Misionarism pentru Sfânta Dumnică

Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce a trimis-o Dumnezeu din cer, care mai poartă şi denumirea de „Epistolie din Cer pentru respectarea Zilei Domnului (sau a Duminicii)”, „Epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii” sau „Legenda Duminicii”, este un text apocrif, ce face parte din categoria aşa-numitelor „Scrisori trimise de Dumnezeu din cer”.

Cultul Epistoliei în spaţiul creştin

Odată cu generalizarea creştinismului în Imperiul Roman, ziua de Duminică, ca zi sfânta şi de odihnă, ajunge sa ia locul sâmbetei. Cu toate acestea, sâmbăta nu a fost întru totul abandonată de către unii creştini, care motivau cum că Duminica nu a fost poruncita de Dumnezeu. Astfel, oamenii simpli din Friaul, nordul Italiei, continuau sa tină sâmbata. De asemenea, începând din secolul al II-lea, Biserica Culdee din Scoţia, precum şi alţii. Epistolia a fost redactată după anul 313, întâi în limba latină, apoi a fost tradusă în elineşte, precum şi în celelalte limbi europene din acea vreme, şi a început să circule cu succes. Primele atestări privind „Epistolia” le avem din secolul al V-lea. Astfel, se spune că, în anul 583, în Ibiza (în limba autohtonă Eivissa), o insulă care aparţine Spaniei, situată în vestul Mării Mediterane, fâcand parte din insulele Baleare, Epistolia ar fi căzut din cer şi îndemna pe creştini la respectarea zilei de Duminica. Episcopul de Ibiza, Vincent, a declarat scrisoarea ca autentică şi a acceptat-o. În schimb, episcopul de Cartagina, examinand-o, s-a declarat uimit cum “cineva poate accepta profeţii noi”. Din aceasta cauză, episcopul de Ibiza a fost destituit. În Evul Mediu a circulat o legendă conform căreia Theodoton, adjunctul papei, a văzut deasupra mulţimii adunate în Bazilica Sfântul Petru din Roma o epistolă suspendată in aer. Atunci, 47. 000 de oameni s-au pocăit. În anul 1846, în Boemia, o apariţie similară a curemurat o mulţime de oameni, iar multi preoţi au crezut în ea.
În secolul al XIII-lea, au loc o serie de evenimente, care vor da un puternic avânt cultului Epistoliei. O serie de calamităţi şi flageluri cosmice, precum epidemii ucigătoare de molime, culminând cu groaznica Moarte Neagră (Ciuma bubonică) din anul 1347, eclipse, secetă prelungită, invazie de lăcuste, grindină, au creat o atmosferă de disperare colectivă. Ca să ispăşească păcatele lumii, grupuri de laici parcurg satele şi oraşele, biciuindu-se cu asemenea violenţă incât trupul lor devenea o masă umflată de carne vânată. Aceştia au fost numiţi biciuitorii (flagelanţii). Ei îşi fac apariţia pe la anul 1260, anul când, dupa profeţia lui Gioacchino Fiore, trebuia să înceapă a şaptea epocă a Bisericii, şi se prezentau ca o mişcare reformatoare, care a îmbrăcat haina căinţei. Primii flagelanţi pornesc din Perugia şi se răspândesc apoi în Polonia şi Ungaria. Flagelanţii au fost cei care au pus în circulaţie teoria conform căreia Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni cu Moartea Neagră din cauza nerespectării Duminicii ca zi de odihnă şi pledau pentru repaus absolut în această zi. Apocriful a cunoscut o larga circulaţie după aparitia tiparului.
Mişcarea a fost considerata eretică. Biserica Romano-Catolica nu a încurajat odihna absolută în timpul Duminicii, ci numai oprea de la muncile grele. Papa Clement al VI-lea, printr-o bula emisa pe data de 20 octombrie 1349, a condamnat mişcarea şi a interzis-o.
În realitate, flagelanţii nu fac altceva decât să se folosească de “Epistolie…” şi să o repună în circulaţie.
Va vedea lumina tiparului pentru prima dată în anul 1795, în Anglia.

Traducerea şi circulaţia Epistoliei în limba română

După unii cercetători, „Legenda Duminicii”, este cel mai vechi text scris în limba româna. Acesta a fost tradus în anul 1391 de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş.
Începând din secolul al XVI-lea, Biserica Ortodoxă din Transilvania se confruntă cu tendinţa de prozelitism a unor biserici reformate. Acest fapt face ca să apară o reacţie din partea ierarhiei ortodoxe, atât în Transilavania, cât şi in Moldova şi Ţara Românească. Astfel, Sfântul Ierarh Varlaam (n. 1580, 1585? – d. 1657), Mitropolit al Moldovei, redactează lucrare de 339 de pagini intitulată „Şapte Taine ale Bisericii”, care era menită să apere temelia credinţei ortodoxe împotriva calvinilor din Transilvania, care nu recunoşteau cele şapte Taine, şi o tipareşte la Iaşi, în anul 1644.
În anul 1642, conducătorii calvini ai Transilvaniei au publicat un catehism la Alba Iulia. Sfântul Ierarh Varlaam convoacă un sobor al ierarhilor din Moldova şi Ţara Românească, pentru a lua atitudine împotriva acestui Catehism. Soborul s-a întrunit în anul 1644, la Iaşi sau, probabil, la Suceava. El a avut misiunea de a aproba răspunsul întocmit de mitropolitul Varlaam la catehismul din 1642. Lucrarea, care se va numi “Răspunsul împotriva Catehismusului calvinesc”, se adresa, în primul rând, credincioşilor din Transilvania. În lucrare, sunt combătute principalele învăţături calvine, dezvoltând învăţătura ortodoxă despre Sfânta Scriptură, credinţa şi faptele bune, Biserică, Taine, cinstirea sfinţilor şi a icoanelor etc.
Din Unitarianism se desprine o mişcarea pentru ţinerea sabatului, numita mişcarea sabatariană (sâmbetistă). Autorul ei a fost Andreas Eossi de Szent-Ersebet, nobil unitarian bogat, care a deţinut trei sate şi un număr mare de moşii în Odorheiul Secuiesc. Pierzându-şi soţia şi trei fii, el insuşi fiind suferind, a căutat consolare în Biblie. Ajungând la concluzia că trebuie ţinut sabatul, a întemeiat mişcarea sabateriană/ sabatariană. În ciuda persecuţiilor oficiale, mişcarea, care s-a transformat ulterior în sectă, s-a răspăndit foarte repede, făcând numeroşi prozeliţi. Autorităţile de atunci au reacţionat neadecvat, agresiv şi disproporţionat, luând măsuri cu totul nepopulare, deci ineficiente. Amintim doar anul 1595, când sabaterienii au fost persecutaţi sever. La fel anul 1618, când 300 de soldaţi au arestat pe capii sabaterienilor şi le-au confiscat averile. Mulţi dintre membrii mişcării au fost închişi, iar unii au murit în închisoare. Probabil, ca o reacţie împotriva acestei mişcări, preotul ortodox din Mihaciu (azi Mihăceni, judeţul Alba) realizează o serie de traduceri din limba slavonă ale unor apocrife, printe care şi Epistolia. Preotul din Mihaciu, care se va numi el însuşi “Popa Grigore din Măhaci”, vede probabil în aceasta un manifest misionar pentru respectarea Duminicii, ca sfântă zi de odihnă, conform învăţăturii dreptei credinţe.
În Ţările Române şi în Ardeal, versiunile în limba slavonă au stat la baza multor traduceri. În secolul al XVI-lea, alături de “Epistolie…” se mai traduc si alte apocrife, precum “Rugăciunea de scoaterea dracului”, “Legenda Sfintei Vineri”, “Legenda lui Avram”, “Apocalipsul Apostolului Pavel”, “Apocalipsul Maicii Domnului”, “Cugetări în ora morţii”, “Legenda Sântului Sisoe”, “Să neştire buru creştiru”. Epistolia vede, la noi, lumina tiparului relativ târziu, abia în anul 1852. Toate aceste apocrife, care fac parte din “Codex Sturdzanus”, vor fi tipărite în anul 1879 de către B. P. Hasdeu în volumul II din “Cuvinte den bătrâni”.
Istoria literaturii a reţinut în special versiunea din “Manuscrisul de la Ieud” sau “Sbornicul de la Ieud”. “Epistolia…” inserată aici a atras atenţia prin ingenuitatea şi prosperitatea expresiei de tip viu popular în forme vechi.
“Nu ştiţi răilor şi făcători răi că sfînta dumenecă bineveasti arhanghel Gavriil cu bucurie a Domnului născatoare întru Nazaret? Nu ştiţi că sfînta dumeneca luiu botedzu întru Iordan? Nu ştiţi că sfînta dumeneca învis den morţi, ca morţii să învie cu mene? Cum voi nu înţeleasetu legei mele şi scripturile mele, că sfînta dumenecă voi judeca şi vii şi morţi ?”
Astăzi, deşi Epistolia este condamnată ferm de unii, mai cu seamă călugari, ea continuă să circule, circulaţia ei fiind tolerată chiar de unele feţe bisericeşti.

Pentru descăracare:

Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce ne-a trimis-o Dumnezeu din cer

Puterea contractului cu Dumnezeu

O hotărâre crucială şi miracolul ce i-a urmat

Închipuiţi-vă noaptea de la cumpăna anilor.Toată lumea se dezlănţuie într-o risipa de energie şi voie bună, de-o frenezie sălbatică, disperată, ca şi cum, doar peste câteva ore, ar urma să treacă la cele veşnice, iar acum, se grăbesc să se mai bucure puţin de viaţă. Este o noapte în care nimeni nu are voie să fie trist, abătut, îngândurat, chiar de ar avea mortul pe masă. Toţi trebuie să fie bine dispuşi, veseli, chiar mitocani şi vulgari, căci altfel le va mege rău tot anul. Fost-au pregătite din vreme multe şi diverse aperitive, precum măsline cu brânză telemea sau caşcaval, acadele cu parmezan, acadelele cu piept de pui, antreu cu vinete, apoi artileria grea : ciorbe şi borşuri de tot felul, precum bogras la ceaun, borş de fasole uscată cu mânătarci, ciorbă de pui şi ciuperci à la grecque, bulion de pui, ciorbă de potroace acrită cu varză mâncăruri copioase cum ar fi sarmale, curcan la cuptor, marinată de stacoj, icre negre de morun, sardele muiate în untdelemn. Apoi prăjiturile, smochine, curmalele, ananasul. A fost de asemenea pregătită şi udătura, precum ţuica bătrână, lăzile cu şampania, vinul de pays d’oc sau de Mutflatar, Valea Călugarească, apa gazoasă, sifonul, cafeaua turcească. Tot aşa şi gramofonul cu discurile ce conţin ultimele cântece la modă : “Zaraza”, “Terente şi Didina”, “Maria neichii, Marie”, “Foaie verde de trei sfanţi”. De asemenea, au mai fost pregătite şi petardele, răvaşele de prost gust, glumele fără perdea şi, pentru cei mai simandicoşi, anecdotele intelectualiste cu poante răsuflate.
Nimic din toate acestea în odaia de o austeritate ascetică a unui modest preot, care îşi luase slujba prea în serios, aceea de a scrie aproape în întregime o gazetă de credinţă. O odaie de lucru sărăcăcioasă, o masă de lemn simplă pe care se afla o Sfânta Scriptură, un dulap plin cu literatură religioasă. Pe peretele de la răsărit, o candelă veşnic aprinsă. Un şomoiog de busuioc spânzurând de un perete umple odaia de o mireasmă sfântă. Întreaga ambianţă amintea de chilia unui pustnic, care se nevoia mistuit de dorul pentru Hristos. Acum, pustnicul se află în criză de idei. Primul număr pe anul II al gazetei trebuie să apară doar peste câteva zile, iar materialul nu este încă gata. Părintele se frământa, căci o grea responsabilitate apăsa pe umerii lui firavi. Unde să găsească un subiect pentru un articol cu totul deosebit, care să aducă ceva deosebit în noul an ce va veni ? Nu ştie ce să facă şi, epuizat cade în genunchi şi se roagă. Până la el în odaie pătrunde muzica lăutărească, atât de vulgara şi enervantă, chiote de beţivi şi înjurăturile… Deodată… o luminiţă suprafirească. Părintele cade în extaz. Rămâne un timp aşa. Revine schimbat. Acum ştie. Să invite pe oameni să semneze o… Hotărâre. Să publice, aşadar, Hotărârea. Cum să fie ? Ce cuvinte să pună în ea ? Cuvintele îi vin pe buze ca de la sine. Se apucă să le scrie. Nu scapă nimic. Credincioasă, mâna îi urmează gândul. În faţa ochilor lui, ca de la sine, se plăsmuieşte Hotărârea :

HOTĂRÂRE

Subsemnatul……………………………………………gândindu-mă cum aş putea intra în anul cel nou cu folos şi mântuire sufletească, mă hotărăsc prin aceasta cu începere de la Anul Nou să scot din traiul meu sudalma şi beţia. Mă leapăd cu ură şi scârbă de aceste păcate. Intru prin această hotărâre în rândul acelora care se vor hotărî ca şi mine ca astfel toţi împreună ca nişte buni ostaşi ai lui Hristos să începem lupta cea sfântă a curăţirii vieţii noastre de păcatele noastre cele multe şi grele.
În fruntea Oştirii noastre stă Mântuitorul Hristos şi El ne va duce la biruinţă.
Pe Mântuitorul meu Isus Hristos rugându-L să mă ajute şi pe mine ca să lupt în Oastea Lui, iscălesc această hotărâre ce s-a făcut pentru binele şi mântuirea mea sufletească.

Dat în………. la Anul Nou 1923

N.N. ……………

Abonat al gazetei “Lumina Satelor” Nr. 8

Hotărarea a văzut lumina tiparului în primul număr pe anul 1923 al foii „Lumina Satelor”. Tot acolo, se făcea şi un apel de suflet, prin care cerea fiecăruia să se hotărească şi s-o semneze, apoi să o pune pe un perete al casei, pentru a fi văzută tot timpul.
Chemarea a avut un efect miraculos, căci a fost semnată de un număr incredibil de mare de oameni. Aşa se face că, în numărul de Paşti din 8 aprilie 1923 al periodicului “Lumina satelor”, s-a putut publica lista primilor semnatari, care se vor numi de-acum înainte “ostaşi”.
Negreşit, s-a săvârşit o minune fără precedent. A luat fiinţă cea mai mare mişcare misionară ortodoxă de pe aceste plaiuri, numită „Oastea Domnului”. Peste doar câţiva ani, „Oastea Domnului” avea sa atinga un număr impresionant de membri şi simpatizanţi. Sunt publicate cărti, broşuri, calendare, reviste, toate într-un tiraj năucitor, căci cererea era fantastic de mare. De pildă, în răstimp de numai 15 ani au ieşit de sub teascurile tiparului 7 publicaţii, într-un tiraj total de peste 13. 160. 000 de exemplare, 44 de cărţi, într-un tiraj de peste 550. 000 de exemplare, 12 calendare anuale, în peste 330. 000 de exemplare. Se scrie un număr impresionant de articole, poezii, cântări. Se dezvoltă o adevarată literatură religioasă de misionarism. O literatură inedită se naşte şi creează un nou curent literar, nebăgat însă de seamă de istoricii literaturii române. Poezia populară creştină, slab reprezentată până atunci, îşi ia o amploare fără precedent. Numai un singur om, poetul popular Traian Dorz, încredintează tiparului peste 15. 000. de poezii, unele dintre ele neegalate culmi de lirism. Niciodată nu a existat la noi o trezire de o asemenea amploare şi intensitate. Niciodată nu a existat la noi o asemenea descătuşare de energii creatore. O asemenea mişcare duhovnicească de o asemenea efervescenţă. Şi toate acestea au pornit de la un umil preot, un om firav, delicat, sensibil, foarte bolnav şi de la hotărârea lui providenţială iscălită într-o noapte…
Atunci când a semnat hotărârea, părintele Iosif Trifa se găsea în faţa unei generaţii pierdute, o generaţie de sacrificiu, “generaţia tranşeelor” primului război mondial, dezorientată şi nervoasă, care nu mai credea în nimeni şi nimic. O generaţie schilodită fizic şi sufleteşte de ororile războiului, o generaţie care purta în ea schijele obuzelor si srapnelelor. Numai după 15 ani, atunci când a părăsit aceasta viaţă, la numai 50 de ani, părintele Trifa lăsa în urmă o lume mai bună! Adusese vindecarea în sufletele multora. Aceştia nu mai erau lipsiţi de curaj civic, fără iniţiativă, sceptici şi resemnaţi. Le dăduse un ţel, un ideal, o luptă. Le readusese zâmbetul şi speranţa.
Fără doar şi poate, părintele Trifa redescoperise metoda contractului, a zapisului cu Dumnezeu, o metodă care astăzi a fost aproape uitată. Cineva, un înţelept bineîţeles, a spus : „Atunci când ai hotărât un lucru, ai mereu tendinţa să-l schimbi, dar odată ce l-ai scris este imposibil să-l mai schimbi. Este ca şi cum l-am scrie în Destin”.
Hotărârea pe care a semnat-o părintele Trifa în noaptea de 31decembrie/1 ianuarie a fost un zapis între el şi Dumnezeu pe care l-a scris în Destin. A fost un înscris valid, bazat pe consimţământul liber al părţilor contractante, în baza promisiunilor făcute, prin Biblie, de către Dumnezeu. Prin încheierea acelui zapis, promisiunile lui Dumnezeu au început să fie simţite imediat. Fără îndoială, Dumnezeu aşteaptă de la noi o hotărâre scrisă, căci numai aceasta poate fi irevocabilă.

Contractul are putere de lege şi bază biblică

Contractul este un acord de voinţă intervenit între două sau mai multe persoane. Contractul legal încheiat are putere de lege între parţile care le încheie. Aşa spune legiuitorul. Aşadar, respectarea lui este obligatorie. Că un contract cu Dumnezeu este legal încheiat, ne-o dovedeşte Biblia. Dumnezeu şi-a respectat totdeauna promisiunile faţă de poporul ales. Mai puţin omul. În întreaga Scriptura găsim legăminte (contracte) făcute de Dumnezeu cu oamenii.
Cuvântul legămant este omniprezent în Biblie. Un legământ legalizat. Aceasta înseamnă că, din punct de vedere juridic, un contract are petere de lege pentru părţi.
Exista în Sfânta Scriptură un legământ vechi, care se mai numeşte şi Vechiul Testament şi un legământ nou, care este Noul Testament. Dumnezeu pare a face risipă de legăminte. Face un legământ solemn cu Noe (“Iată Eu închei legământul Meu cu voi, cu urmaşii voştri”). Dumnezeu face un legământ solemn cu vieţuitoarele care se aflau pe Arca lui Noe („cu tot sufletul viu… cu păsările, cu animalele şi cu toate fiarele pământului… cu toate vietăţile pământului câte au ieşit din corabie “).
Dumnezeu încheie un legământ solemn cu Avraam, Isaac, Iacov. Relaţia acestora cu Dumnezeu devine una contractuală. Ultimul contract al lui Dumnezeu făcut nu numai cu poporul ales, ci cu toţi oamenii, a fost acela prin care a dat dreptul la mântuirea tuturor oamenilor. L-a pecetluit cu Cuvântul veşnic şi l-a semnat cu sângele Său. Este definitiv, inatacabil, veşnic.

Metoda contractului funcţionează pretutindeni

Nici pe departe, părintele Trifa nu a fost primul care a folosit metoda contractului, după cum limpede se vede din urmatoarea rugăciune-consfinţire către inima neprihănită a preacuratei Fecioare Maria :
„Fecioară puternică şi Mamă milostivă, regina cerului şi scăparea păcătoşilor, noi ne consfinţim Inimii tale neprihănite. Îţi închinăm făptura şi viaţa noastră întreagă, tot ce avem, tot ce iubim şi tot ce suntem. Ale tale să fie trupurile şi locuinţele noastre, familiile şi patria noastră. Voim ca tot ceea ce este în noi şi în jurul nostru să-ţi aparţină şi să se împărtăşească de binecuvântările tale de Mamă.
Şi pentru ca această consfinţire a noastră să aibă într-adevăr tărie şi durată, reînnoim azi la picioarele tale, Marie, făgăduinţele noastre de la Botez şi de la prima sfântă Împărtăşanie. Ne obligăm să mărturisim oricând şi fără frică adevărurile de credinţă, să trăim ca adevăraţi catolici, în desăvârşită supunere faţă de toate îndemnurile Sfântului Părinte papa şi ale episcopilor uniţi cu el.
Ne obligăm să ţinem poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii, mai ales sfinţirea Duminicii. Ne obligăm să practicăm în viaţa de toate zilele, pe cât ne va fi cu putinţă, devoţiunile pline de mângâiere ale religiei creştine, mai ales sfânta Împărtăşanie.
În sfârşit, îţi promitem, slăvită Maică a lui Dumnezeu şi Mamă iubitoare a oamenilor, să punem toată inima noastră în slujba cinstirii tale binecuvântate, pentru ca, prin stăpânirea Inimii tale neprihănite, să grăbim şi să asigurăm domnia Inimii Fiului tău, vrednic de închinare, în inimile noastre şi în toate celelalte inimi, în scumpa noastră ţară şi în lumea întreagă, precum în cer, aşa şi pe pământ. Amin.”

Vedem deci cum că expresii de genul „Ne obligăm să mărturisim oricând şi fără frică adevărurile de credinţă…”, „ne obligăm să ţinem poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii…”, „Ne obligăm să practicăm în viaţa de toate zilele…” sunt expresii care fac parte din limbajul uzual al unui contract. Rugăciune-consfinţire către inima neprihănită a preacuratei Fecioare Maria este, aşadar, un contract. Verbal şi, uneori, scris.

Metoda contractului rămâne permanent valabilă

Metoda contractului nu a funcţionat, ca o excepţie, doar în cazul părintelui Trifa. Ea funcţionează în cazul tuturor oamenilor. Condiţia sine qua non este aceea ca omul sa fie sincer si sa creadă în ceea ce s-a angajat. Ca este aşa, ne-a dovedeşte şi faptul că, publicată în primul număr al foii “Lumina satelor” pe anul 1923, Hotararea care a fost semnată de cei ce au crezut în ea, a dat naştere la efecte nebănuite, miraculoase. Cei ce cu sinceritate au semnat-o, s-au alăturat noii mişcări misionare, rămânându-i fideli până la moarte.
Amintiţi-vă : “Atunci când ai hotărât un lucru, ai mereu tendinţa să-l schimbi, dar odată ce l-ai scris este imposibil să-l mai schimbi. Este ca şi cum l-am scrie în Destin”.

Să ne personalizăm hotărârea

Fiecare dintre noi ar putea să-şi personalizeze hotărârea şi să-şi redacteze propriul zapis cu Dumnezeu, fără să fie nevoit să-şi schimbe Biserica sau să adere neapărat la o mişcare bine definită. Am arătat cum că actul de Consfinţire către inima neprihănită a preacuratei Fecioare Maria foloseşte metoda zapisului. Psihoterapeutica modernă foloseşte aşijderea metoda contractului, cu rezultate uneori remarcabile. Literatura motivaţională laică face apel la aceeaşi metodă. Nu există, aşadar, nici un impediment confesional pentru a beneficia de aceasta metoda dumnezeiască spre folosul nostru sufletesc. În plus, cum relaţia noastă cu Dumnezeu este – sau ar trebui să fie – una personală, fiecare este liber să-şi personalizeze contractul cum crede de cuviinţă.

Iată, de pildă, zapisul meu personalizat, care se prezintă astfel:

ANGAJAMENT

Eu, Gavriil STIHARUL. mă angajez ca, după porunca Mântuitorului, să iubesc pe Domnul Dumnezeu din toată inima mea, din tot sufletul meu, din toata puterea mea şi din tot cugetul meu şi pe aproapele meu ca pe mine însumi. Mă angajez să accept jertfa lui Iisus Hristos care s-a săvârşit pentru mine, ca de altfel, pentru întreg neamul omenesc şi să-L primesc pe Iisus Hristos ca Mântuitor, Domn şi Dumnezeu. Mă angajez să-mi schimb felul de viaţă şi să fac din viaţa mea păcătoasă una cu adevărat creştinească. Mă angajez să mă lepăd de omul cel vechi împreună cu toate obiceiurile lui pierzătoare de suflet şi să devin un om nou, după învăţătura şi îndemnul Mântuitorului. Mă angajez să-L mărturisesc pe Hristos şi să împărtăşesc şi altora Cuvântul Lui. Mă angajez să fac din ziua de azi o zi mai bună decât ziua de ieri, atât pentru mine, cât şi pentru semenii mei, şi, prin aceasta, lumea să devină mai bună.

Martori……. ……………………………………………………………..

Datez şi iscălesc acest angajament……………………………………

Martorii pot fi oricine. Odinioară, Dumnezeu a luat ca martori cerul şi pământul : “Cerul şi pământul le iau astăzi ca martori împotriva voastră: v’am pus în faţă viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti… ” (Deut.30:19). Să alegem şi noi tot cerul, pământul…Viaţa.
Dacă ai fost convins de cele citite, scrie şi semnează şi tu un contract asemănător şi spune-le şi prietenilor.

Să urmăm noua direcţie literară

În aceste vremuri de adâncă îngrijorare faţă de agresiunea tehnologiei electronice şi biologice actuale asupra omului, care ameninţă nu numai libertatea de gândire şi acţiune, garantată de Dumnezeu încă de la crearea protopărinţilor noştri, Adam si Eva, ci şi întraga lui fiinţă ca entitate biologică, îndemnăm pe oamenii de cultură, în special pe scriitori, poeţi, ziarişti, artişti plastici, să se integreze noii direcţii literare şi artistice prin angajarea creaţiei lor în sprijinul susţinerii mişcării de opoziţie iniţiate de dreptmăritorii creştini, care au sacrificat din liniştea cotidiană şi din stilul de viaţă duhovnicesc pentru a se implica intr-un proces de trezire a conştiinţelor, printr-un demers legal, civilizat şi paşnic, pentru ca noi şi urmaşii noştri să nu cădem victime maşinilor, dictaturii electronice, consecinţelor unor aventuri biologice, care constau în clonări, mutaţii genetice ale speciilor existente, inserări de gene umane în genotipul plantelor şi animalelor, crearea de specii animale şi vegetale noi, de fiinţe umanoide.
De asemenea, mai îndemnăm pe scriitorii şi pe artişitii, care cu bună credinţă, dar îndrumaţi greşit, şi-au pus talentul şi energia în cauze care sunt exterioare învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Răsăritului, să se reorienteze spre această nobilă şi binecuvântată cauză a zilelor noastre, singura demnă de a-i sluji în aceste vremuri apocaliptice.
Îngrijorarea omului in faţa imprevizibilităţii creaţiei omeneşti a existat întotdeauna, dar s-a accentuat în epoca modernă. Progresul ştiinţei şi a tehnicii a provocat de-a lungul timpului optimism, dar a stârnit şi o legitimă îngrijorare. Semnalul de alarmă tras de o serie de scriitori în faţa utopiei conform căreia omul, folosindu-se de cuceririle ştiinţei şi tehnicii, ajunge sa-l concureze pe Dumnezeu, dovedeşte ca aceştia nu au rămas pasivi, ci s-au implicat într-o problemă care ne priveşte pe noi toţi. Astfel, scriitoarea Mary Shelley ( 1797- 1851) atragea atenţia asupra pericolului ca la un moment dat savanţii să izbutească să creeze artificial un om şi să-l însufleţească. Scriitoarea vorbeşte, în romanul ei ” Frankenstein sau Prometeul modern ” (Frankenstein; or, the Modern Prometheus, 1831), despre visul lui Victor Frankenstein, un savant anormal, acela de a crea un om, asemenea lui Dumnezeu. Proiectat iniţial ca un colaborator al omului, devine, printr-o eroare, un monstru care terorizează omenirea. Semnificativ este faptul că acest savant a existat în realitate şi se pare că a fost un ilustru alchimist.
Aceeaşi temă, având motivul mitului umanizării artificiale a animalelor, a stat la baza sinistrei nuvele ” Insula doctorului Moreau ” (The Island of Doctor Moreau) de H.G. Wells ( 1866-1946). Doctorul Moreau, chirurg celebru, face pe demiurgul şi, prin transplantarea şi modificarea unor organisme, creează noi specii de animale, convins fiind că le poate în mod artificial umaniza. În realitate, creează o colonie de monşti cu instincte animalice, de-o bestialitate ieşita din comun.
Mihail Bulgakov ( 1981-1940) reia acest motiv şi scrie piesa de teatru de mare succes ” Inimă de câine ” (Собачье сердце, 1925).
Savantul Preobrajenski, asemănator doctorul Moreau, face concureţă lui Dumnezeu, jucâdu-se de-a creaţia şi umanizează un câine, grefându-i hipofiză de om. Operaţia reuşeste, dar savantul ajunge victima propriei sale creaţii.
O altă temă este aceea a creării artificiale a unor indivizi umanoizi din materia neînsufleţită. Amintim aici despre mitul Olympiei, frumoasa femeie automat a lui Ernst Hoffman ( 1776 -1822), care a stat la baza operei „Povestirile lui Hoffman” de Jacques Offenbach, precum şi mitul robotului din romanul lui ‘Karel Čapek ( 1890-1938).
O temă mult speculată este aceea în care omul, imitând pe Dumnezeu, creează inteligenţă artificială şi îşi încredinţează destinele acestor circuite elctornice, oferindu-le toate datele despre el. Căpătând conştiinţa de sine şi devenind atât de inteligente încât nu mai au nevoie sa fie programate de om, folosindu-se de toată informaţia stocată, conexiunile electronice se răzvrătesc împotiva acestuia. Numeroşi autori contemporani au dezvoltat aceasta temă.
Pe lângă aceste voci singuratice, atitudinea civică s-a manifestat şi sub alte forme. Atunci când scriitorii şi artiştii au aderat la programme, au luat naştere mişcările, curentele şi direcţiile estetic-literare şi artistice. Este cazul să amintim aici semănătorismul , un important curent, care a fost un adevărat străjer al Ortodoxiei şi tradiţiei spirituale româneşti. Constituit la începutul veacului al XX-lea, când Ortodoxia avea de înfruntat puternice presiuni ideologice, străine neamului nostru, care se voiau surogate ale Creştinismului, precum religia liber-cugetătorului, a ştiinţei, a evolutionismului, a proletarului, a coducătorului, a solidaritaţii, a muncii, a naturismului, a frumosului etc., sămănatorismul a fost o trâmbiţă profetică care, din păcate, nu a fost ascultată. Aşa se face ca nici peste o jumatate de secol, acest politeism de “religii” moderne avea să ajungă singura religie de stat în timpul dictaturlor, care nu vor ocoli nici ţara noastră. Amintim că la programul semănătorist au aderat nume de rezonanţă din cultura noastră : Nicolae Iorga (1871-1940), Mihail Sadoveanu (1880-1961), B.Şt. Delavrancea (1858-1918), Alexandru Vlahuţă (1858-1918), Ovid Densusianu (1873-1938) George Coşbuc (1866-1918).
Gândirismul a fost un curent interbelic a carui direcţie continua de fapt semănatorismul . În faţa noilor agresiuni ideologice, în special cele comuniste, gândirismul a fost un al doilea străjer al tradiţiei spirituale româneşti. A fost, de fapt, un neosemănătorism adaptat situatiei geo-politice interbelice : “Peste pămantul pe care am învăţat să-l iubim din Semănătorul, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii ortodoxe “.
Iniţiatorul şi animatorul lui a fost Nichifor Crainic (1889-1972), teolog, eseist, scriitor, ziarist si poet de marcă, profesorul de teologie al lui Constantin Galeriu, pentru care acesta din urma avea un adevărat cult. Dintre gândirişti mai putem aminti pe Lucian Blaga (1895-1961), Adrian Maniu (1891-1968), Ion Pillat (1891-1945), Mateiu Caragiale (1885-1936), Mircea Eliade, precum şi pe ziaristul vizionar Pamfil Şeicaru (1894-1980), cel care a prevăzut cu o exactitate aproape mistică evenimentele politice care vor urma. Din păcăte, revista ” Gândirea” a sfârşit prin a se pleca sub vremi, lăsându-se prea uşor folosită de unele cercuri politice. Desigur, a fost o greşeală, căci politica însemnă compromis, iar Ortodoxia nu poate face compromisuri. Oricum, greşeala a fost plătită scump de gândirişti, unii dintre ei făcând ani grei de închisoare. Cu toate luminile şi umbrele lui, gândirismul rămâne un reper important în cultura romanească.
Un curent şi totodată o mişcare duhovnicească de rezistenţă în faţa agresiunii comunismului a fost şi “Rugul Aprins “. Acesta a fost iniţiat intre anii 1945-1948 de un grup spiritual care a funcţionat la mănăstirea Antim. Aici, se întâlneau periodic teologi, dar şi oameni de litere care îşi propuneau să regăsească adevărata trăire a Ortodoxiei prin meditarea asupra scrierilor Sfinţilor Părinţi şi practicarea “Rugăciunii inimii “. Grupului era format din nume grele, precum intelectualul de marca Sandu Tudor, cunoscut si sub numele ieroschimonahul Daniil de la Rarău ( 1896-1962), părintele arhim. Benedict Ghius, părintele arhim. Vasile Vasilachi, stareţul de atunci al Mănastirii Antim, părintele prof. univ. Dumitru Staniloae, prof. univ. Alexandru Elian, prof. univ. Alexandru Mironescu, scriiorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu. Convorbirile din cadrul ” Rugului Aprins ” au continuat până pe la jumătatea anului 1948, când au fost interzise. S-a declanşat o anchetă, care s-a soldat cu arestări şi întemniţări. Ca lider al grupului, părintele Daniil Sandu Tudor a fost condamnat la 25 ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică. După Revoluţia din 1989, asistăm la încercări de reinviere a mişcării . ”Rugul Aprins” nu a fost o mişcare politică şi ar putea fi un posibil model pentru o viitoare literatură angajată, care să militeze pentru o lume mai morală, mai ortodox – creştină şi mai bună.
Nu putem încheia mai bine acest apel decât cu cuvintele teologului de vrednică pomenire, părintele Constantin Galeriu :
« Ce a făcut ştiinţa atunci cînd s-a despărtit de religie ? Omul era pe cale să fie distrus de propria lui creaţie, de propriile lui cunoştinte. Numai religia şi morala pot direcţiona ştiinta spre folosul omului şi da un sens creator, o finalitate pozitivă. “Somnul raţiunii zămisleşte monşti ” este titlul unui tablou de Goya. Fără raţiune, nimic pozitiv nu se poate realiza. De aceea şi Sfîntul Ioan Evanghelistul identifică pe Dumnezeu cu Raţiunea Supremă : “La începult era Cuvîntul (Logos) şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul.” (Ioan 1,1). De aceea, e aproape ridicol cum ştiinţa despre Raţiunea lumiii, a cărei expresie este ordinea, armonia şi măsura, a fost considerată de unii “iraţională “. Iraţiunea a zămislit monştri ca Hitler, Stalin, Ceauşescu şi toţi aceşti monştri au fost produşii ateismului. Fără raţiune, pe ce temei constuieşti lumea? Pe forţă oarbă şi hazard. Pe aceste temeiuri, nimic nu durează şi, în final, se va merge inevitabil spre haos. Pentru a zidi ceva durabil, este nevoie de un model. Modelul nostru este Hristos. Pe temeiul acestui model vrem sa construim lumea de mîine, viitorul ţării noastre. Viziunea Ortodoxiei este viziunea unui realism integral. Ea vede toate disciplinele într-o perfectă armonie cu ele însele şi intr-o perfecta armonie cu omul (…) »
(Cuvîntul liber –
Periodic independent al judetului Giurgiu, anul II, nr. 28, joi 5 aprilie 1990 )

Mărul înflorit în iarnă

Cu mulţi ani în urmă am avut un vis.
Se făcea că era o iarnă friguroasa şi mohorâtă. Norii de plumb stăteau  spânzuraţi de cer şi din ei se cernea o zloată deasă şi rece. Copacii erau desfrunziţi, iar pe ramurile lor croncăneau ciorile. Un om se afla  lângă mine. Am mai văzut un măr înflorit şi mă miram. Ramurile sale se plecaseră sub greutatea florilor, ca sub greutatea unor roade. Albinele  culegeau polenul. Fluturi târzii fâlfâiau fericiţi. Sute de păsărele cântau pe ramurile lui. Acolo, era  primăvară. Omul din vis  mi-a tălmăcit:
Acesta este cineva trimis de Dumnezeu, alb şi curat la suflet ca florile de măr primăvara. În jurul lui, oamenii cântă de fericire, deşi este iarnă şi totul  este mohorât.
Au trecut ani buni de la acel vis.
Prin 1981 am auzit de un călugăr, cântăreţ la biserica „Sfântul Nicolae Sârbi” din Bucureşti. Se spunea că are mult har şi biserica este plină de oameni, care vin cu diferite probleme.  M-am hotărât să iau trenul  să-l cunosc.
Am luat aşadar trenul şi, odata ajuns la Bucureşti, am pornit  în căutarea bisericii. Am dibuit bisericuţa fără prea mare greutate. Era în plină slujbă de vecernie. Sfântul locaş, într-un alb imaculat. Precum o cuvioasă maică, ninsă de ani şi încărcată de fapte bune. Ferestrele erau luminate intens. Multe lumânări. Am intrat cu strângere de inimă. Un sentiment ciudat. Lăsam în urmă lumea mea şi păşeam în alta. Mai frumoasă, mai liniştită , mai bună. Lumânările ardeau molcom cântările suspinau într-o dulce melancolie. Un sentiment de siguranţă. Uitasem noţiunea timpului. Slujba se termină. Îmi pare rău. Preotul dă binecuvântarea. Aştept. Clipe interminabile. Mirare: mulţi tineri. Priveam la întâmplare. Catapeteasma. Chipul Mântuitorului. Măreţie dumnezeiască, slavă înfricoşătoare. Fecioara. Câta gingăşie! Clipe într-adevăr interminabile. Cineva şopteşte: “Taica Părinte”. Tresar. Mă holbez. Un om cam de şaizeci de ani, îmbrăcat cernit, călugăreşte. Părul alb, strâns în coc, la spate. Barbă albă. Păşeşte atent, concentrat. Sprâncene groase, ochi vii. Mă aşez la coadă . Ca la doctor. Alte clipe interminabile. Observ pe ceilalţi. Probleme. O femeie din Moldova. S-a vindecat de o boală fără leac. Alta, din Bucureşti. S-a împăcat cu soţul. Un ţânc. De când vine la “Taica Părinte” ( această sintagmă nu am  auzit-o decât acolo) spune „Tatăl nostru” în fiecare seară. Timpul pare veşnicie…Îmi vine rândul. Intru.
– Ce stai, frate, îmi zise el pe un ton jovial, ia loc. Vii pentru prima oară, nu-i aşa?
Răspund că da.
– Doamne ajută! Te vei simţi bine aici. Sunt mulţi tineri.
Observasem…Se agitau peste tot. Unii veneau, alţii plecau. Era ca un pelerinaj.
Am legat o lungă conversaţie cu „taica părinte”. Se interesează de unde sunt, cum am ajuns să aud despre el. Deoadată îi zic:
– Am auzit că şi cântaţi.
– Cântăm cu toţii.
– Aş vrea să  aud şi eu.
– Ia aici o casetă şi ascult-o acasă…Doamne ajută!
Acasă. Ascult caseta. O voce sonoră, profundă, răscolitoare. Bănuiesc că e vocea lui Visarion. Cântări deosebite, ca doinele. Mă răscolesc. Texte cu har. Vorbesc despre Ţara cea de Sus, despre dulcele acasă, despre iubirea Mântuitorului, jalea Sfintei Fecioare, nepăsarea lumii. Simţeam un imbold lăuntric să mă afund în cântare şi să mă avânt pe aripile ei ca de înger spre zări nebănuite de libertate. Eram înfometat de libertate. Devenisem  ferm convins că  visul meu  de odinioară se împlinise, că „mărul înflorit în iarnă” era Visarion Iugulescu. Că numai acolo, la bisericuţa aceea modestă era primăvară. În rest, era iarnă. O iarnă mohorată şi fără speranţă.
Cântările erau necanonice. Se numesc „chinonice”. În Ardeal, mai poarta şi numele de „pricesne”. Se cântă în biserică în timp ce preoţii şi credincioşii se împărtăşesc. Şi-au luat amploare după Revoluţie, când, sub denumirea de „Cântări mănăstireşti”, se derulau pe la toate televiziunile. Erau interpretate de femei care erau atât de intens machiate, încât păreau păpuşi în faţa altarului, care mişcau din buzele frumos rujate. Vocea lor era comună, cenuşie, banală. Nu astfel le auzisem eu pentru prima dată pe casetă.
Următoarea vizită a avut loc peste o lună. I-am înapoiat caseta şi mi-a dat o broşura proaspăt litografiată. O luase dintr-un teanc. Ajung acasă. Răsfoiesc broşura. Întăritoare de suflet. Vindecări miraculoase. Cazuri concrete. Cazul Claudiei Usteujina Vasilievna din Barnaul – Altai, întoarsă din morţi la morga unui spital din Rusia. Murise pe masa de operaţie, bolnavă fiind de un cancer generalizat. Cazul Elenei Dumitra din satul Cut, judeţul Neamţ, salvată de Maica Domnului de la o moarte sigura în chip minunat. Povestea sfârşitului creştinesc al Protosinghelului Ilarion Iova de la o mănăstire din Baita Bihor. Un caz pilduitor, al unei femei amăgite de diavol, tămăduită de ieromonahul Isaia Lazar, de la mănăstirea Arnota, judeţul Vâlcea. Al unei bătrâne care nu putea muri până ce nu a primit dezlegare de la un duhovnic de la mănăstirea Slatina. Sau al vedeniei terifiante a unei femei, cu copaci de foc şi vulturi de jăratic, care a încetat după împlinirea canonului de pocăinţă dat de duhovnic. Cum puteau asemenea broşuri să circule fără ca stăpânirea de atunci să bage de seamă?
Am împrumutat şi alte casete. Unele conţineau frumoase predici. Altele, cântări ale unor tineri formaţi „la şcoala” lui. Bunăoară, pe una era înregistrată vocea caldă şi blajină a unui tânăr. Am aflat ulterior ca îl chema Marian şi că îşi găsise sfârşitul în urma unui stupid accident.
Am frecventat biserica „Sfântul Nicolae Sârbi” puţină vreme. După aceea, am pierdut legătura cu el. Am încercat să o reiau după Revoluţie, dar nu se mai afla în Bucureşti. Auzisem de Braşov. N-aveam să-l mai revăd niciodată. Pe 24 mai 2008, Dumnezeu l-a chemat acasă. În Ţara cea de Sus, după care a tânjit toată viaţa. O cântare preferată a lui incepe cu cuvintele:”Ah, mi-e dor , mi-e dor de-acasă,/ de căminul minunat, unde sfinţii stau la masă/ şi-al meu Mire e-mpărat// „.
Visarion Iugulescu…A fost o prezenţă meteorică în existenţa mea, dar atât de intensă. Va rămâne pentru mine o icoana vie a unei vieţi de nevoinţă şi jertfă.