Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce ne-a trimis-o Dumnezeu din cer [1]

Versificare inspirată din „Legenda Duminicii” sau „Epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii”, considerată a fi cel mai vechi text scris în limba română dintre cele păstrate, tălmăcit din limba slavonă în anul 1391 sau 1392 de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş [2]. Folosindu-se de alt izvod, în secolul al XVI-lea, preotul ortodox Grigore din Măhaci [3] tălmăceşte la rândul lui „Epistolia…” şi o repune în circulaţie, ca lucrare misionară pentru respectarea Sfintei Duminici:

Acum blagosloviţi,
Fraţi creştini şi părinţi,
Căci din cer a căzut,
S-a spart şi desfăcut,
Piatră mică şi grea,
Cu un răvaş în ea,
Scris cu slove sfinte
De învăţăminte [4].
Şi-n el Domnul mustra
Pre creştini şi zicea :
„Pre voi sunt mâniat,
Căci nu m-aţi ascultat
Şi nu v-aţi pocăit
Precum v-am poruncit.
Cuvântul ce l-am scris,
Pre care l-am trimis,
Voi l-aţi nesocotit
Şi nu v-aţi pocăit.
Şi Duminica mea [5],
Dată spre a şedea,
Voi nu aţi păzit-o
Şi aţi nesocotit-o.
Pentru greul păcat
Eu m-am mâniat,
Trimis-am ierni grele,
Cu viscole-n ele,
Şi geruri cumplite,
Dar n-aţi luat aminte [6].
Dar pentru maica mea,
Ce pentru voi plângea,
Prăpădul l-am curmat,
De voi m-am îndurat
Şi nu v-am pedepsit
Cu focul cel cumplit.
De nu vă întoarceţi
Şi să nu mai faceţi
Păcate pre pământ:
Să nu mai suduiţi
Pre preoţi şi părinţi,
Voi da ploaie cu foc
Dincolo de soroc.
În luna Făurar
Veţi plânge cu amar
Şi-n luna lui Prier
Fi-va spuză din cer [7]
De veţi striga la morţi :
Ieşiţi din mormânt toţi
Să intram noi, cei vii,
Cei loviţi de stihii,
Ieşiţi, oseminte,
Ieşiţi din morminte,
Veniţi să ne scăpaţi
Pre noi cei blestemaţi !
Vai de cel ce-mi strică
Sfânta Duminică
Şi nu o cinsteşte,
Şi-o nesocoteşte !
Căci e adevărat:
În ea am înviat
Şi în ea a venit
Gavriil ce a vestit
Mântuitor cuvânt
De la Duhul Cel Sfânt ;
Precum s-a prorocit
Fecioara a zămislit”.
Acum blagosloviţi [8],
Fraţi creştini şi părinţi,
Pre popa duhovnic,
Smerit pravoslavnic,
Pre vrednicul tălmaci,
Preotul din Măhaci,
Care a izbândit,
Care a tălmacit
Din graiul slavonesc
Pre graiul românesc,
Şi pre misionarul,
Gavriil Stiharul,
Care a stihuit
Pre stih potrivit !
Ferice să fie
De cel ce o scrie,
De cel ce-o trimite
Şi-o dă înainte,
Pentru pocăinţă
Şi spre folosinţă !
Dar fi-va în păcat
Cel ce-i învârtoşat,
Ce n-o va izvodi [9],
La creştini spre a fi [10]!

Note
__________________________________________________

1. „Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce (ne-) a trimis-o Dumnezeu din Cer”, care mai poartă şi denumirea de ” Epistolie din Cer pentru respectarea Zilei Domnului (sau a Duminicii)”, „Epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii” sau „Legenda Duminicii”, este un text apocrif, ce face parte din categoria aşa-numitelor „Scrisori trimise din Cer”.
2. După unii cercetători, „Legenda Duminicii” este cel mai vechi text scris în limba română. Acesta a fost tradus în anul 1391 de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş. Aici funcţiona o renumită şcoală de caligrafie, ctitorită de egumenul Pahomie, unde au fost traduse, printre altele, „Psaltirea”, „Apostolul” şi „Evanghelia” ( cf. Ieromonah Ioanichie Bălan, „Vetre de sihăstrie românească”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti – 1982).
Mănăstirea, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, a avut parte de o soartă vitregă : „În secolele XVI şi mai ales XVII, mănastirea Peri este grav îngrădită şi până la urma distrusă de prozelitismul oficial calvin” (cf. Ieromonah Ioanichie Bălan, ibidem).
Textul, care se găseşte inserat în „Sbornicul de la Ieud”, redactat probabil în anul 1630, „unul dintre cele mai valoroase texte prin structurile de limbă şi prin ingenuitatea şi prospeţimea expresiei de tip viu popular în forme vechi”, este o copie după o traducere anterioară.
3. Începând din secolul al XVI-lea, Biserica Ortodoxă din Transilvania se confruntă cu prozelitismul oficial calvin, ce va duce mai târziu la distrugerea multor mănăstiri, printre care şi mănăstirea Săpânţa Peri, mai sus amintită. Prozelitismul agresiv va da naştere unei reacţii pe măsură din partea ierarhiei ortodoxe, atât în Transilvania, cât şi în Moldova şi Ţara Românească. Astfel, Sfântul Ierarh Varlaam (n. 1580/1585? – d. 1657), Mitropolit al Moldovei, redactează o lucrare de 339 de pagini, intitulată „Şapte Taine ale Bisericii”, care era menită să apere temeiurile credinţei ortodoxe împotriva calvinilor din Transilvania, ce nu recunoşteau cele şapte Taine, şi o tipăreşte la Iaşi, în anul 1644.
În anul 1642, conducătorii calvini ai Transilvaniei au publicat un catehism la Alba Iulia. Sfântul Ierarh Varlaam convoacă un sobor al ierarhilor din Moldova şi Ţara Românească, pentru a lua atitudine împotriva acestui catehism. Soborul s-a întrunit în anul 1644, la Iaşi sau, probabil, la Suceava. El a avut misiunea de a aproba răspunsul întocmit de mitropolitul Varlaam la catehismul din 1642. Lucrarea, care se va numi : „Răspunsul împotriva Catihismusului calvinesc”, se adresa, în primul rând, credincioşilor din Transilvania. În lucrare sunt combătute principalele învăţături calvine, dezvoltând învăţătura ortodoxă despre „Sfânta Scriptură”, credinţă şi faptele bune, Biserică, Taine, cinstirea sfinţilor şi a icoanelor etc.
Din unitarianism se desprinde o mişcarea pentru ţinerea sabatului, numită mişcarea sabateriană (sâmbetistă). Autorul ei a fost Andreas Eossi de Szent-Ersebet, nobil unitarian bogat, care a deţinut trei sate şi un număr mare de moşii în Odorheiul Secuiesc. În ciuda persecuţiilor oficiale, mişcarea, care s-a transformat ulterior în sectă, s-a răspăndit foarte repede, făcând numeroşi prozeliţi. Probabil, ca o reacţie împotriva acestei mişcări, preotul ortodox din Mihaciu (azi Mihăceni, judeţul Alba) realizează o serie de traduceri din limba slavonă ale unor apocrife, printre care şi „Epistolia…” Preotul din Mihaciu, care se va numi el însuşi „Popa Grigore din Măhaci”, vede probabil în aceasta un manifest misionar pentru respectarea Duminicii, ca sfântă zi de odihnă, conform învăţăturii dreptei credinţe.
4. Unele redacţiuni vorbesc depre Ioanichie, patriarhul Ierusalimului, care a descifrat mesajul din epistolie: „Pentru aceasta eu, loanichie, patriarhul sfintei cetăţi a Ierusalimului, cu ajutorul Tatălului şi al Sfântului Duh, Troiţei celei de o fiinţă şi nedespărţită, m-am învrednicit de v-am dezlegat aceste dumnezeieşti cuvinte care au fost întru aceasta” (cf. redacţiunea de colportaj actuală).
5. Odată cu generalizarea creştinismului în Imperiul Roman, ziua de Duminică, ca zi sfânta şi de odihnă, ajunge sa ia locul sâmbetei. Cu toate acestea, sâmbăta nu a fost întru totul abandonată. Astfel, oamenii simpli din Friaul, nordul Italiei, continuau să ţină sâmbăta. De asemenea, începând din secolul al II-lea, sâmbăta era ţinută de către Biserica Culdee din Scoţia, precum şi de către alte biserici. „Epistolia…” a fost redactată după anul 313, anul legalizării Bisericii, întâi în limba latină, apoi a fost tradusă în elineşte, precum şi în celelalte limbi europene din acea vreme, şi a început să circule cu succes. Primele atestări privind „Epistolia…” le avem din secolul al V-lea. Astfel, se spune că, în anul 583, în Ibiza (în limba autohtonă Eivissa), o insulă care aparţine Spaniei, situată în vestul Mării Mediterane, fâcând parte din insulele Baleare, „Epistolia…” ar fi căzut din cer şi ar fi îndemnat pe creştini la respectarea zilei de Duminică. Episcopul de Ibiza, Vincent, a declarat scrisoarea ca autentică şi a acceptat-o. În schimb, Episcopul de Cartagina, examinând-o, s-a declarat uimit cum „cineva poate accepta profeţii noi”. Din această cauză, episcopul de Ibiza a fost destituit. În Evul Mediu a circulat o legendă, conform căreia Theodoton, adjunctul papei, a văzut deasupra mulţimii adunate în Bazilica Sfântul Petru din Roma o epistolă suspendată în aer. Atunci, 47.000 de oameni s-au căit de păcate. În anul 1846, în Boemia, o apariţie similară a cutremurat o mulţime de oameni, iar mulţi preoţi au crezut în ea.
6. În secolul al XIII-lea şi secolul al XIV-lea au loc o serie de evenimente care vor da un puternic avânt cultului „Epistoliei…”: „Pe lângă marile crize care au zguduit Biserica apuseană, secolul al XIV-lea se caracterizează printr-o serie de calamităţi şi flageluri cosmice : comete, eclipse de soare, inundaţii şi, mai ales, din 1347, groaznica epidemie de ciumă, «Moartea Neagră». În speranţa de a-l putea îndupleca pe Dumnezeu, se înmulţesc procesiunile de flagelanţi. E vorba de o mişcare populară care parcurge traseul caracteristic : de la pietate la heterodoxie” (cf. Mircea Eliade, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Editura Ştiinţifica şi Enciclopedică, Bucureşti -1988).
Se creează, aşadar, o atmosferă de disperare colectivă : „De altfel, epoca pare obesedată de moarte şi de suferinţele ce-l aşteaptă pe defunct în lumea de dincolo. Moartea impresiona imaginaţia contemporanilor mai mult decât speranţa învierii ” (cf. Mircea Eliade, ibidem). Ca să ispăşească păcatele lumii, grupuri de laici parcurg satele şi oraşele, biciuindu-se cu asemenea violenţă, încât trupul lor devenea o masă umflată de carne vânată. Aceştia au fost numiţi biciuitori (flagelanţi). Ei îşi fac apariţia pe la anul 1260, anul când, după profeţia lui Gioacchino da Fiore, trebuia să înceapă a şaptea epocă a Bisericii şi se prezentau ca o mişcare reformatoare, care a îmbrăcat haina căinţei. Primii flagelanţi pornesc din Perugia şi se răspândesc apoi în Polonia şi Ungaria (cf. Mircea Eliade, ibidem). Flagelanţii au fost cei care au pus în circulaţie teoria conform căreia Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni cu Moartea Neagră din cauza nerespectării Duminicii ca zi de odihnă şi pledau pentru repaus absolut în această zi. Cf. şi Moses Gaster, „Literatura populară română”, Ed. Minerva, Bucureşti 1983 : „Acestă prelucrare o atribuie Veselovski sectei flagelanţilor din sec. al XIII-lea. Atuncea mişcarea reformatorie ia caracterul « căinţei » şi atunci apar pe la 1269, biciuitorii (flagelanţii) ce se biciuiau pentru ispăşirea păcatelor(…) Ziua principală a lor a fost, după mărturia tuturor scriitorilor contimpurani, duminica (…) Într-adevăr, s-a publicat o « epistolie » lătinească din secolul al XIV-lea de către Stumpf, luată din cronica franceză a lui Nangis, unde se află imediat după relaţiunea sa despre flagelanţi”.
7. Cf. „Manuscrisul de la Ieud”: „Şi voiu a vea a face în luna lui făurar (februarie – n.n.) 11 dzile întunerecu mare, şi se vor giunghea soţ cu soţ întru tunerec. Şi voiu avea a ploa în luna lui prier (aprilie – n.n.) în şaptesprezeace dzile, în loc de ploie, sânge şi foc şi spudză, ca să se pustiiască viile voastre „.
8. În versificare de faţă, a fost ignorat textul din original care conţine şi un blestem : „Şi blestemat să fie acel om care va lucra de Sâmbătă seara până Luni la răsăritul soarelui, sau cine va face păcate în acea vreme” (cf. redacţiunea de colportaj actuală). „Blăstamat să fie omul acela ce nu-şi va lăsa lucru[rele] saile den sîmbată den al noole ceas, ce lucrează pînă luni în răsăritul soarelui. De nemica să nu se atingă ! (cf. „Manuscrisul de la Ieud”). „Şi proclet să fie omul ce nu-şi va lăsa lucrul sîmbăta, la al nouălea ceas, până luni la răsăritul soarelui” (cf. redacţiunea Moses Gaster).
9. Cf. redacţiunea de colportaj actuală: „Iar vai de preotul sau de călugărul sau dascălul sau diaconul care nu o va citi înaintea oamenilor şi să o scrie şi să o aibe tot omul în casa sa şi să o trimeată şi pe unde nu va fi, că de mare folos este în casa omului; iar vai de acela ce o va scrie şi va lipsi vreun cuvânt dintr-însa „. Cf. şi redacţiunea Moses Gaster: „Şi să fie proclet popa ce nu va priimi şi nu va ceti înaintea soborului această scriptură şi trimitere din Ierusalim, iar cine va scrie şi va ceti aceasta epistolie îi va ierta Dumnezeu păcatele”.
10. Orice creştin trebuie să ţină în casă o copie a acestei epistolii :”Iară de mare folos va fi acelui om în casa sa; îi va dărui Dumnezeu împărăţia Sa; a Căruia este stăpânirea şi puterea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, în veci nesfârşit. Amin” (cf. redacţiunea de colportaj actuală).

Anunțuri

Sfânta Scriptură lucrează nebănuit

Nebănuite sunt conexiunile noastre lăuntrice. Totdeauna oferă câte o surpriză. Sfânta Scriptură lucrează nevăzut. După teologi, Sfânta Scriptură are un sens literal şi un sens spiritual, acesta din urmă fiind subîmpărţit în sens alegoric, moral şi anagogic. Concordanţa profundă a celor patru sensuri asigură întreaga bogăţie pe parcursul citirii vii a Scripturii în Biserică: Dar în Sfânta Scriptuă, există pasaje care lucrează nebănuit, tainic, ascuns, nevăzut. Lucrează adânc. Lucreaza minunat. Lucrează pur şi simplu. Iată o listă, care a funcţionat:

• Pentru a înfrunta boala:
„Iată că boala mea se schimbă în sănătate. Tu ai păzit viaţa mea de adâncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!” (Is.38:17);

• Pentru a recăpăta pofta de mâncare:
„Du-te şi mănâncă cu bucurie pâinea ta şi bea cu inimă bună vinul tău, pentru că Dumnezeu este îndurător pentru faptele tale.” (Ecl.9:7)”;

• Pentru a scăpa de necaz:
„Striga-va către Mine şi-l voi auzi pe el; cu dânsul sunt în necaz şi-l voi scoate pe el şi-l voi slăvi” (Ps.91:15);

• Pentru a scăpa de griji:
„Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?” (Mat.6:31);

• Pentru a-ţi regăsi buna dispoziţie:
„Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă” (Ioan.15:7);

• Pentru a scăpa de sentimentul de nesiguranţă:
„Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Mat.9:2);

• Pentru a depăşi disperarea:
„Popor din Sion, care locuieşti în Ierusalim, nu plânge! El se va milostivi la glasul strigătului tău şi te va auzi degrabă!” (Isa.30:19);

• Pentru a suporta sărăcia:
„Dar pe sărac l-a izbăvit de sărăcie şi i-a pus pe ei ca pe nişte oi de moştenire” (Ps.106:41);

• Pentru a avea spor în tot ce faci:
„Domnul Dumnezeul tău îţi va da cu prisosinţă spor la tot lucrul mâinilor tale, la rodul pântecelui tău, la rodul dobitoacelor tale, la rodul pământului tău, că se va bucura Domnul Dumnezeul tău din nou de tine, cum S-a bucurat de părinţi tăi, şi-ţi va face bine” (Deut.30:9);

• Pentru a depăşi tracul la examene:
„Nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt” (Marc.13:11);

• Pentru a căpăta curaj:
„Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma ” (Luc.10:19);

• Pentru a suporta singurătatea:
„Şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Mat.28:20);

• Pentru a redobândi starea de calm:
„Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Ioan.14:27).

Un caz …

Iată un caz care s-a întâmplat demult. G., pe care îl ştiu personal, căzuse grav bolnav. În ciuda tratamentului cu antibiotice, starea lui se înrăutăţea. Căzuse într-o depresie adâncă şi aceasta făcea ca organismul lui să nu mai poată face faţă microbilor. Într-una din zile, aude la radio versul : “şi dacă ramuri bat în geam “. Era un vers din Eminescu. Fără să ştie de ce, închise ochii şi simţi o imensă bucurie. Simţea o atât de mare fericire … încât îl repetă în ziua aceea de sute de ori. În urmatoarele zile, ca prin minune, doctorul constată că starea lui s-a îmbunătăţit şi că răspunde bine la tratamentul cu antibiotice. Ce avusese acel vers atât de deosebit, încât sa-l vindece ? După însănătoşirea lui deplină, avea să descopere. Atunci când era mic, mic de tot, îşi dorea atât de mult soldăţeii pe care îi văuse intr-un raion de jucării. Tatăl sau refuzase atunci să îi cumpere. Într-o zi, micuţul se îmbolnăvi. O infecţie a căilor respiratorii. Tratamentul nu progresa. Într-o seară, vântul se pornise. O ramură de gutui, care era mai lungă, lovea periodic în fereastra dormitorului său. O privea melancolic. Avea febră. Tatăl său intră în cameră şi scoate dintr-un pachet soldaţeii mult doriţi. Era tot ce-şi dorise. Era fericit. A doua zi, doctorul constată o ameliorare netă. Bucuria darului îl vindecase. Sentimentul pe care îl simţise atunci se asociase cu ramura de gutui ce îi batea în fereastă, şi se întipărise adânc în subconştientul lui. Când, după ani de zile, a auzit versul care îi amintea de ramura de gutui, sentimentul de fericire l-a copleşit. Dacă ne gândim ce importantă este peroada copilariei pentru noi şi cum ne marchează pe toată viaţa, înţelegem ce putere a avut acest vers. Cazul face parte din experienţa mea şi m-a marcat adânc.

Cuvintele Scripturii lucreaza minunat

Dacă toate cuvintele care mişuna în jur sunt receptate de sufletul nostru şi nebănuit intrăm în rezonanţă cu unele, aşa cum, prin legea rezonanţei, o vioară începe să cânte singură doar fiind în imediata vecinătate a alteia, condiţia fiind ca amândoua să fie corect acordate, cu atât mai mult cuvintele Sfintei Scripturi vor intra totdeauna în nebănuita rezonanţă cu sufletele noaste. Condiţia ar fi ca Biblia să se găsească totdeauna în imediata noastră vecinatate, iar sufletul nostru să fie corect acordat.

Sfanta Scriptură lucrează nebănuit

Dulcea mea veşnicie

Vai, ce luptă se dă-n mine
când trupul este pe moarte!…
Să-l miluiască … n-are cine…
Vai, cât plânge şi se zbate! …

Irmosul ecou bate-n veac,
mi se vesteşte-n parastas…
Un gol străin şi fără leac
se adânceşte ceas de ceas.

Ca frunza toamna coborî-voi
în goliciunea de-început,
fără straie scumpe, moi,
şi podoabe de-mprumut.

Dar eu ştiu că, într-o zi sfinţită,
lumina se va-ntoarce-n pleoape,
porumbiţă împodobită,
ram de măslin pe ape.

Voi trage puteri din slava curată,
sorbi-voi puhoaie de zări,
ochiul mirat va creşte roată,
îmbrăţişat de mii de culori.

Atingerea pleoapei, uşoară,
în ritmul zborului rar,
vesti-va în lumea reală
curcubeul Tău de har.

Eu … ridicat din beznă şi somn
la viaţa plămădită sus!
Eu ridicat … dincolo de om,
prin jertfa Ta, Bunule Iisus!

Mai ştiu că, -n ziua cea mare,
împodobi-mă-vei din neştiut
cu straie sfinte, cu slavă mare…
Unde e, moarte, goliciunea din mormant?

Aforism:
Cei nenăscuţi nu înviază la Înviere. Dă-le o şansă.

Dumnezeiescul Maxim Cavsocalivitul şi taina Rugăciunii Neîntrerupte

Rugăciunea Inimii este un dar. Este, în acelaşi timp, învăţătură şi nevoinţă.  E rugăciunea poeziei Filocaliei, e poezia cuvântului smerit al Sfinţilor Părinţi, e liniştea săraciei cu duhul, a celor însetaţi după dreptate, a celor ce plâng şi care se vor mângaia.
Toţi aceia care au gustat din dulceaţa Ortodoxiei, au râvnit în taină şi darul Rugăciunii Neîncetate. Dar aceasta este ca o floare rară, ascunsă şi ţinută la mare preţ. Deprinderea meşteşugului Rugăciunii se face asemănător cu deprinderea meşteşugului de iconar, ucenicind ani buni pe la meşteri pricepuţi şi harnici.
Cuviosul Părinte Maxim a trăit pe la anul 1320. S-a născut din părinţi de neam bun. Fiind lipsiţi de fii, aceştia rugau totdeauna pe Dumnezeu cu lacrimi pentru un copil.  Dumnezeu le ascultă rugămintea şi  le dăruieşte pe fericitul Maxim, pe care, la Sfîntul Botez, l-au numit Manuil. La 17 ani , acesta  părăseşte pe părinţii săi şi lumea, cum şi toate cele din lume, ducîndu-se în muntele ce se numeşte Ganu, unde  îmbracă rasa călugărească, numindu-se Maxim.
Sfântul Maxim avea multă râvnă de a dobândi harul Rugăciunii Inimii, dar şi mare evlavie faţă de Preasfânta Născatoare. Rugându-se Fecioarei, aceasta l-a îndemnat să se urce în vârful Muntelui Athos, căci acolo va primi darul Rugăciunii Neîncetate. Cu multă nădejde şi râvnă, a făcut ceea ce i se spusese. Aici, s-a nevoit cu multe osteneli, în post şi rugăciuni, dar nu a primit darul mult râvnit. A coborât la biserica Maicii Domnului şi iarăşi a urcat. S-a nevoit şi mai aspru. Demonii voiesc să îl abată de la ţelul lui şi se năpustesc asupra lui pentru a-l tulbura şi înfricoşa. Sfântul rezistă. Pentru a-l hrăni, Presfânta Născătoare coboară şi îi dăruieşte Cuviosului artose sfinte. În timp ce mănâncă, simte în inimă clocotirea Rugăciunii Neîntrerupte. De atunci, fie ca dormea, fie ca era treaz, rugăciunea clocotea în el, îndulcindu-i sufletul, încălzindu-i inima şi limpezindu-i mintea. Rugăciunea devenise, aşadar, neîntreruptă.
Aceasta variantă, care a avut la bază scrierea lui  Teofan, egumenul Mănăstirii Vatoped, uşor diferita de cea filocalică, arată că Sfântul Maxim Cavsocalivitul a dobandit harul Rugăciunii Neîncetate prin mijlocirea Maicii Domnului. Ar trebui sa ne aplecam mai mult asupra acestei Pilde, căci prea puţin ne gândim la Fecioara în deprinderea meşteşugului Rugăciunii Neîntrerupte.
Astăzi, se dau mullte sfaturi cu privire la greşelile care se fac legate de Rugăciunea lui Iisus, precum excesul de asceză, cu scopul de a primi darurile dumnezeieşti cât mai grabnic, nerăbdarea de a ajunge la vederea luminii dumnezeieşti, nerăbdare care duce la pierdearea râvnei si îl aruncă pe nevoitor în ghearele deznădejdii. Lista lor este foarte mare, căci greşelile trebuie văzute ca fiind personale, cauza principala ramânând, aşadar, graba de a trece prea repede de la o treapta la alta, grabă care face să se ardă etapele. Deşi, Nichifor din Singuratate vorbeşte şi de un meştesug psihosomatic, acela de a folosi răsuflarea naturală ca un mijloc de a ajuta mintea să patrundă cu uşurinţă în inimă, mulţi duhovnici contemporani îl trec pe lista de greşeli, speriaţi, desigur, de asemănarea cu tehnicile pranayama din hatha-yoga. Dar a nega aceasta metodă, numai pentru faptul ca ar putea duce la sminteală, înseamnă a nega un important Sfânt Părinte, înseamnă a nega un capitol important din Filocalia. Desigur, Sfântul Nichifor din Singurătate nu fusese un iniţiat în yoga şi nu avea de unde să ştie de pranayama. Evident că metoda i-a fost descoperită şi aceasta dovedeşte că stăpănirea şi controlul răsuflării nu sunt  monopol yoga. Dar nici importanţa prea mare dată tehnicilor psihosomatice nu trebuie, de asemenea, încurajată. Dincolo de toate aceste mici greşeli, rămâne totuşi o mare greşală, aceea de a nu proceda precum Sfântul Maxim, de a nu invoca pe Preasfânta Născătoare ca mijlocitoare şi chivernisitoare a harului dumnezeiesc, a harului Rugăciunii Neîncetate.

O icoană porneşte în lume

(Icoana Maicii Domnului Prodromiţa, sursa: OrthodoxWiki)

Prodromita

Icoana Maicii Domnului Prodromiţa este zestrea cea mai de preţ a schitului românesc Prodromul de la Muntele Athos. Pentru că Cinstitele Feţe nu sunt zugrăvite de mâini omeneşti. Icoana este făcătoare de minuni. O copie fidelă a icoanei se află în Moldova, la Vatra Dornei. Oamenii mărturisesc că şi aceasta săvârşeşte minuni. Se dovedeşte încă o dată că o icoană nu lucrează prin materia ei, ci prin imagine. Materia suntem noi – lutul cel stricăcios. Pe acest lut se află un sufet : imaginea. Suflet şi trup. Aşa a fost dintotdeauna. Dar icoana de la Vatra Dornei a fost zugrăvită de mâini omeneşti. De meşteri iconari la fel ca şi noi, cu păcate şi nevoi. Şi totuşi săvârşeste minuni.
În copilărie am avut un vis. Se facea că eram într-o sală a oglinzilor, aşa cum se mai întâlnea odinioară prin bâlciurile noastre şi mă pierdusem de mama. Deodată, mama este în faţa mea, întinde braţele spre mine şi mă strigă. Brusc, din ea se desprinde o alta, apoi alta. Alerg spre una din ele, dar mă lovesc de imaginea din oglindă. Mă întorc, alerg spre alta. În tot acest timp, mama era din ce în ce mai departe şi mă striga, mă stiga…Dar de fiecare dată, mă loveam de o imagine a ei. Eram din ce in ce mai speriat şi, deodată, m-am trezit. Mama era lângă mine şi mă mângâia pe frunte. Fusese un coşmar.
Icoana de la Vatra Dornei nu este decât o oglindă a celei de la Schitul Prodromul. Şi, totuşi, săvârşeşte minuni. Original sau copie, Lucrarea dumnezeiască este Una. Contrar unor păreri devenite clişeu, conform cărora toate icoanele săvârşesc minuni, mărturiile oamenilor de pretutindeni ne arată că lucrurile nu stau deloc aşa. Puţine icoane săvarşesc minuni. Din dumnezeieşti raţiuni, care scapă minţilor noastre de pământeni, ele au fost alese în mod deosebit ca instrumente în iconomia mântuirii. Aşa cum într-o gradină, toate florile sunt bune şi frumoase, dar numai unele au darul de a fi de leac. Şi pe acestea, oamenii le caută în mod deosebit. Le pun la uscat şi fac fierturi prin care să se tamăduiască de diferite boli.
Poate ca nimic din ceea ce pământesc nu-i atât de tulburator şi tainic precum o icoană. Un chip care nu-i numai chip. Este lucrare dumnezeiască şi putere. Într-o icoana, Creatorul , Dumnezeu Cel necreat, se lasă pe mâna creaţiei lui. Omul devine creator asemenea lui Dumnezeu. Din mâna lui iese, de cele mai multe ori, o capodoperă. Nicio icoană nu este zugrăvită perfect. Însă Dumnezeu îngăduie omului micile lui stângăcii. Ştie că ştiinţa lui e limitată şi nu poate face mai mult. Însă îi apreciază bunăvoinţa. Acolo unde este cazul, îl corectează. Aşa s-a întâmplat şi cu icoana Prodromiţa. Meşterul iconar Nicolau Iordache din Iaşi se poticneşte inexplicabil la zugrăvirea Sfintelor Feţe ale Fecioarei Maria şi a Pruncului Iisus din braţele ei. Speriat şi mâhnit că poate şi-a uitat meşteşugul sau o voinţă mai puternică se opune, acoperă icoana, încuie atelierul şi amână totul pentru a doua zi. În dimineaţa următoare, rămâne uimit că icoana era desăvârşită, fără să înţeleagă cum se petrecuse această minune. Nu zice ore Sfântul Apostol Pavel, în Epistola a doua către Corinteni, că, atunci când este slab, este tare ?
Priviţi la chipul Fecioarei. Tulburator. Poate în nicio altă icoană chipul ei nu este zugrăvit atât de hotărât. Dumnezeieşte de hotărât. Ferm să ne smulgă fără şovaire din ghearele celui rău.

Mărul înflorit în iarnă

Cu mulţi ani în urmă am avut un vis.
Se făcea că era o iarnă friguroasa şi mohorâtă. Norii de plumb stăteau  spânzuraţi de cer şi din ei se cernea o zloată deasă şi rece. Copacii erau desfrunziţi, iar pe ramurile lor croncăneau ciorile. Un om se afla  lângă mine. Am mai văzut un măr înflorit şi mă miram. Ramurile sale se plecaseră sub greutatea florilor, ca sub greutatea unor roade. Albinele  culegeau polenul. Fluturi târzii fâlfâiau fericiţi. Sute de păsărele cântau pe ramurile lui. Acolo, era  primăvară. Omul din vis  mi-a tălmăcit:
Acesta este cineva trimis de Dumnezeu, alb şi curat la suflet ca florile de măr primăvara. În jurul lui, oamenii cântă de fericire, deşi este iarnă şi totul  este mohorât.
Au trecut ani buni de la acel vis.
Prin 1981 am auzit de un călugăr, cântăreţ la biserica „Sfântul Nicolae Sârbi” din Bucureşti. Se spunea că are mult har şi biserica este plină de oameni, care vin cu diferite probleme.  M-am hotărât să iau trenul  să-l cunosc.
Am luat aşadar trenul şi, odata ajuns la Bucureşti, am pornit  în căutarea bisericii. Am dibuit bisericuţa fără prea mare greutate. Era în plină slujbă de vecernie. Sfântul locaş, într-un alb imaculat. Precum o cuvioasă maică, ninsă de ani şi încărcată de fapte bune. Ferestrele erau luminate intens. Multe lumânări. Am intrat cu strângere de inimă. Un sentiment ciudat. Lăsam în urmă lumea mea şi păşeam în alta. Mai frumoasă, mai liniştită , mai bună. Lumânările ardeau molcom cântările suspinau într-o dulce melancolie. Un sentiment de siguranţă. Uitasem noţiunea timpului. Slujba se termină. Îmi pare rău. Preotul dă binecuvântarea. Aştept. Clipe interminabile. Mirare: mulţi tineri. Priveam la întâmplare. Catapeteasma. Chipul Mântuitorului. Măreţie dumnezeiască, slavă înfricoşătoare. Fecioara. Câta gingăşie! Clipe într-adevăr interminabile. Cineva şopteşte: “Taica Părinte”. Tresar. Mă holbez. Un om cam de şaizeci de ani, îmbrăcat cernit, călugăreşte. Părul alb, strâns în coc, la spate. Barbă albă. Păşeşte atent, concentrat. Sprâncene groase, ochi vii. Mă aşez la coadă . Ca la doctor. Alte clipe interminabile. Observ pe ceilalţi. Probleme. O femeie din Moldova. S-a vindecat de o boală fără leac. Alta, din Bucureşti. S-a împăcat cu soţul. Un ţânc. De când vine la “Taica Părinte” ( această sintagmă nu am  auzit-o decât acolo) spune „Tatăl nostru” în fiecare seară. Timpul pare veşnicie…Îmi vine rândul. Intru.
– Ce stai, frate, îmi zise el pe un ton jovial, ia loc. Vii pentru prima oară, nu-i aşa?
Răspund că da.
– Doamne ajută! Te vei simţi bine aici. Sunt mulţi tineri.
Observasem…Se agitau peste tot. Unii veneau, alţii plecau. Era ca un pelerinaj.
Am legat o lungă conversaţie cu „taica părinte”. Se interesează de unde sunt, cum am ajuns să aud despre el. Deoadată îi zic:
– Am auzit că şi cântaţi.
– Cântăm cu toţii.
– Aş vrea să  aud şi eu.
– Ia aici o casetă şi ascult-o acasă…Doamne ajută!
Acasă. Ascult caseta. O voce sonoră, profundă, răscolitoare. Bănuiesc că e vocea lui Visarion. Cântări deosebite, ca doinele. Mă răscolesc. Texte cu har. Vorbesc despre Ţara cea de Sus, despre dulcele acasă, despre iubirea Mântuitorului, jalea Sfintei Fecioare, nepăsarea lumii. Simţeam un imbold lăuntric să mă afund în cântare şi să mă avânt pe aripile ei ca de înger spre zări nebănuite de libertate. Eram înfometat de libertate. Devenisem  ferm convins că  visul meu  de odinioară se împlinise, că „mărul înflorit în iarnă” era Visarion Iugulescu. Că numai acolo, la bisericuţa aceea modestă era primăvară. În rest, era iarnă. O iarnă mohorată şi fără speranţă.
Cântările erau necanonice. Se numesc „chinonice”. În Ardeal, mai poarta şi numele de „pricesne”. Se cântă în biserică în timp ce preoţii şi credincioşii se împărtăşesc. Şi-au luat amploare după Revoluţie, când, sub denumirea de „Cântări mănăstireşti”, se derulau pe la toate televiziunile. Erau interpretate de femei care erau atât de intens machiate, încât păreau păpuşi în faţa altarului, care mişcau din buzele frumos rujate. Vocea lor era comună, cenuşie, banală. Nu astfel le auzisem eu pentru prima dată pe casetă.
Următoarea vizită a avut loc peste o lună. I-am înapoiat caseta şi mi-a dat o broşura proaspăt litografiată. O luase dintr-un teanc. Ajung acasă. Răsfoiesc broşura. Întăritoare de suflet. Vindecări miraculoase. Cazuri concrete. Cazul Claudiei Usteujina Vasilievna din Barnaul – Altai, întoarsă din morţi la morga unui spital din Rusia. Murise pe masa de operaţie, bolnavă fiind de un cancer generalizat. Cazul Elenei Dumitra din satul Cut, judeţul Neamţ, salvată de Maica Domnului de la o moarte sigura în chip minunat. Povestea sfârşitului creştinesc al Protosinghelului Ilarion Iova de la o mănăstire din Baita Bihor. Un caz pilduitor, al unei femei amăgite de diavol, tămăduită de ieromonahul Isaia Lazar, de la mănăstirea Arnota, judeţul Vâlcea. Al unei bătrâne care nu putea muri până ce nu a primit dezlegare de la un duhovnic de la mănăstirea Slatina. Sau al vedeniei terifiante a unei femei, cu copaci de foc şi vulturi de jăratic, care a încetat după împlinirea canonului de pocăinţă dat de duhovnic. Cum puteau asemenea broşuri să circule fără ca stăpânirea de atunci să bage de seamă?
Am împrumutat şi alte casete. Unele conţineau frumoase predici. Altele, cântări ale unor tineri formaţi „la şcoala” lui. Bunăoară, pe una era înregistrată vocea caldă şi blajină a unui tânăr. Am aflat ulterior ca îl chema Marian şi că îşi găsise sfârşitul în urma unui stupid accident.
Am frecventat biserica „Sfântul Nicolae Sârbi” puţină vreme. După aceea, am pierdut legătura cu el. Am încercat să o reiau după Revoluţie, dar nu se mai afla în Bucureşti. Auzisem de Braşov. N-aveam să-l mai revăd niciodată. Pe 24 mai 2008, Dumnezeu l-a chemat acasă. În Ţara cea de Sus, după care a tânjit toată viaţa. O cântare preferată a lui incepe cu cuvintele:”Ah, mi-e dor , mi-e dor de-acasă,/ de căminul minunat, unde sfinţii stau la masă/ şi-al meu Mire e-mpărat// „.
Visarion Iugulescu…A fost o prezenţă meteorică în existenţa mea, dar atât de intensă. Va rămâne pentru mine o icoana vie a unei vieţi de nevoinţă şi jertfă.