile răspundeau puternic. Curând, tuburile de orgă răsună grave şi solemne. Un flaut dulce cânta lin şi melancolic. Cânta dulcea ţară cea de sus, cu pădurile ei veşnic verzi, masa de argint, unde Dumnezeu şade împreună cu sfinţii lui, lumina dulce în care se scaldă chipurile lor pline de iubire si slavă, nepământeasca  liturghie a oamenilor şi a îngerilor, cu cântările ei dumnezeieşti şi tămăduitoare. Un neîntrerupt poem se ţesea tainic, neoprit. Un neîntrerupt miracol…Păşisem fără să ştiu într-o stare de poezie, o stare de har, o lume nebănuită şi minunată.

După o căutare de peste treizeci  de ani

În urmă cu mai bine de treizeci de ani am început să caut o metodă de odihnă, de relaxare. Eram veşnic încordat şi mă simţeam incontinuu obosit. O oboseală extremă, care mă epuiza. Am încercat tehnicile de relaxare la îndemană, dar fără rezultate concludente. Chiar dacă reuşeam să îmi relaxez trupul şi mintea, ceva interior rămânea încordat. Am descoperit poezia. Am simţit că aceasta este calea. Cuvintele creau imagini, iar acestea faceau sa vibreze coarde lăuntrice nebănuite. Dar niciodată nu întâlnisem acea imagine unică, particulară, care  sa fie remediul. Dadusem peste  multe imagini care m-au fermecat, dar într-o rezonanţă perfectă nu am intrat decât cu una. Probabil ca fiecare om este programat să intre în rezonantă  cu acel ceva, intr-o clipa de graţie. Probabil ca fiecare om ar trebui sa aibă clipa lui de graţie în viată, unde să i se reveleze o cheie menită să deschidă doar poarta lui lăuntrică. Cheia o poti găsi în Sfânta Scriptură, în marea literatură a lumii sau oriunde în altă parte.

Căutaţi…

Aceasta este formula. Căutaţi cu credinţă, căci undeva exista cheia, undeva există un remediu pentru fiecare. Suntem unici şi trebuie să ne orientăm   pornind de la acest adevăr. Nu există două amprente digitate identice. Nu vă opriţi  niciodată.

Tatăl nostru

( stihuirere pentru copii)

Tatăl nostru care eşti
şi în ceruri veşniceşti,
numele Tău sfânt fie
acum şi-n veşnicie.
Vie-mpărăţia Ta,
facă-se voinţa Ta
aşa–n cer şi pe pământ,
precum numele Ţi-e sfânt.
Pâinea noastra spre a fi,
dă-ne-o nouă zi de zi.
De-am greşit, Tu, iartă-ne,
noi iertam pe-aproapele.
Ne fereşte, Dumnezeu,
de ispite şi cel rău.
Căci a Ta este puterea,
împărăţia şi vrerea,
lauda, slava, mereu,
căci doar Tu eşti Dumnezeu.
Amin.

Aforism:
Atunci când intri în cămara inimii tale pentru rugăciune, lasă-ţi bocancii  afară.