Când yoghinii şi fachirii fac profeţii despre România

de Gavriil Stiharul

Că poporul român este un popor mesianic, nu mai trebuie demonstrat. Mântuitorul pe care îl aşteaptă este cel proorocit de-a lungul vremurilor de sfinţi profeţi precum Cosma Etolianul (1714-1779), Ieromonahul Agatanghel (pe la 1298) etc. În afară de aceştia, profitând de această slăbiciune sau calitate, în timpurile noastre, mulţi au speculat bună lui credinţă, lansând fel de fel de texte cu pretenţii de profeţii foarte măgulitoare, dar fanteziste. În ultimul timp atrage atenţia un text anonim despre o aşa-zisă profeţie cu privire la România, făcută de un presupus guru indian, Gupta Swami. Acesta ar fi vizitat ţara noastră în două rânduri, odată în anul 1983, în vremurile de tristă amintire, şi altă dată în 2004. Inconsistenţa falsei profeţii, care se conformează tipicului cunoscut, folosit de alt fel, şi de Sundar Singh, Vanga Dimitrova etc., zugrăvind acelaşi scenariu apocaliptic, se poate constată uşor chiar la o analiză sumară:
„Necunoscut publicului român, profesorul indian e celebru în afară Indiei, mai ales ca prezicător şi clarvăzător[…]”, spune aşa-zisa profeţie. În realitate „profesorul indian” este cu desăvârşire necunoscut în India, precum şi în afară Indiei, inclusiv în România. Nicăieri în presă nu apare vreo referinţă legată de persoană lui, cu excepţia textului pretinsei profeţii.
– În schimb, în luna iulie 2009, legendarul guru Maharishi Swami Dev Murti, în vârsta de 108 ani, vizitează Bulgaria. Ziarele bulgăreşti au fost foarte generoase cu ocazia evenimentului de excepţie, deschizându-şi larg coloanele numeroaselor interviuri pe care le-a acordat guru indian, în contrast cu presa românească, unde nu există nici măcar o ştire de câteva rânduri care să ateste trecerea lui prin România. Ce i-a împiedicat pe ziariştii români să procedeze la fel în 2004?
„Chiar şi Elenă Ceauşescu a apelat la Gupta Swami în 1983, însă, deranjată de prezicerile acestuia, şoţia dictatorului l-a obligat pe guru să părăsească urgent ţara”, se spune mai departe. S-a trecut prea lesne peste acest amănunt. O sumară documentare din surse aflate l-a îndemână ar fi arătat că aceast eveniment nu ar fi fost posibil. De ce? Cu un an înainte, în ianuarie 1982, scena românească a fost zguduită de scandalul „Meditaţie transcedentală”, cutremur de proporţii ce a provocat destituiri la nivel înalt, cum ar fi miniştri şi alţi demnitari din aparatul de partid şi de stat. Tot cu această ocazie, multor români aparţinând elitei intelectuală a ţării (academicieni, cadre universitare, oameni de litere, publicişti, psihologi, lingvişti, medici, ingineri) li se desface contactul de munca şi sunt nevoiţi să se reprofileze în activităţi necalificate, în vederea aşa-zisei reeducări în spiritul materialist-dialectic. Securitatea face anchete peste anchete. Se operează arestări, se fac cercetări în cadrul bisericilor şi cultelor, se pun sub observaţie „Oastea Domnului”, visarioniştii şi alte asociaţii şi grupări, se interzic adunările religioase private şi se infliltreaza informatori. De asemenea, se desfiinţează Facultatea de psihologie şi se retrag lucrările de yoga şi orientalistică din bibliotecile publice, librării şi anticariate. Editurile primesc dispoziţie să nu le mai reediteze, precum şi să respingă toate lucrările de filozofie orientală. Cuvinte precum: yoga, guru, swami, mantra, yantra, tao, meditaţie, transcedentală devin cuvinte tabu, chiar devin mai periculoase decât „Europa liberă”, dizidenţă, Lech Walesa, Solidaritatea. În atare condiţii, cum ar mai fi reuşit aşa-zisul guru Gupta Swami să vină în România şi, culmea, să aibă şi o întrevedere privată cu Elenă Ceauşescu?
Lăsând la o parte că profeţia nu oferă date concrete prin care să se poată identifică persoana aşa-zisului guru, ci doar o vagă şi insuficientă prezentare (profesorul indian (?) prezicător şi clarvăzător, doctor în istoria religiilor (?), indianul a fost contactat de mulţi preşedinţi de state (?!) şi guverne (?!), constatăm că numele său, deşi are o puternică rezonantă hindusă, pare cel puţin ciudat. Swami (sansc. = lit. „eu sunt eu însumi” = ascet care a ajuns la controlul sinelelui) este, în sens larg, un titlu de respect pentru un ascet sau un sfânt; maestru, învăţător sfânt) se pare că devine, în cazul de faţa, un nume de familie. În schimb, Gupta , care de regulă este un nume de familie (vezi Imperiul Gupta, de la fondatorul lui, Maharaja Sri-Gupta), devine un prenume. Probabil că cel care a redactat iniţial profeţia va fi avut în minte seria de nume precedate de acest titlu onorific : Swami Vivekananda, Swami Krishnananda, Swami Sarasvati etc.
Acest lucru ne aminteşte de legendara dansatoare olandeză Margaretha Geertruida Zelle (1876-1917), care şi-a creat un pseudonim cu o evidentă rezonantă hindusă – Mata Hari, susţinând că numele (care nu ar fi un pseudonim) ar provini din limba sanscrită şi ar înseamna, chipurile, „mama zeilor”, dar de fapt vine din limba indoneziană, unde însemnă ceva mai banal: „ochiul zorilor”, o figură de stil pentru răsăritul soarelui, arătând, fără doar şi poate, că abila dansatoare habar nu avea nici de limba sanscrită, nici de mitologia hindusă, lucru evident şi în cazul anonimului care a redactat textul profeţiei .

Misionarism pentru Sfânta Dumnică

Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce a trimis-o Dumnezeu din cer, care mai poartă şi denumirea de „Epistolie din Cer pentru respectarea Zilei Domnului (sau a Duminicii)”, „Epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii” sau „Legenda Duminicii”, este un text apocrif, ce face parte din categoria aşa-numitelor „Scrisori trimise de Dumnezeu din cer”.

Cultul Epistoliei în spaţiul creştin

Odată cu generalizarea creştinismului în Imperiul Roman, ziua de Duminică, ca zi sfânta şi de odihnă, ajunge sa ia locul sâmbetei. Cu toate acestea, sâmbăta nu a fost întru totul abandonată de către unii creştini, care motivau cum că Duminica nu a fost poruncita de Dumnezeu. Astfel, oamenii simpli din Friaul, nordul Italiei, continuau sa tină sâmbata. De asemenea, începând din secolul al II-lea, Biserica Culdee din Scoţia, precum şi alţii. Epistolia a fost redactată după anul 313, întâi în limba latină, apoi a fost tradusă în elineşte, precum şi în celelalte limbi europene din acea vreme, şi a început să circule cu succes. Primele atestări privind „Epistolia” le avem din secolul al V-lea. Astfel, se spune că, în anul 583, în Ibiza (în limba autohtonă Eivissa), o insulă care aparţine Spaniei, situată în vestul Mării Mediterane, fâcand parte din insulele Baleare, Epistolia ar fi căzut din cer şi îndemna pe creştini la respectarea zilei de Duminica. Episcopul de Ibiza, Vincent, a declarat scrisoarea ca autentică şi a acceptat-o. În schimb, episcopul de Cartagina, examinand-o, s-a declarat uimit cum “cineva poate accepta profeţii noi”. Din aceasta cauză, episcopul de Ibiza a fost destituit. În Evul Mediu a circulat o legendă conform căreia Theodoton, adjunctul papei, a văzut deasupra mulţimii adunate în Bazilica Sfântul Petru din Roma o epistolă suspendată in aer. Atunci, 47. 000 de oameni s-au pocăit. În anul 1846, în Boemia, o apariţie similară a curemurat o mulţime de oameni, iar multi preoţi au crezut în ea.
În secolul al XIII-lea, au loc o serie de evenimente, care vor da un puternic avânt cultului Epistoliei. O serie de calamităţi şi flageluri cosmice, precum epidemii ucigătoare de molime, culminând cu groaznica Moarte Neagră (Ciuma bubonică) din anul 1347, eclipse, secetă prelungită, invazie de lăcuste, grindină, au creat o atmosferă de disperare colectivă. Ca să ispăşească păcatele lumii, grupuri de laici parcurg satele şi oraşele, biciuindu-se cu asemenea violenţă incât trupul lor devenea o masă umflată de carne vânată. Aceştia au fost numiţi biciuitorii (flagelanţii). Ei îşi fac apariţia pe la anul 1260, anul când, dupa profeţia lui Gioacchino Fiore, trebuia să înceapă a şaptea epocă a Bisericii, şi se prezentau ca o mişcare reformatoare, care a îmbrăcat haina căinţei. Primii flagelanţi pornesc din Perugia şi se răspândesc apoi în Polonia şi Ungaria. Flagelanţii au fost cei care au pus în circulaţie teoria conform căreia Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni cu Moartea Neagră din cauza nerespectării Duminicii ca zi de odihnă şi pledau pentru repaus absolut în această zi. Apocriful a cunoscut o larga circulaţie după aparitia tiparului.
Mişcarea a fost considerata eretică. Biserica Romano-Catolica nu a încurajat odihna absolută în timpul Duminicii, ci numai oprea de la muncile grele. Papa Clement al VI-lea, printr-o bula emisa pe data de 20 octombrie 1349, a condamnat mişcarea şi a interzis-o.
În realitate, flagelanţii nu fac altceva decât să se folosească de “Epistolie…” şi să o repună în circulaţie.
Va vedea lumina tiparului pentru prima dată în anul 1795, în Anglia.

Traducerea şi circulaţia Epistoliei în limba română

După unii cercetători, „Legenda Duminicii”, este cel mai vechi text scris în limba româna. Acesta a fost tradus în anul 1391 de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş.
Începând din secolul al XVI-lea, Biserica Ortodoxă din Transilvania se confruntă cu tendinţa de prozelitism a unor biserici reformate. Acest fapt face ca să apară o reacţie din partea ierarhiei ortodoxe, atât în Transilavania, cât şi in Moldova şi Ţara Românească. Astfel, Sfântul Ierarh Varlaam (n. 1580, 1585? – d. 1657), Mitropolit al Moldovei, redactează lucrare de 339 de pagini intitulată „Şapte Taine ale Bisericii”, care era menită să apere temelia credinţei ortodoxe împotriva calvinilor din Transilvania, care nu recunoşteau cele şapte Taine, şi o tipareşte la Iaşi, în anul 1644.
În anul 1642, conducătorii calvini ai Transilvaniei au publicat un catehism la Alba Iulia. Sfântul Ierarh Varlaam convoacă un sobor al ierarhilor din Moldova şi Ţara Românească, pentru a lua atitudine împotriva acestui Catehism. Soborul s-a întrunit în anul 1644, la Iaşi sau, probabil, la Suceava. El a avut misiunea de a aproba răspunsul întocmit de mitropolitul Varlaam la catehismul din 1642. Lucrarea, care se va numi “Răspunsul împotriva Catehismusului calvinesc”, se adresa, în primul rând, credincioşilor din Transilvania. În lucrare, sunt combătute principalele învăţături calvine, dezvoltând învăţătura ortodoxă despre Sfânta Scriptură, credinţa şi faptele bune, Biserică, Taine, cinstirea sfinţilor şi a icoanelor etc.
Din Unitarianism se desprine o mişcarea pentru ţinerea sabatului, numita mişcarea sabatariană (sâmbetistă). Autorul ei a fost Andreas Eossi de Szent-Ersebet, nobil unitarian bogat, care a deţinut trei sate şi un număr mare de moşii în Odorheiul Secuiesc. Pierzându-şi soţia şi trei fii, el insuşi fiind suferind, a căutat consolare în Biblie. Ajungând la concluzia că trebuie ţinut sabatul, a întemeiat mişcarea sabateriană/ sabatariană. În ciuda persecuţiilor oficiale, mişcarea, care s-a transformat ulterior în sectă, s-a răspăndit foarte repede, făcând numeroşi prozeliţi. Autorităţile de atunci au reacţionat neadecvat, agresiv şi disproporţionat, luând măsuri cu totul nepopulare, deci ineficiente. Amintim doar anul 1595, când sabaterienii au fost persecutaţi sever. La fel anul 1618, când 300 de soldaţi au arestat pe capii sabaterienilor şi le-au confiscat averile. Mulţi dintre membrii mişcării au fost închişi, iar unii au murit în închisoare. Probabil, ca o reacţie împotriva acestei mişcări, preotul ortodox din Mihaciu (azi Mihăceni, judeţul Alba) realizează o serie de traduceri din limba slavonă ale unor apocrife, printe care şi Epistolia. Preotul din Mihaciu, care se va numi el însuşi “Popa Grigore din Măhaci”, vede probabil în aceasta un manifest misionar pentru respectarea Duminicii, ca sfântă zi de odihnă, conform învăţăturii dreptei credinţe.
În Ţările Române şi în Ardeal, versiunile în limba slavonă au stat la baza multor traduceri. În secolul al XVI-lea, alături de “Epistolie…” se mai traduc si alte apocrife, precum “Rugăciunea de scoaterea dracului”, “Legenda Sfintei Vineri”, “Legenda lui Avram”, “Apocalipsul Apostolului Pavel”, “Apocalipsul Maicii Domnului”, “Cugetări în ora morţii”, “Legenda Sântului Sisoe”, “Să neştire buru creştiru”. Epistolia vede, la noi, lumina tiparului relativ târziu, abia în anul 1852. Toate aceste apocrife, care fac parte din “Codex Sturdzanus”, vor fi tipărite în anul 1879 de către B. P. Hasdeu în volumul II din “Cuvinte den bătrâni”.
Istoria literaturii a reţinut în special versiunea din “Manuscrisul de la Ieud” sau “Sbornicul de la Ieud”. “Epistolia…” inserată aici a atras atenţia prin ingenuitatea şi prosperitatea expresiei de tip viu popular în forme vechi.
“Nu ştiţi răilor şi făcători răi că sfînta dumenecă bineveasti arhanghel Gavriil cu bucurie a Domnului născatoare întru Nazaret? Nu ştiţi că sfînta dumeneca luiu botedzu întru Iordan? Nu ştiţi că sfînta dumeneca învis den morţi, ca morţii să învie cu mene? Cum voi nu înţeleasetu legei mele şi scripturile mele, că sfînta dumenecă voi judeca şi vii şi morţi ?”
Astăzi, deşi Epistolia este condamnată ferm de unii, mai cu seamă călugari, ea continuă să circule, circulaţia ei fiind tolerată chiar de unele feţe bisericeşti.

Pentru descăracare:

Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce ne-a trimis-o Dumnezeu din cer

Mesaj de Sfintele Sărbători de Iarnă

Atunci când ai primit un dar spiritual ziditor de suflet, împarte-l cu ceilalţi. Darul va creşte şi va deveni inepuizabil. Darul meu este un mesaj de Sfintele sărbători de Iarnă, care  va face lumea ta mai bună. Efectele lui benefice vor fi simţite imediat şi îţi vor umple sufletul de bucurie si armonie.

Mesjaul foloseşte cuvinte care te vor conecta la resursele tale interioare nebănuite şi inepuizabile.

Lumea ta va fi mai bună şi o vei face şi pe a celorlalţi mai bună.

Iată Mesajul :

O minune este în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă.
Există o înţelepciune a fiecărei zile, a fiecarui ceas, a fiecărei clipe.
O minune este în fiecare copac, în fiecare pasăre, în fiecare floare.
Există un sens în fiecare copac, în fiecare pasăre, în fiecare floare.
O minune este în fiecare rugăciune gândită, spusă sau scrisă.
Există o sfinţenie  în fiecare rugăciune gândită, spusă sau scrisă.
O minune există în fiecare stih care prinde aripi spre Nemărginit.
Există o desăvârşire în fiecare stih înaripat.
Lucrând rugăciunea cu răbdarea şi migala unui bijutier, descoperi minunile din stihuri.
Liniştit şi dulce, numele lui Iisus din rugăciune copleşeşte lumea învălunind-o într-un nimb de bucurie.
Şi lumea devine minune.
Sfâşietor şi melancolic, dorul dupa Iisus din rugăciune copleşeşte  nopţile de priveghere.
Şi nopţile devin minune.
Dureroase şi amare, lacrimile din rugăciune copleşesc sufletul şi  clipele de întrebări.
Şi acestea devin minune.
Ostenit de minuni, sufletul se întoarece spre Tine, Doamne, şi Îţi cere o clipă obişnuită, să se poată odihni , aşa cum Tu Te-ai odihnit în ziua a şaptea de toată lucrarea.
“Acest lucru – zise Dumnezeu – va fi binemeritata  răsplată  în Rai, după  osteneala de aici. ”

*

Cu ocazia Crăciunului, citeşte-l şi-l trimite şi prietenilor tăi !

Sărbători fericite !

Mesaj de Sfintele Sărbători de Iarnă

Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce ne-a trimis-o Dumnezeu din cer [1]

Versificare inspirată din „Legenda Duminicii” sau „Epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii”, considerată a fi cel mai vechi text scris în limba română dintre cele păstrate, tălmăcit din limba slavonă în anul 1391 sau 1392 de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş [2]. Folosindu-se de alt izvod, în secolul al XVI-lea, preotul ortodox Grigore din Măhaci [3] tălmăceşte la rândul lui „Epistolia…” şi o repune în circulaţie, ca lucrare misionară pentru respectarea Sfintei Duminici:

Acum blagosloviţi,
Fraţi creştini şi părinţi,
Căci din cer a căzut,
S-a spart şi desfăcut,
Piatră mică şi grea,
Cu un răvaş în ea,
Scris cu slove sfinte
De învăţăminte [4].
Şi-n el Domnul mustra
Pre creştini şi zicea :
„Pre voi sunt mâniat,
Căci nu m-aţi ascultat
Şi nu v-aţi pocăit
Precum v-am poruncit.
Cuvântul ce l-am scris,
Pre care l-am trimis,
Voi l-aţi nesocotit
Şi nu v-aţi pocăit.
Şi Duminica mea [5],
Dată spre a şedea,
Voi nu aţi păzit-o
Şi aţi nesocotit-o.
Pentru greul păcat
Eu m-am mâniat,
Trimis-am ierni grele,
Cu viscole-n ele,
Şi geruri cumplite,
Dar n-aţi luat aminte [6].
Dar pentru maica mea,
Ce pentru voi plângea,
Prăpădul l-am curmat,
De voi m-am îndurat
Şi nu v-am pedepsit
Cu focul cel cumplit.
De nu vă întoarceţi
Şi să nu mai faceţi
Păcate pre pământ:
Să nu mai suduiţi
Pre preoţi şi părinţi,
Voi da ploaie cu foc
Dincolo de soroc.
În luna Făurar
Veţi plânge cu amar
Şi-n luna lui Prier
Fi-va spuză din cer [7]
De veţi striga la morţi :
Ieşiţi din mormânt toţi
Să intram noi, cei vii,
Cei loviţi de stihii,
Ieşiţi, oseminte,
Ieşiţi din morminte,
Veniţi să ne scăpaţi
Pre noi cei blestemaţi !
Vai de cel ce-mi strică
Sfânta Duminică
Şi nu o cinsteşte,
Şi-o nesocoteşte !
Căci e adevărat:
În ea am înviat
Şi în ea a venit
Gavriil ce a vestit
Mântuitor cuvânt
De la Duhul Cel Sfânt ;
Precum s-a prorocit
Fecioara a zămislit”.
Acum blagosloviţi [8],
Fraţi creştini şi părinţi,
Pre popa duhovnic,
Smerit pravoslavnic,
Pre vrednicul tălmaci,
Preotul din Măhaci,
Care a izbândit,
Care a tălmacit
Din graiul slavonesc
Pre graiul românesc,
Şi pre misionarul,
Gavriil Stiharul,
Care a stihuit
Pre stih potrivit !
Ferice să fie
De cel ce o scrie,
De cel ce-o trimite
Şi-o dă înainte,
Pentru pocăinţă
Şi spre folosinţă !
Dar fi-va în păcat
Cel ce-i învârtoşat,
Ce n-o va izvodi [9],
La creştini spre a fi [10]!

Note
__________________________________________________

1. „Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce (ne-) a trimis-o Dumnezeu din Cer”, care mai poartă şi denumirea de ” Epistolie din Cer pentru respectarea Zilei Domnului (sau a Duminicii)”, „Epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii” sau „Legenda Duminicii”, este un text apocrif, ce face parte din categoria aşa-numitelor „Scrisori trimise din Cer”.
2. După unii cercetători, „Legenda Duminicii” este cel mai vechi text scris în limba română. Acesta a fost tradus în anul 1391 de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş. Aici funcţiona o renumită şcoală de caligrafie, ctitorită de egumenul Pahomie, unde au fost traduse, printre altele, „Psaltirea”, „Apostolul” şi „Evanghelia” ( cf. Ieromonah Ioanichie Bălan, „Vetre de sihăstrie românească”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti – 1982).
Mănăstirea, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, a avut parte de o soartă vitregă : „În secolele XVI şi mai ales XVII, mănastirea Peri este grav îngrădită şi până la urma distrusă de prozelitismul oficial calvin” (cf. Ieromonah Ioanichie Bălan, ibidem).
Textul, care se găseşte inserat în „Sbornicul de la Ieud”, redactat probabil în anul 1630, „unul dintre cele mai valoroase texte prin structurile de limbă şi prin ingenuitatea şi prospeţimea expresiei de tip viu popular în forme vechi”, este o copie după o traducere anterioară.
3. Începând din secolul al XVI-lea, Biserica Ortodoxă din Transilvania se confruntă cu prozelitismul oficial calvin, ce va duce mai târziu la distrugerea multor mănăstiri, printre care şi mănăstirea Săpânţa Peri, mai sus amintită. Prozelitismul agresiv va da naştere unei reacţii pe măsură din partea ierarhiei ortodoxe, atât în Transilvania, cât şi în Moldova şi Ţara Românească. Astfel, Sfântul Ierarh Varlaam (n. 1580/1585? – d. 1657), Mitropolit al Moldovei, redactează o lucrare de 339 de pagini, intitulată „Şapte Taine ale Bisericii”, care era menită să apere temeiurile credinţei ortodoxe împotriva calvinilor din Transilvania, ce nu recunoşteau cele şapte Taine, şi o tipăreşte la Iaşi, în anul 1644.
În anul 1642, conducătorii calvini ai Transilvaniei au publicat un catehism la Alba Iulia. Sfântul Ierarh Varlaam convoacă un sobor al ierarhilor din Moldova şi Ţara Românească, pentru a lua atitudine împotriva acestui catehism. Soborul s-a întrunit în anul 1644, la Iaşi sau, probabil, la Suceava. El a avut misiunea de a aproba răspunsul întocmit de mitropolitul Varlaam la catehismul din 1642. Lucrarea, care se va numi : „Răspunsul împotriva Catihismusului calvinesc”, se adresa, în primul rând, credincioşilor din Transilvania. În lucrare sunt combătute principalele învăţături calvine, dezvoltând învăţătura ortodoxă despre „Sfânta Scriptură”, credinţă şi faptele bune, Biserică, Taine, cinstirea sfinţilor şi a icoanelor etc.
Din unitarianism se desprinde o mişcarea pentru ţinerea sabatului, numită mişcarea sabateriană (sâmbetistă). Autorul ei a fost Andreas Eossi de Szent-Ersebet, nobil unitarian bogat, care a deţinut trei sate şi un număr mare de moşii în Odorheiul Secuiesc. În ciuda persecuţiilor oficiale, mişcarea, care s-a transformat ulterior în sectă, s-a răspăndit foarte repede, făcând numeroşi prozeliţi. Probabil, ca o reacţie împotriva acestei mişcări, preotul ortodox din Mihaciu (azi Mihăceni, judeţul Alba) realizează o serie de traduceri din limba slavonă ale unor apocrife, printre care şi „Epistolia…” Preotul din Mihaciu, care se va numi el însuşi „Popa Grigore din Măhaci”, vede probabil în aceasta un manifest misionar pentru respectarea Duminicii, ca sfântă zi de odihnă, conform învăţăturii dreptei credinţe.
4. Unele redacţiuni vorbesc depre Ioanichie, patriarhul Ierusalimului, care a descifrat mesajul din epistolie: „Pentru aceasta eu, loanichie, patriarhul sfintei cetăţi a Ierusalimului, cu ajutorul Tatălului şi al Sfântului Duh, Troiţei celei de o fiinţă şi nedespărţită, m-am învrednicit de v-am dezlegat aceste dumnezeieşti cuvinte care au fost întru aceasta” (cf. redacţiunea de colportaj actuală).
5. Odată cu generalizarea creştinismului în Imperiul Roman, ziua de Duminică, ca zi sfânta şi de odihnă, ajunge sa ia locul sâmbetei. Cu toate acestea, sâmbăta nu a fost întru totul abandonată. Astfel, oamenii simpli din Friaul, nordul Italiei, continuau să ţină sâmbăta. De asemenea, începând din secolul al II-lea, sâmbăta era ţinută de către Biserica Culdee din Scoţia, precum şi de către alte biserici. „Epistolia…” a fost redactată după anul 313, anul legalizării Bisericii, întâi în limba latină, apoi a fost tradusă în elineşte, precum şi în celelalte limbi europene din acea vreme, şi a început să circule cu succes. Primele atestări privind „Epistolia…” le avem din secolul al V-lea. Astfel, se spune că, în anul 583, în Ibiza (în limba autohtonă Eivissa), o insulă care aparţine Spaniei, situată în vestul Mării Mediterane, fâcând parte din insulele Baleare, „Epistolia…” ar fi căzut din cer şi ar fi îndemnat pe creştini la respectarea zilei de Duminică. Episcopul de Ibiza, Vincent, a declarat scrisoarea ca autentică şi a acceptat-o. În schimb, Episcopul de Cartagina, examinând-o, s-a declarat uimit cum „cineva poate accepta profeţii noi”. Din această cauză, episcopul de Ibiza a fost destituit. În Evul Mediu a circulat o legendă, conform căreia Theodoton, adjunctul papei, a văzut deasupra mulţimii adunate în Bazilica Sfântul Petru din Roma o epistolă suspendată în aer. Atunci, 47.000 de oameni s-au căit de păcate. În anul 1846, în Boemia, o apariţie similară a cutremurat o mulţime de oameni, iar mulţi preoţi au crezut în ea.
6. În secolul al XIII-lea şi secolul al XIV-lea au loc o serie de evenimente care vor da un puternic avânt cultului „Epistoliei…”: „Pe lângă marile crize care au zguduit Biserica apuseană, secolul al XIV-lea se caracterizează printr-o serie de calamităţi şi flageluri cosmice : comete, eclipse de soare, inundaţii şi, mai ales, din 1347, groaznica epidemie de ciumă, «Moartea Neagră». În speranţa de a-l putea îndupleca pe Dumnezeu, se înmulţesc procesiunile de flagelanţi. E vorba de o mişcare populară care parcurge traseul caracteristic : de la pietate la heterodoxie” (cf. Mircea Eliade, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Editura Ştiinţifica şi Enciclopedică, Bucureşti -1988).
Se creează, aşadar, o atmosferă de disperare colectivă : „De altfel, epoca pare obesedată de moarte şi de suferinţele ce-l aşteaptă pe defunct în lumea de dincolo. Moartea impresiona imaginaţia contemporanilor mai mult decât speranţa învierii ” (cf. Mircea Eliade, ibidem). Ca să ispăşească păcatele lumii, grupuri de laici parcurg satele şi oraşele, biciuindu-se cu asemenea violenţă, încât trupul lor devenea o masă umflată de carne vânată. Aceştia au fost numiţi biciuitori (flagelanţi). Ei îşi fac apariţia pe la anul 1260, anul când, după profeţia lui Gioacchino da Fiore, trebuia să înceapă a şaptea epocă a Bisericii şi se prezentau ca o mişcare reformatoare, care a îmbrăcat haina căinţei. Primii flagelanţi pornesc din Perugia şi se răspândesc apoi în Polonia şi Ungaria (cf. Mircea Eliade, ibidem). Flagelanţii au fost cei care au pus în circulaţie teoria conform căreia Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni cu Moartea Neagră din cauza nerespectării Duminicii ca zi de odihnă şi pledau pentru repaus absolut în această zi. Cf. şi Moses Gaster, „Literatura populară română”, Ed. Minerva, Bucureşti 1983 : „Acestă prelucrare o atribuie Veselovski sectei flagelanţilor din sec. al XIII-lea. Atuncea mişcarea reformatorie ia caracterul « căinţei » şi atunci apar pe la 1269, biciuitorii (flagelanţii) ce se biciuiau pentru ispăşirea păcatelor(…) Ziua principală a lor a fost, după mărturia tuturor scriitorilor contimpurani, duminica (…) Într-adevăr, s-a publicat o « epistolie » lătinească din secolul al XIV-lea de către Stumpf, luată din cronica franceză a lui Nangis, unde se află imediat după relaţiunea sa despre flagelanţi”.
7. Cf. „Manuscrisul de la Ieud”: „Şi voiu a vea a face în luna lui făurar (februarie – n.n.) 11 dzile întunerecu mare, şi se vor giunghea soţ cu soţ întru tunerec. Şi voiu avea a ploa în luna lui prier (aprilie – n.n.) în şaptesprezeace dzile, în loc de ploie, sânge şi foc şi spudză, ca să se pustiiască viile voastre „.
8. În versificare de faţă, a fost ignorat textul din original care conţine şi un blestem : „Şi blestemat să fie acel om care va lucra de Sâmbătă seara până Luni la răsăritul soarelui, sau cine va face păcate în acea vreme” (cf. redacţiunea de colportaj actuală). „Blăstamat să fie omul acela ce nu-şi va lăsa lucru[rele] saile den sîmbată den al noole ceas, ce lucrează pînă luni în răsăritul soarelui. De nemica să nu se atingă ! (cf. „Manuscrisul de la Ieud”). „Şi proclet să fie omul ce nu-şi va lăsa lucrul sîmbăta, la al nouălea ceas, până luni la răsăritul soarelui” (cf. redacţiunea Moses Gaster).
9. Cf. redacţiunea de colportaj actuală: „Iar vai de preotul sau de călugărul sau dascălul sau diaconul care nu o va citi înaintea oamenilor şi să o scrie şi să o aibe tot omul în casa sa şi să o trimeată şi pe unde nu va fi, că de mare folos este în casa omului; iar vai de acela ce o va scrie şi va lipsi vreun cuvânt dintr-însa „. Cf. şi redacţiunea Moses Gaster: „Şi să fie proclet popa ce nu va priimi şi nu va ceti înaintea soborului această scriptură şi trimitere din Ierusalim, iar cine va scrie şi va ceti aceasta epistolie îi va ierta Dumnezeu păcatele”.
10. Orice creştin trebuie să ţină în casă o copie a acestei epistolii :”Iară de mare folos va fi acelui om în casa sa; îi va dărui Dumnezeu împărăţia Sa; a Căruia este stăpânirea şi puterea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, în veci nesfârşit. Amin” (cf. redacţiunea de colportaj actuală).

Să urmăm noua direcţie literară

În aceste vremuri de adâncă îngrijorare faţă de agresiunea tehnologiei electronice şi biologice actuale asupra omului, care ameninţă nu numai libertatea de gândire şi acţiune, garantată de Dumnezeu încă de la crearea protopărinţilor noştri, Adam si Eva, ci şi întraga lui fiinţă ca entitate biologică, îndemnăm pe oamenii de cultură, în special pe scriitori, poeţi, ziarişti, artişti plastici, să se integreze noii direcţii literare şi artistice prin angajarea creaţiei lor în sprijinul susţinerii mişcării de opoziţie iniţiate de dreptmăritorii creştini, care au sacrificat din liniştea cotidiană şi din stilul de viaţă duhovnicesc pentru a se implica intr-un proces de trezire a conştiinţelor, printr-un demers legal, civilizat şi paşnic, pentru ca noi şi urmaşii noştri să nu cădem victime maşinilor, dictaturii electronice, consecinţelor unor aventuri biologice, care constau în clonări, mutaţii genetice ale speciilor existente, inserări de gene umane în genotipul plantelor şi animalelor, crearea de specii animale şi vegetale noi, de fiinţe umanoide.
De asemenea, mai îndemnăm pe scriitorii şi pe artişitii, care cu bună credinţă, dar îndrumaţi greşit, şi-au pus talentul şi energia în cauze care sunt exterioare învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Răsăritului, să se reorienteze spre această nobilă şi binecuvântată cauză a zilelor noastre, singura demnă de a-i sluji în aceste vremuri apocaliptice.
Îngrijorarea omului in faţa imprevizibilităţii creaţiei omeneşti a existat întotdeauna, dar s-a accentuat în epoca modernă. Progresul ştiinţei şi a tehnicii a provocat de-a lungul timpului optimism, dar a stârnit şi o legitimă îngrijorare. Semnalul de alarmă tras de o serie de scriitori în faţa utopiei conform căreia omul, folosindu-se de cuceririle ştiinţei şi tehnicii, ajunge sa-l concureze pe Dumnezeu, dovedeşte ca aceştia nu au rămas pasivi, ci s-au implicat într-o problemă care ne priveşte pe noi toţi. Astfel, scriitoarea Mary Shelley ( 1797- 1851) atragea atenţia asupra pericolului ca la un moment dat savanţii să izbutească să creeze artificial un om şi să-l însufleţească. Scriitoarea vorbeşte, în romanul ei ” Frankenstein sau Prometeul modern ” (Frankenstein; or, the Modern Prometheus, 1831), despre visul lui Victor Frankenstein, un savant anormal, acela de a crea un om, asemenea lui Dumnezeu. Proiectat iniţial ca un colaborator al omului, devine, printr-o eroare, un monstru care terorizează omenirea. Semnificativ este faptul că acest savant a existat în realitate şi se pare că a fost un ilustru alchimist.
Aceeaşi temă, având motivul mitului umanizării artificiale a animalelor, a stat la baza sinistrei nuvele ” Insula doctorului Moreau ” (The Island of Doctor Moreau) de H.G. Wells ( 1866-1946). Doctorul Moreau, chirurg celebru, face pe demiurgul şi, prin transplantarea şi modificarea unor organisme, creează noi specii de animale, convins fiind că le poate în mod artificial umaniza. În realitate, creează o colonie de monşti cu instincte animalice, de-o bestialitate ieşita din comun.
Mihail Bulgakov ( 1981-1940) reia acest motiv şi scrie piesa de teatru de mare succes ” Inimă de câine ” (Собачье сердце, 1925).
Savantul Preobrajenski, asemănator doctorul Moreau, face concureţă lui Dumnezeu, jucâdu-se de-a creaţia şi umanizează un câine, grefându-i hipofiză de om. Operaţia reuşeste, dar savantul ajunge victima propriei sale creaţii.
O altă temă este aceea a creării artificiale a unor indivizi umanoizi din materia neînsufleţită. Amintim aici despre mitul Olympiei, frumoasa femeie automat a lui Ernst Hoffman ( 1776 -1822), care a stat la baza operei „Povestirile lui Hoffman” de Jacques Offenbach, precum şi mitul robotului din romanul lui ‘Karel Čapek ( 1890-1938).
O temă mult speculată este aceea în care omul, imitând pe Dumnezeu, creează inteligenţă artificială şi îşi încredinţează destinele acestor circuite elctornice, oferindu-le toate datele despre el. Căpătând conştiinţa de sine şi devenind atât de inteligente încât nu mai au nevoie sa fie programate de om, folosindu-se de toată informaţia stocată, conexiunile electronice se răzvrătesc împotiva acestuia. Numeroşi autori contemporani au dezvoltat aceasta temă.
Pe lângă aceste voci singuratice, atitudinea civică s-a manifestat şi sub alte forme. Atunci când scriitorii şi artiştii au aderat la programme, au luat naştere mişcările, curentele şi direcţiile estetic-literare şi artistice. Este cazul să amintim aici semănătorismul , un important curent, care a fost un adevărat străjer al Ortodoxiei şi tradiţiei spirituale româneşti. Constituit la începutul veacului al XX-lea, când Ortodoxia avea de înfruntat puternice presiuni ideologice, străine neamului nostru, care se voiau surogate ale Creştinismului, precum religia liber-cugetătorului, a ştiinţei, a evolutionismului, a proletarului, a coducătorului, a solidaritaţii, a muncii, a naturismului, a frumosului etc., sămănatorismul a fost o trâmbiţă profetică care, din păcate, nu a fost ascultată. Aşa se face ca nici peste o jumatate de secol, acest politeism de “religii” moderne avea să ajungă singura religie de stat în timpul dictaturlor, care nu vor ocoli nici ţara noastră. Amintim că la programul semănătorist au aderat nume de rezonanţă din cultura noastră : Nicolae Iorga (1871-1940), Mihail Sadoveanu (1880-1961), B.Şt. Delavrancea (1858-1918), Alexandru Vlahuţă (1858-1918), Ovid Densusianu (1873-1938) George Coşbuc (1866-1918).
Gândirismul a fost un curent interbelic a carui direcţie continua de fapt semănatorismul . În faţa noilor agresiuni ideologice, în special cele comuniste, gândirismul a fost un al doilea străjer al tradiţiei spirituale româneşti. A fost, de fapt, un neosemănătorism adaptat situatiei geo-politice interbelice : “Peste pămantul pe care am învăţat să-l iubim din Semănătorul, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii ortodoxe “.
Iniţiatorul şi animatorul lui a fost Nichifor Crainic (1889-1972), teolog, eseist, scriitor, ziarist si poet de marcă, profesorul de teologie al lui Constantin Galeriu, pentru care acesta din urma avea un adevărat cult. Dintre gândirişti mai putem aminti pe Lucian Blaga (1895-1961), Adrian Maniu (1891-1968), Ion Pillat (1891-1945), Mateiu Caragiale (1885-1936), Mircea Eliade, precum şi pe ziaristul vizionar Pamfil Şeicaru (1894-1980), cel care a prevăzut cu o exactitate aproape mistică evenimentele politice care vor urma. Din păcăte, revista ” Gândirea” a sfârşit prin a se pleca sub vremi, lăsându-se prea uşor folosită de unele cercuri politice. Desigur, a fost o greşeală, căci politica însemnă compromis, iar Ortodoxia nu poate face compromisuri. Oricum, greşeala a fost plătită scump de gândirişti, unii dintre ei făcând ani grei de închisoare. Cu toate luminile şi umbrele lui, gândirismul rămâne un reper important în cultura romanească.
Un curent şi totodată o mişcare duhovnicească de rezistenţă în faţa agresiunii comunismului a fost şi “Rugul Aprins “. Acesta a fost iniţiat intre anii 1945-1948 de un grup spiritual care a funcţionat la mănăstirea Antim. Aici, se întâlneau periodic teologi, dar şi oameni de litere care îşi propuneau să regăsească adevărata trăire a Ortodoxiei prin meditarea asupra scrierilor Sfinţilor Părinţi şi practicarea “Rugăciunii inimii “. Grupului era format din nume grele, precum intelectualul de marca Sandu Tudor, cunoscut si sub numele ieroschimonahul Daniil de la Rarău ( 1896-1962), părintele arhim. Benedict Ghius, părintele arhim. Vasile Vasilachi, stareţul de atunci al Mănastirii Antim, părintele prof. univ. Dumitru Staniloae, prof. univ. Alexandru Elian, prof. univ. Alexandru Mironescu, scriiorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu. Convorbirile din cadrul ” Rugului Aprins ” au continuat până pe la jumătatea anului 1948, când au fost interzise. S-a declanşat o anchetă, care s-a soldat cu arestări şi întemniţări. Ca lider al grupului, părintele Daniil Sandu Tudor a fost condamnat la 25 ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică. După Revoluţia din 1989, asistăm la încercări de reinviere a mişcării . ”Rugul Aprins” nu a fost o mişcare politică şi ar putea fi un posibil model pentru o viitoare literatură angajată, care să militeze pentru o lume mai morală, mai ortodox – creştină şi mai bună.
Nu putem încheia mai bine acest apel decât cu cuvintele teologului de vrednică pomenire, părintele Constantin Galeriu :
« Ce a făcut ştiinţa atunci cînd s-a despărtit de religie ? Omul era pe cale să fie distrus de propria lui creaţie, de propriile lui cunoştinte. Numai religia şi morala pot direcţiona ştiinta spre folosul omului şi da un sens creator, o finalitate pozitivă. “Somnul raţiunii zămisleşte monşti ” este titlul unui tablou de Goya. Fără raţiune, nimic pozitiv nu se poate realiza. De aceea şi Sfîntul Ioan Evanghelistul identifică pe Dumnezeu cu Raţiunea Supremă : “La începult era Cuvîntul (Logos) şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul.” (Ioan 1,1). De aceea, e aproape ridicol cum ştiinţa despre Raţiunea lumiii, a cărei expresie este ordinea, armonia şi măsura, a fost considerată de unii “iraţională “. Iraţiunea a zămislit monştri ca Hitler, Stalin, Ceauşescu şi toţi aceşti monştri au fost produşii ateismului. Fără raţiune, pe ce temei constuieşti lumea? Pe forţă oarbă şi hazard. Pe aceste temeiuri, nimic nu durează şi, în final, se va merge inevitabil spre haos. Pentru a zidi ceva durabil, este nevoie de un model. Modelul nostru este Hristos. Pe temeiul acestui model vrem sa construim lumea de mîine, viitorul ţării noastre. Viziunea Ortodoxiei este viziunea unui realism integral. Ea vede toate disciplinele într-o perfectă armonie cu ele însele şi intr-o perfecta armonie cu omul (…) »
(Cuvîntul liber –
Periodic independent al judetului Giurgiu, anul II, nr. 28, joi 5 aprilie 1990 )

Duhovnicul

Pe „duhovnicul” P. îl descoperisem recent. De trei luni. Un om cam la şaizeci de ani. Palid. Fizonomie neinteresantă. Doar ochii. Ochii! Ah ! Ochii ! Vii, pătrunzători, aprinşi, ca doi tăciuni. Nu era preot şi nici călugar. Era un ostenitor al „Rugăciunii inimii”. Auzisem că odiniaoară fusese călugăr. Nu eram sigur. Nu vorbea niciodată despre el. Traia singur. Nu fusese însurat. Ştiam de la câţiva cunoscuţi de-ai mei, care îi ceruseră sfatul, că ştia toate siretlicurile diavolului. Ei ajunseseră departe. Poate la rugăciunea neîntreruptă. Şi eu mă convinsesem că nu era un zvon. Acum, aveam nevie de el. Îl caut şi îl găsesc acasă. O casă bătrânească, învelită cu olană roşie. Sunt poftit înauntru. O cămaruţă, care îmbie la odihnă. Pereţii acoperiţi cu icoane ortodoxe. Multe autentice. O candelă masiva la Răsărit. Ardea zi si noapte. O bibliotecă mică plină de carţi religioase. Un şirag de mătanii pe masă. Peste tot, miros frumos de busuioc.
– Vezi ce frumos e afară, îmi reproşează el cu ironie. Şi pe domnia ta te văd aici, în chilia mea bătranească. Parcă n-ai fi tânăr.
– Noi n-avem tinereţe, răspund eu.
– Aşa e. Nici eu n-am avut. Nu am avut timp de ea. Ce te supară ?
– Nu mai pot să-mi fac rugăciunea. Nu mai îmi vine să mă rog. Nu mai îmi pot concentra mintea. Nu găsesc motivul. Care sa fie ? Poate diavolul…
– Fiecare trebuie să-şi ştie motivul lui. Cât priveşte pe diavol, aşa e ! Ne impiedică. Are câte un şiretlic pentru fiecare. Alfel, ar fi prea simplu. Vezi! El ne cunoaşte mai bine slăbiciunile decât noi. În aceasta stă puterea lui.
– Cum pot să-mi cunosc slăbiciunile ? De ce nu-mi mai vine să mă rog ?
– Aş putea să-ţi spun ce spun şi popii. Adică vrăjală. Dar eu nu spun aşa. Aşteaptă…
Merge la mica lui bibliotecă. Mă aştept să aleagă de acolo o carte. Dezamăgire. Ia un caiet şi mi-l pune în faţă. Îl deschid. Nu e scris nimic.
– Eşti surpins, nu-i aşa ?
– Sunt şocat, raspund eu iritat.
– Ei bine, iată! Ia aici un creion şi scrie. Mă apuc să scriu. Îmi dictează : ” Inima mea îmi spune că nu-mi vine să mă mai rog deoarece… ” Termin de scris. Aştept sa dicteze în continuare, să termine fraza. Nimic. Ia de pe noptieră un ziar şi începe să-l citească. Totuşi, aştept. Într-un târziu, ca şi cum atunci m-ar fi descoperit, ridică ochii, se uită la mine şi-mi zice :
– De ce te-ai oprit ? Continuă !
– Cum? răspund eu mai suprins. Aştept să dictaţi.
– Dar atât am avut de dictat. Fraza încheie-o dumneata.
– Dar nu ştiu cum, fu răspunsul meu.
– Fără îndoială, din cauza emoţiei. Mergi acasă şi ia-o de la capăt. Scrie un răspuns. Repede. Nu contează ce şi cum. Ce-ţi trece prin cap. Spontan. Fără niciun fel de cenzură.
– Ştiu si eu, zic, ce o ieşi din asta. Mulţumesc, aşa am să fac, închei eu hotărât.
Pe drum, îmi revin în minte cuvintele : „Spontan. Fără niciun fel de cenzură”. Am impresia că acest gând mă obsedează. Ca un refren. Începe ploaia. Nici n-am avut timp să obesrv norii negri care se îngrămădeau deasupra oraşului, ca balaurii…
Acasă. Mă fac comod. Iau caietul şi încep : „Inima mea îmi spune că nu-mi vine să-mi fac rugăciunea deoarece…deoarece…deoarece… deoarece afară plouă”. Fu primul gând care îmi veni în minte. Închei : “afară plouă “. Absurd. Încep din nou : „Inima mea îmi spune că nu-mi vine să-mi fac rugăciunea deoarece… deoarece… deoarece… afară plouă şi sunt indispus”. Contunui să scriu. Spontan, fără niciun fel de cenzură. Umplu o pagină. Nimic relevant. Înca una. Nimic. La a treia pagină, ceva interesant. Continui. Nu las ideea să-mi scape… Evrika ! „Inima mea îmi spune că nu pot să-mi fac rugăciunea deoarece…” Asta era ! Găsisem !
Câteva zile nu mi-am putut reveni din uimire. Răspunsul era atât de simplu. Şi totuşi…
Duhovnicul P., Dumnezeu să-l ierte! Acum, după atâţia ani, îmi revine în minte figura lui atât … neinteresantă. Doar ochii. Ochii! Ah ! Ochii! Vii, pătrunzători, aprinşi ca doi tăciuni. Şi ziua aceea ploioasă, când am început marea aventură cu …acel caiet. De atunci, am consumat râuri de cerneală, am umplut multe caiete. Şi, de fiecare dată, m-am folosit. Într-adevar, ştia foarte bine toate şiretlicurile diavoului. Dar de unde ? Cum de nu m-am gândit ! Iau caietul şi scriu : „Inima mea îmi spune că duhovnicul meu ştia să biruie toate şiretlicurile diavolului deoarece…deoarece…deoarece…” Nu se poate! Retro, satana ! Doamne apară şi păzeşte ! Absurd ! Total absurd ! Cum ar fi putut el să fi fost… Dar cine ştie. Poate se pocăise şi trecuse definitiv de partea îngerilor buni. Altfel, cum?

Rima ca dar dumnezeiesc pentru „Rugăciunea lăuntrică”

Poate că dintre toate limbile pământului, negreşit limba elină este cea mai privilegiată în ceea ce priveşte “Rugăciunea lui Iisus”. În limba elină ” Rugăciunea lui Iisus” are o rezonanţă deosebită. Este un poem, o poezie rimată, asemănătore unei cântari creştine, unei doine tărăneşti, unui descântec, care vibrează şi se strecoară dulce şi duios în suflet, într-un suflet sfâşiat de doruri. Iat-o :

Pentru credincioşii rugători:

Κύριε Ἰησοῦ Χριστέ, Υἱέ τοῦ Θεοῦ, ἐλέησόν με τὸν ἁμαρτωλόν (Kýrie Iēsoû Christé, Hyié toû Theoû, eléēsón me tòn hamartōlón/ Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul).

Pentru credincioasele rugătoare:

Κύριε Ἰησοῦ Χριστέ, Υἱέ τοῦ Θεοῦ, ἐλέησόν με τὴν ἁμαρτωλόν (Kýrie Iēsoû Christé, Hyié toû Theoû, eléēsón me tḕn hamartōlón/ Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa).

O, minune ! O asemenea concentrare fantastică de cuvinte care să rimeze nu ar fi lesne la îndemâna unui pământean!

Negreşit, “Rugăciunea Inimii” în elineşte este un dar dumnezeiesc, căci , omeneşte vorbind, ar fi fost imposibil pentru un muritor să găsească atâtea cuvinte care să rimeze într-o propoziţie de numai 10 cuvinte.

Astfel, rimează cuvintele : Κύριε (Kýrie) cu Υἱέ (Hyié). De asemenea, Ἰησοῦ (Iēsoû) cu τοῦ (toû) şi Θεοῦ (Theoû), precum şi ἐλέησόν (eléēsón) cu τὸν (tòn) şi cu ἁμαρτωλόν (hamartōlón).

După tradiţie, cel care, inspirat în mod supranatural, a actualizat ” Rugăciunea vameşului ” şi a introdus-o a în asceza creştină a fost monahul egiptean Sfântul Pahomie cel Mare (292-346).Totodată, aceasta a folosit pentru prima dată şiragul de mătănii pentru a ajuta mintea în ” Rugăciunea lui Iisus “. Siragul avea 33 de noduri şi s-a numit  κομποσκοίνι (komposkoini) sau kομβοσχοίνι (komboshoini).  Din el a evoluat sofisticatul rozariu catolic. Sfântul Pahomie nu a vorbit decât limba coptă. Aşadar, şi mai uimitor rămâne faptul cum, în limba elina, a căpătat o astfel de rezonanţă .

De ce este nevoie de rimă? Rima este un ajutor firesc pentru psalmi şi rugăciune Stihul parcă se lipeşte atunci de suflet şi e de la sine lucrător. El pătrunde firesc în minte şi în inimă şi se spune chiar fără voia noastră. E ca un cântec de leagăn al cărui refren revine permanent. Pentru o rugăciune care se cere neîntreruptă şi de la sine lucrătoare, rima este un dar. „Rugăciunea lui Iisus” este unica în lume, cum unică este versiunea în limba elină.

Ce putem face pentru limba română? Pentru neputinţa minţii noastre, nu putem renunţa la acest ajutor de nepreţuit, la acest dar dumnezeiesc, care este rima. Dar nu este o soluţie fericită să modificăm textul rugăciunilor. Trebuie să-l respectăm ca atare. Dar putem să-l tălmăcim în stihuri, aşa cum, bunăoara, a făcut-o Sfântul Ierarh Dosoftei, atunci când a versificat „Psaltirea”.

Notă:

Există două modalităţi de citire a textului elin, respectiv de transliterare în alfabetul latin. Cel adoptat de occidentali, numit şi sistemul lui Erasmus, după numele marelui  erudit şi umanist Erasmus din Rotterdam (1467-1563), care l-a propus, şi cel al lui  Reuchlin, după numele umanistului Johann Reuchlin (1445-1523). În greaca modernă, precum şi în liturgica ortodoxă se foloseşte sistemul de citire reuchlinian. Eu am folosit totuşi transliterarea erasmică, deoarece este mai cunoscută.

Rugaciunea launtrica

Rugaciunea lui Iisus ca dar