Epistolia Mântuitorului nostru Iisus Hristos privind cinstirea patimilor Sale pe Drumul Crucii [1]

Dar din cer să-ţi fie
O epistolie [2],
trimisă la tine,
Să-ţi facă mult bine
De trei cinstitoare,
Sfinte rugătoare :
Matilda, Brigita
Şi Elisabeta [3]!
Fost-a stihuită,
Pe stih potrivită,
De misionarul
Gavriil Stiharul.
La ruga fierbinte
A celor trei sfinte
Domnul venit-a
Şi astfel grăit-a:
„De vreţi s-aveţi parte
De roade bogate,
Ziua mea veşnică,
Sfânta Duminică,
Ziua mea sfinţită,
Să fie cinstită [4].
Dar de vă-ndoiţi
Şi îmi nesocotiţi
Aceasta scrisoare,
Harul meu, cu care
V-am binecuvântat,
Fi-va îndepărtat.
Că bine e să ştiţi,
Şi să nu vă-ndoiţi,
Eu pătimit-am,
Pe Calvar primit-am
Lovituri crunte :
Cinci mii patru sute
Nouăzeci şi cinci [5].
Şi suit-am pe brânci,
În Vinerea Mare,
Muntele din zare,
Scuipat şi biciuit,
De toţi batjocorit”.
Iată şi cuvântul
Lui Grigore Sfântul [6]:
„Şi de vei mai spune
Câte-o rugăciune [7],
Câte-un « Tatăl nostru » ,
De orice dezastru
Te va feri mereu,
Din cer, Dumnezeu.
Şi de vei mai spune
Câte-o rugăciune
Către Preacurata,
Pâinea şi bucata
Îţi vor fi pe masă
Şi liniştea-n casă :
Tatăl nostru Care eşti
Şi în ceruri veşniceşti,
Numele Tău sfânt fie
Acum şi-n veşnicie.
Vie-mpărăţia Ta,
Facă-se voinţa Ta
Aşa–n cer şi pe pământ,
Precum numele Ţi-e sfânt.
Pâinea noastră spre a fi,
Dă-ne-o nouă zi de zi.
De-am greşit, Tu, iartă-ne,
Noi iertam pe-aproapele.
Ne fereşte, Dumnezeu,
De ispite şi cel rău [8].
Căci a Ta este puterea,
Împărăţia şi vrerea,
Lauda, slava, mereu,
Căci doar Tu eşti Dumnezeu.
Amin.
Bucură-te pe vecie
Cea plina de har, Marie,
Domnu-i cu tine mereu,
Cu tine-i Dumnezeu,
Eşti binecuvântată,
Între femei minunată,
Şi e binecuvântat
Rodul trupului tău curat,
Care este Iisus,
Fiul Celui de Sus [9].
O, Maica lui Dumnezeu,
Sfântă Marie, mereu
Roagă-te pentru noi,
Păcătoşii în nevoi,
Acum şi-n ceasul morţii
Să ne mântuim cu toţii.
Amin [10]”.
Dar din cer să-ţi fie
O epistolie!
Dacă o păstra
Cu cinste-n casa ta,
De o vei izvodi
Şi o vei răspândi,
Har ţi va da,
Şi leac vei avea
Pentru orice boală
De-i grea sau uşoară.
Aceluia care
Zile nu mai are
I se va arăta
Şi-l va ajuta
Să se îngrijească,
Să se pregătească
De călătorie
Preasfânta Marie [11].
Aceasta scrisoare,
Binecuvântare,
Îţi aduce-n casă
O veste frumoasă :
De-i vei da crezământ,
Domnul nostru Cel Sfânt
Te va binecuvânta
Pe tine şi casa ta [12].
N-o pune deoparte,
Du-o mai departe!
Scrie şi trimite
Aceste cuvinte
Celor ce îi iubeşti
Şi bine le voieşti!
Nimic din ce scrie
Schimbat să nu fie!

_______________________________________________________

1. „Epistolia Mântuitorului nostru Iisus Hristos privind cinstirea patimilor Sale pe Drumul Crucii” mai este cunoscută şi sub numele de „Epistolie adevărată a Mântuitorului nostru Iisus Hristos” sau „Devoţiune către picăturile de sânge pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a pierdut pe drumul Calvarului”. Este un text apocrif, care a stat la baza unei devoţiuni necanonice, asemănătoare cu devoţiunile canonice ale Calvarului, cea mai cunoscută fiind „Drumul Crucii” („Via Dolorosa”). Redacţiunea de colportaj românească o traduce prin : „(Epistolie) Despre picăturile de sânge vărsate de Domnul Iisus Christos când suia muntele calvarului, spre Golgota”. Epistolia a văzut lumina tiparului la Toulouse, în anul 1740, şi a fost inserată în „Cărtica de rugăciuni Pietà”. Aceasta este o colecţie 43 de rugăciuni şi devoţiuni catolice, în parte necanonice, provenite din pietatea populară. Se crede că a fost tipărită de misionarul iezuit fancez Adrien Parvilliers (1619 – 1678), deşi acesta însă nu putea să mai fie în viaţă în anul 1740. Lucrarea a fost tradusă în numeroase limbi, dar nu a fost tradusă în româneşte (cf. „The Pieta Prayer Booklet, the 15 St. Bridget Prayers” sau „La Pieta Devocionario las 15 oraciones de Santa Brigida”).
O versiune a ” Epistoliei…” a fost tipărită pe foi volante şi în Anglia, în anul 1795.
2. Se arată că ar fi „o copie a unei rugăciuni găsite în Sfântul Mormânt din Ierusalim, ce a fost păstrată în casete de argint sau de aur de către sfinţi şi sfinţi împăraţi şi împărătese creştine”. În altă versiune, mai verosimilă, la rugăciunile ferbinţi ale Sfântei Brigita, Sfântei Elisabeta şi Sfântei Matilda, Însuşi Mântuitorul s-ar fi pogorât şi le-ar fi dezvăluit taina patimilor Sale. Cele trei sfinte ar fi consemnat independent revelaţia şi ar fi păstrat-o în casetele lor de argint (aur). Apoi, numeroase copii ar fi fost oferite creştinilor. De o copie ar fi beneficiat şi papa (?), precum şi numeroşi împăraţi şi împărătese.
3. Sfânta Brigita a Suediei (1303 -1373), întemietoarea ordinului brigitinelor şi autoare a unor celebre profeţii şi revelaţii. A fost canonizată în anul 1391 de către papa Bonifaciu al IX-lea. Biserica catolică o prăznuieşte pe data de 23 iulie. Sfânta Elisabeta a Ungariei (1027 -1231), patroana ordinului terţiar franciscan pentru femei. A fost canonizată în anul 1235 de Papa Grigore al IX-lea. Sfânta Matilda (cca. 895 – cca. 968), soţia lui Henrinc I Păsărarul, rege al Germaniei. Este prăznuită pe 14 martie. În versiunea de colportj românească, devine Sfânta „Maftiolita”.
4. La fel ca în „Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce ne-a trimis o Dumnezeu din Cer”, se insistă pe respectarea primei zile a săptămânii : „Dacă doreşti să te bucuri de o recolta abundentă, nu trebuie să lucrezi Duminica. Ţi s-au dat şase zile să lucrezi, dar Duminica trebuie să te odihneşti”. Aceasta arată că există o filiaţie evidentă între cele doua epistolii. „Epistolia Mântuitorului nostru Iisus Hristos privind cinstirea patimilor Sale pe Drumul Crucii”, care a fost redactată mai târziu, probabil după modelul celei dintâi, a circulat, cu precădere, în Occident, pe când „Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce ne-a trimis o Dumnezeu din Cer” s-a bucurat de o circulaţie mult mai largă. Ea nu putea să fie redactată anterior anului 1373, anul morţii Sfintei Brigita. Cel mai probabil, „Epistolia Mântuitorului nostru Iisus Hristos privind cinstirea patimilor Sale pe Drumul Crucii” a fost redactată şi pusă în circulaţie în Evul Mediu, în perioada marilor flageluri din veacurile al XIII-lea şi al XIV-lea ce au zguduit Biserica catolică ( epidemii de lepră, variolă, malarie, ciumă neagră, invazii de lăcuste, şobolani, lupi, perioade de foamete, cutremure etc.), fără îndoială, de pietatea populară, în special de flagelanţii despre care vorbeşte A. Veselovski (cf. şi Moses Gaster, „Literatura populară română”, Ed. Minerva, Bucureşti 1983).
5. Cunoaşterea acestui număr tainic ar conferi un har deosebit. În promisiunile din „Revelaţiile Sfintei Brigita” se vorbeşte despre numărul 5 475, care reprezintă produsul numerelor 365 şi 15 : „Sfânta Brigitta L-a rugat multă vreme pe Domnul să-i spună câte lovituri a primit în timpul amarelor Sale suferinţe. Într-o zi, Mântuitorul i-a apărut şi i-a zis: « Am primit în Trupul Meu 5475 de lovituri; dacă vrei să le cinsteşti, să spui de 15 ori Tatăl nostru şi de 15 ori Bucură-te Marie, în fiecare zi, timp de un an. După ce s-a încheiat acest an, tu ai cinstit fiecare dintre aceste 5475 de lovituri ». Apoi a învăţat-o cele 15 rugăciuni meditative corespunzătoare” (cf. The Pieta Prayer Booklet, the 15 St. Bridget Prayers).
Epistolia mai menţionează o listă de numere, care variază de la o redacţiune la alta.
Cf. „The Pieta Prayer Booklet, the 15 St. Bridget Prayers”: „Să se ştie că au fost 150 ostaşi înarmaţi; cei care m-au târât, fiind legat, au fost 23. Călăi au fost 83; am primit 150 de lovituri pe cap, 108 în pântece, 80 în umeri. De 6666 de ori am fost lovit pe trup, iar de 110 ori pe cap. Am fost îmbrâncit şi la amiază am fost târât de păr; împuns cu spini şi tras de barbă de 23 de ori; am avut 20 de râni la cap; Am fost împuns de 72 de ori cu un rug (= mur, rubus );110 de spini i-am avut înfipţi în cap, iar 3 spini aducători de moarte pe frunte. Fost-am apoi biciuit şi fost-am ocărât, fiind îmbrăcat, în bătaie de joc, ca un rege. Avut-am 1 000 de răni pe trup. 608 de ostaşi m-au însoţit pe drumul calvarului, 3 m-au păzit şi 1008 m-au batjocorit. Am pierdut 28 430 picături de sânge”.
Cf. redacţiunea de colportaj românească : „El le-a răspuns: Să ştiţi că soldaţi înarmaţi au fost în număr de 150; cei care M-au purtat legat au fost în număr de 83; pumni în spate am primit 180; lovituri în picioare 80. M-au târât cu funia de păr de 23 de ori; scuipat in fata am fost de 180 de ori , lovituri în piept am primit 6666, în cap110. Mi-au străpuns inima şi M-au ridicat de păr la ora 2; am suspinat de 12 ori; înţepături şi spini în cap 100; am fost tras de barbă de 23 de ori. Cei care M-au ucis au fost 3 oameni îmbrânciţi şi biciuiţi spre calvar; rănit la cap de 100 de ori; picături de sânge spre calvar 5475, păzit de 31 de oameni”.
Cele 5 475 de lovituri, din revelaţiile Sfintei Brigitta, devin aici 5 475 de picături de sânge. În redacţiunea „Pietà” se vorbeşte de 28 430 picături de sânge. Aceste numere nu sunt date arbitrar. La origine, aveau o semnificaţie precisă, care s-a pierdut. Atunci când nu se mai cunoaşte ceea ce ele semnifică, apar contradicţii. Deoarece aceste epistolii erau copiate şi apoi răspândite de credincioşi (în secolul al XIV-lea, papa Urban al VI-lea îi îndeamnă pe credincioşi să copieze şi să răspândească profeţiile şi revelaţiile sfintei Brigita), evident, în ele s-au strecurat numeroase greşeli. Am păstrat doar numarul 5 475, deoarece are o baza şi o semnificaţie clară în revelaţiile Sfintei Brigita şi le-am ignorat pe celelalte.
6. Poate papa Sfântul Grigorie al VII-lea (1028-1085).
7. Cei care vor spune vreme de trei ani, în fiecare zi, „Slava Tatălui…” ,”Tatăl nostru” şi „Bucură-te, Marie…” vor avea parte de privilegii deosebite : „1) Indulgenţă şi iertarea păcatelor 2) Privilegiul de a scoate din Purgatoriu două suflete 3) Justificare în cazul ca ar muri înainte de termenul fixat de canon. 4) Cinstea de a fi socotiţi martiri pentru Hristos. 5) Privilegiul de a se bucura de prezenţa Mântuitorului în ceasul morţii, Care va pogorî din Cer pentru a primi sufletul muribundului, privilegiu extins şi în cazul rudelor până la a patra generaţie” (cf. „The Pieta Prayer Booklet, the 15 St. Bridget Prayers”).
Cf. redacţiunea de colportaj românească : „Cei care vor citi zilnic – putere şi glorie vor avea; dacă va citi cineva timp de 15 ani zilnic, pentru atingerea picăturilor de sânge pe care le-am vărsat i se vor ierta 5 iertări: întâi o iertare deplină a tuturor păcatelor grele, o iertare a păcatelor mai mici şi va scăpa de pedepsele şi de muncile iadului. Dacă va muri înainte de 15 ani, i se socotesc -15 îndepliniţi- la moarte. Să fie considerat ca şi când şi-ar fi vărsat sîngele pentru Sfânta Credinţă. Eu Însumi voi coborî şi-i voi lua sufletul lui şi al rudelor sale până la al IV-lea neam”.
8. Cf. Mt. 6, 9-13; Lc. 11, 2-4.
9. Cf. Luca 1, 28.
10. Rugăciunea catolică „Bucură-te, Marie” este echivalentă cu rugăciunea „Născătoare…” din Ortodoxie. În redacţiunea de colportaj românească nu se menţionează rugăciunile.
11. „Cei ce vor copia „Epistolia…” şi o vor purta cu sine nu vor muri înecaţi sau de moarte subită, de boli contagioase, trăsniţi sau nespovediţi; duşmanii nu le pot face vreun rău, nu vor cădea victime abuzurilor stăpânirii şi nu vor avea parte de defăimători şi martori mincinoşi. Femeile nu vor fi în pericol la naştere. Cu 40 de zile înaintea morţii, Sfânta Fecioară va veni şi-i va pregăti pentru o moarte bună” (cf. „The Pieta Prayer Booklet, the 15 St. Bridget Prayers”).
12. Unele versiuni, prezintă exemple de miracole atribuite puterii „Epistoliei…” . Transcriu câteva :
În anul 1821, un vas care transporta mai mulţi emigranţi din San Giovanni Incarico, provincia Frosinone, Lazio, Italia a naufragiat în timpul unui uragan. Din cele şase sute şaizeci şi şapte de persoane aflate la bord, doar nouă, cele care aveau o copie a „Epistoliei…”, au scăpat cu viaţă.
În anul 1889, Giovanni Santarello a fost îngropat sub rămăşiţele casei sale, în timpul unui cutremur. După patru zile a fost scos viu. Asupra sa s-a găsit o copie a „Epistoliei…”.
Tot cu ocazia unui cutremur, care a devastat nordul Italiei şi Franţa, Nathaline, o fată analfabetă din Nisa, a reuşit să supravieţuiască, după ce trei zile a zăcut sub dărâmături. Şi la aceasta a fost găsită o copie a „Epistoliei…” .

Aici pentru descărcare:

Epistolia Mântuitorului nostru Iisus Hristos privind cinstirea patimilor Sale pe Drumul Crucii

Anunțuri

Păresimi Fericitul

Nea Păresimi Fericitul! Aşa-i ziceau oamenii din sat de când se ştiau. Deoarece avusese darul să se nască în perioada Păresimilor, mama lui i-a pus numele de Păresimi. Apoi, pe măsură ce creştea, băiatul devenea nelipsit de la slujbele bisericeşti. Oamenii observaseră că era sărac cu duhul, adică smerit, plângea adesea numai la pomenirea numelui Mântuitorului, era blând cu firea, corect, iubea dreptatea. Se mai dovedise a fi curat cu inima. Nu de puţine ori, unde era vreo cearta, el intervenea şi, cu duhul blândeţii, reuşea să o potolească. De de multe ori suferise prigoniri pentru caracterul lui drept şi pentru credinţa în Iisus Hristos, alegându-se cu ocări şi glume proaste. Înt-un cuvânt, băiatul avea darul fericirilor, acelea despre care Mâtuitorul le-a vorbit oamenilor în predica Lui de pe munte [1]. De aceea, i-au zis Păresimi Fericitul.
Acum, nevoia l-a mânat să se tocmească slugă la boierul din sat, un om bogat, dar rău şi necredincios. Acesta îl împilă făra milă. Adeseori îl chema în miez de noapte, după ce îşi terminase slujba, şi îi mai dădea câte ceva de făcut. Dar nea Păresimi îşi amintea mereu de cuvintele Mântuitorului : „rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”[2]. Aşa se face că, de câte ori stăpânul îl împovăra cu vreo treabă, începea să se roage. Murmura în şoaptă o rugăciune.
– Ce faci, mă, acolo, mă înjuri ? se mânia de fiecare dată stăpânul, crezând că Păresimi bombone o ploaie de înjurături. Atunci, se repezea la el cu pumnii.
Şi tot de atâtea ori, Păresimi răbda muceniceşte. Până într-o bună zi, când, ajuns la capătul răbdărilor, a plecat în alt sat.
– Pagubă-n ciuperci, a zis hapsânul stăpân. Baltă să fie, că peşte se găseşte.
A schimbat el multe slugi, dar niciodată nu a găsit în tot satul alt om ca Păresimi. Şi pentru prima dată, a regretat că se purtase atât de aspru cu un om aşa de bun şi de cinstit.
S-a întâmplat să se îmbolnăvească. Doctorii de la oraş i-au mai dat doar şase luni de trăit. Deprimat, a alergat la bisericuţa din sat şi s-a aruncat în genunchi în faţa icoanei Mântuitorului :
– Doamne, iartă-mi păcatele şi dă-mi zile să mai trăiesc măcar un an… Deodată, îşi înghiţi vorbele. Îşi aduse aminte de propriile cuvinte : „ce faci, mă, acolo, mă înjuri ?” şi, cu groază, priveşte la icoana Mântuitorului, aşteptându-se ca Acesta să i se adreseze şi lui cu fatalele vorbe.
– Doamne, Dumnezeule, continuă el, să nu-ţi închipui că te înjur. Nu mi-aş îngădui aşa ceva, adăugă el să fie mai sigur că rugăciunea lui nu va fi luată drept înjurătură. Şi continuă să se roage, strigând cât mai tare cu putinţă, ca nu cumva Mântuitorul să nu audă ce spune şi să creadă altceva.
– De ce zbieri aşa, omule ? zise parohul care venise într-un suflet adus de ţipetele lui.
– Îmi fac rugăciunea, răspunse el, şi vreau să fiu sigur că Mântuitorul mă înţelege bine.
– Dumneata ai ceva pe suflet, zise parohul, pricepând despre ce e vorba. Ţi-ai uşura sufletul dacă mi-ai spune ce te apasă.
Boierul îi spuse despre ceea ce aflase de la doctori, despre caracterul lui aspru faţă de oameni, despre nedreptăţile pe care i le-a făcut lui Păresimi. La sfârşit, se simţea într-adevăr mai bine.
– Aş vrea să-l găsesc pe Păresimi, să îi cer să mă ierte şi să-mi repar greşala, dându-i corect simbria cuvenită, încheie el sincer.
Preotul zâmbi. Îi spuse că Păresimi se află în satul vecin. Apoi îi dădu binecuvântarea pentru gândul lui cel bun.
Boierul a plecat chiar a doua zi dis-de-dimineaţă. De-abia spre seara îl găsi pe om, încă săpând la câmp. Avea acelaşi chip blând şi nu-i purta deloc ranchiună. S-a apropiat şi i-a zis.
– Iartă-mă că am fost nedrept. Am greşit faţă de dumneata, te-am vătămat şi te-am prigonit. Nu ţi-am dat simbria pe merit şi acum vreau să-mi repar greşala.
Şi, fără să aştepte răspunsul, scoase o pungă mare cu monede de aur. Păresimi nu voi să o primească. Faptul acesta îi aprinse din nou mânia şi, după cum îi era obiceiul, începu să-l ocărască. Paresimi se ruga în şoaptă. Pentru, prima dată, fostul stăpân ciuli urechile să audă ce spune.
– Dar, dumneata nu ma înjuri ! zise el uimit. Dumneata te rogi pentru mine.
– Aşa am făcut tot timpul, mărturisi smeritul Păresimi.
– Bine, dar dumneata nu este un om. Dumneata eşti un sfânt, mai zise fostul stăpân, aruncându-se în genunchi în faţa lui.
Apoi, în extaz, se ridică şi pleacă, lăsându-l pe bietul om în culmea uimirii. Strigă după el să-şi ia punga înapoi, dar boierul anume iuţi pasul.
– Ce să fac cu atâţia bani ? se întrebă Păresimi. Îi voi împărţi la cei săraci.
După doi ani de zile, boierul muri. Doctorii, care îi dăduseră numai şase luni de viaţă, nu le venea să creadă că mai trăise încă un an şi jumătate. De bună seamă, atunci, în biserică, Mântuitorul l-a auzit. Neavând nici nevastă, nici copii, a lăsat toata averea unui orfelinat. Se spune că a murit atât de liniştit şi împăcat, încât cei din jur crezuseră că aţipise.

Cugetare:
Evanghelia nu te îndemnă să dai palme, ci să primeşti palme.

Note
_________________________________________________________________________________
1. Mt. 5, 3-11;
2. Ibid. 44.

Sădeşte-ţi credinţa!

De mai mult timp, un tânăr trecea printr-o serie de ghinioane. Acest lucru l-a deprimat atât de mult, încât nu mai era bun de nimic. Un prieten îi aduse într-o zi un pliculeţ ce conţinea câteva boabe de muştar.
– Ce este acolo? întrebă curios omul.
– Un leac minune pentru tine, răspunse prietenul.
Acesta desfăcu pliculeţul şi îi puse în palmă cele câteva boabe de muştar. Apoi, scoase din geantă o Evangelie şi citi:
„Iar Domnul a zis: „De-aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, i-aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare!, şi v’ar asculta ” (Luc.17, 6).
– Acesta să fie leacul minune, zise ironic tânărul?
– Încearcă şi ai să vezi. Uite îţi las şi Evanghelia.
Omul se gândi că nu ar avea nimic de pierdut dacă ar urma acest sfat. Puse, aşadar, pliculeţul în buzunarul de la haină pentru a-l avea mereu la îndemână şi se strădui să-şi imagineze că sicomorul de necazuri va fi aruncat curând în marea trecutului, graţie credinţei lui cât un bob de muştar.
Trecu o lună şi nu se întâmplă nimic.”Trebuie să mai am răbdare”, îşi zise el. Răbdare a avut timp de un an de zile fără să se schimbe nimic. Parcă necazurile lui sporiseră. Într-o bună zi, opri maşina pe partea dreaptă a şoselei şi aruncă furios pliculeţul pe geam. Se săturase: „Să mă lase în pace cu utopiile lor!” işi zise el cu năduf şi porni maşina.
Trecuseră câţiva ani. Necazurile erau parcă mai mari şi mai multe ca oricând. Tânărul era foarte deprimat. Conducea încet maşina, când, trecând prin locul unde aruncase pliculeţul pe gem, îşi aminti de întâmplare. Opri şi se dădu jos. Nu mică i-a fost mirarea când văzu mai multe tufe de muştar răsărite pe marginea şoselei. Proveneau din seminţele pe care le aruncase. Se aplecă şi începu să le culeagă seminţele. Erau multe. Le puse cu grijă într-o pungă şi plecă.
Ajuns acasă, desfacu punga şi le privi. Deodată, făcu o descoperire.
Cum aceste seminţe s-au înmulţit dacă le-am sădit, tot aşa credinţa mea, cât un bob de muştar, trebuia să o sădesc în ţarina Domnului. Numai aşa s-ar fi putut ca sicomorul de necazuri să se dezrădăcineze. Greşala mea a fost aceea că nu am semănat muştarul.
Tânărul a semănat muştarul de credinţă pe ogorul Evangheliei şi acela a rodit printre oameni. Ghinioane mai avea, dar el nu mai avea timp să se ocupe de ele. Chiar că se dezrădăcinaseră şi apoi se sădiseră în mare.
La scurtă vreme, pe când citea Evanghelia, dădu peste următorul pasaj:
„Cu ce este asemenea împărăţia lui Dumnezeu? şi cu ce o voi asemăna?
Asemenea este grăuntelui de muştar pe care l-a luat un om şi l-a aruncat în grădina sa; şi a crescut şi s’a făcut pom şi păsările cerului s’au sălăşluit în ramurile lui ” (Luc.13, 19).
Într-adevăr, gândi el, trebuie să-ţi semeni credinţa şi să aştepţi până când creşte ca un copac mare, mai mare decât sicomorul de necazuri. Atunci, acesta se dezrădăcinează şi se sădeşte în mare. Dar totul porneşte de la un grăunte. Un grăunte semănat în Domnul. Fără Acesta, poţi avea grămezi de seminţe, dar ele vor rămâne sterile.

Rugăciune:

Doamne, Tu ne călăuzeşti pe căi nepătrunse şi înţelepte. Adeseori, micile întâmplări ne fac să ne luminăm asupra parabolelor Tale pline de înţelepciune. Viaţa este un bun predicator şi dacă am şti să-i ascultăm cuvântul, am fi scutiţi de munţii de ghinioane şi necazuri care ne-au încercat. Fă-ne atenţi la călăuzirea Ta şi fă să ascultăm cuvântul vieţii, tălmăcitorul Cuvântului Tău celui veşnic. Amin.

Sursa citatelor evanghelice: Sfanta Scriptura: Versiunea Anania

Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce ne-a trimis-o Dumnezeu din cer [1]

Versificare inspirată din „Legenda Duminicii” sau „Epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii”, considerată a fi cel mai vechi text scris în limba română dintre cele păstrate, tălmăcit din limba slavonă în anul 1391 sau 1392 de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş [2]. Folosindu-se de alt izvod, în secolul al XVI-lea, preotul ortodox Grigore din Măhaci [3] tălmăceşte la rândul lui „Epistolia…” şi o repune în circulaţie, ca lucrare misionară pentru respectarea Sfintei Duminici:

Acum blagosloviţi,
Fraţi creştini şi părinţi,
Căci din cer a căzut,
S-a spart şi desfăcut,
Piatră mică şi grea,
Cu un răvaş în ea,
Scris cu slove sfinte
De învăţăminte [4].
Şi-n el Domnul mustra
Pre creştini şi zicea :
„Pre voi sunt mâniat,
Căci nu m-aţi ascultat
Şi nu v-aţi pocăit
Precum v-am poruncit.
Cuvântul ce l-am scris,
Pre care l-am trimis,
Voi l-aţi nesocotit
Şi nu v-aţi pocăit.
Şi Duminica mea [5],
Dată spre a şedea,
Voi nu aţi păzit-o
Şi aţi nesocotit-o.
Pentru greul păcat
Eu m-am mâniat,
Trimis-am ierni grele,
Cu viscole-n ele,
Şi geruri cumplite,
Dar n-aţi luat aminte [6].
Dar pentru maica mea,
Ce pentru voi plângea,
Prăpădul l-am curmat,
De voi m-am îndurat
Şi nu v-am pedepsit
Cu focul cel cumplit.
De nu vă întoarceţi
Şi să nu mai faceţi
Păcate pre pământ:
Să nu mai suduiţi
Pre preoţi şi părinţi,
Voi da ploaie cu foc
Dincolo de soroc.
În luna Făurar
Veţi plânge cu amar
Şi-n luna lui Prier
Fi-va spuză din cer [7]
De veţi striga la morţi :
Ieşiţi din mormânt toţi
Să intram noi, cei vii,
Cei loviţi de stihii,
Ieşiţi, oseminte,
Ieşiţi din morminte,
Veniţi să ne scăpaţi
Pre noi cei blestemaţi !
Vai de cel ce-mi strică
Sfânta Duminică
Şi nu o cinsteşte,
Şi-o nesocoteşte !
Căci e adevărat:
În ea am înviat
Şi în ea a venit
Gavriil ce a vestit
Mântuitor cuvânt
De la Duhul Cel Sfânt ;
Precum s-a prorocit
Fecioara a zămislit”.
Acum blagosloviţi [8],
Fraţi creştini şi părinţi,
Pre popa duhovnic,
Smerit pravoslavnic,
Pre vrednicul tălmaci,
Preotul din Măhaci,
Care a izbândit,
Care a tălmacit
Din graiul slavonesc
Pre graiul românesc,
Şi pre misionarul,
Gavriil Stiharul,
Care a stihuit
Pre stih potrivit !
Ferice să fie
De cel ce o scrie,
De cel ce-o trimite
Şi-o dă înainte,
Pentru pocăinţă
Şi spre folosinţă !
Dar fi-va în păcat
Cel ce-i învârtoşat,
Ce n-o va izvodi [9],
La creştini spre a fi [10]!

Note
__________________________________________________

1. „Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce (ne-) a trimis-o Dumnezeu din Cer”, care mai poartă şi denumirea de ” Epistolie din Cer pentru respectarea Zilei Domnului (sau a Duminicii)”, „Epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii” sau „Legenda Duminicii”, este un text apocrif, ce face parte din categoria aşa-numitelor „Scrisori trimise din Cer”.
2. După unii cercetători, „Legenda Duminicii” este cel mai vechi text scris în limba română. Acesta a fost tradus în anul 1391 de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş. Aici funcţiona o renumită şcoală de caligrafie, ctitorită de egumenul Pahomie, unde au fost traduse, printre altele, „Psaltirea”, „Apostolul” şi „Evanghelia” ( cf. Ieromonah Ioanichie Bălan, „Vetre de sihăstrie românească”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti – 1982).
Mănăstirea, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, a avut parte de o soartă vitregă : „În secolele XVI şi mai ales XVII, mănastirea Peri este grav îngrădită şi până la urma distrusă de prozelitismul oficial calvin” (cf. Ieromonah Ioanichie Bălan, ibidem).
Textul, care se găseşte inserat în „Sbornicul de la Ieud”, redactat probabil în anul 1630, „unul dintre cele mai valoroase texte prin structurile de limbă şi prin ingenuitatea şi prospeţimea expresiei de tip viu popular în forme vechi”, este o copie după o traducere anterioară.
3. Începând din secolul al XVI-lea, Biserica Ortodoxă din Transilvania se confruntă cu prozelitismul oficial calvin, ce va duce mai târziu la distrugerea multor mănăstiri, printre care şi mănăstirea Săpânţa Peri, mai sus amintită. Prozelitismul agresiv va da naştere unei reacţii pe măsură din partea ierarhiei ortodoxe, atât în Transilvania, cât şi în Moldova şi Ţara Românească. Astfel, Sfântul Ierarh Varlaam (n. 1580/1585? – d. 1657), Mitropolit al Moldovei, redactează o lucrare de 339 de pagini, intitulată „Şapte Taine ale Bisericii”, care era menită să apere temeiurile credinţei ortodoxe împotriva calvinilor din Transilvania, ce nu recunoşteau cele şapte Taine, şi o tipăreşte la Iaşi, în anul 1644.
În anul 1642, conducătorii calvini ai Transilvaniei au publicat un catehism la Alba Iulia. Sfântul Ierarh Varlaam convoacă un sobor al ierarhilor din Moldova şi Ţara Românească, pentru a lua atitudine împotriva acestui catehism. Soborul s-a întrunit în anul 1644, la Iaşi sau, probabil, la Suceava. El a avut misiunea de a aproba răspunsul întocmit de mitropolitul Varlaam la catehismul din 1642. Lucrarea, care se va numi : „Răspunsul împotriva Catihismusului calvinesc”, se adresa, în primul rând, credincioşilor din Transilvania. În lucrare sunt combătute principalele învăţături calvine, dezvoltând învăţătura ortodoxă despre „Sfânta Scriptură”, credinţă şi faptele bune, Biserică, Taine, cinstirea sfinţilor şi a icoanelor etc.
Din unitarianism se desprinde o mişcarea pentru ţinerea sabatului, numită mişcarea sabateriană (sâmbetistă). Autorul ei a fost Andreas Eossi de Szent-Ersebet, nobil unitarian bogat, care a deţinut trei sate şi un număr mare de moşii în Odorheiul Secuiesc. În ciuda persecuţiilor oficiale, mişcarea, care s-a transformat ulterior în sectă, s-a răspăndit foarte repede, făcând numeroşi prozeliţi. Probabil, ca o reacţie împotriva acestei mişcări, preotul ortodox din Mihaciu (azi Mihăceni, judeţul Alba) realizează o serie de traduceri din limba slavonă ale unor apocrife, printre care şi „Epistolia…” Preotul din Mihaciu, care se va numi el însuşi „Popa Grigore din Măhaci”, vede probabil în aceasta un manifest misionar pentru respectarea Duminicii, ca sfântă zi de odihnă, conform învăţăturii dreptei credinţe.
4. Unele redacţiuni vorbesc depre Ioanichie, patriarhul Ierusalimului, care a descifrat mesajul din epistolie: „Pentru aceasta eu, loanichie, patriarhul sfintei cetăţi a Ierusalimului, cu ajutorul Tatălului şi al Sfântului Duh, Troiţei celei de o fiinţă şi nedespărţită, m-am învrednicit de v-am dezlegat aceste dumnezeieşti cuvinte care au fost întru aceasta” (cf. redacţiunea de colportaj actuală).
5. Odată cu generalizarea creştinismului în Imperiul Roman, ziua de Duminică, ca zi sfânta şi de odihnă, ajunge sa ia locul sâmbetei. Cu toate acestea, sâmbăta nu a fost întru totul abandonată. Astfel, oamenii simpli din Friaul, nordul Italiei, continuau să ţină sâmbăta. De asemenea, începând din secolul al II-lea, sâmbăta era ţinută de către Biserica Culdee din Scoţia, precum şi de către alte biserici. „Epistolia…” a fost redactată după anul 313, anul legalizării Bisericii, întâi în limba latină, apoi a fost tradusă în elineşte, precum şi în celelalte limbi europene din acea vreme, şi a început să circule cu succes. Primele atestări privind „Epistolia…” le avem din secolul al V-lea. Astfel, se spune că, în anul 583, în Ibiza (în limba autohtonă Eivissa), o insulă care aparţine Spaniei, situată în vestul Mării Mediterane, fâcând parte din insulele Baleare, „Epistolia…” ar fi căzut din cer şi ar fi îndemnat pe creştini la respectarea zilei de Duminică. Episcopul de Ibiza, Vincent, a declarat scrisoarea ca autentică şi a acceptat-o. În schimb, Episcopul de Cartagina, examinând-o, s-a declarat uimit cum „cineva poate accepta profeţii noi”. Din această cauză, episcopul de Ibiza a fost destituit. În Evul Mediu a circulat o legendă, conform căreia Theodoton, adjunctul papei, a văzut deasupra mulţimii adunate în Bazilica Sfântul Petru din Roma o epistolă suspendată în aer. Atunci, 47.000 de oameni s-au căit de păcate. În anul 1846, în Boemia, o apariţie similară a cutremurat o mulţime de oameni, iar mulţi preoţi au crezut în ea.
6. În secolul al XIII-lea şi secolul al XIV-lea au loc o serie de evenimente care vor da un puternic avânt cultului „Epistoliei…”: „Pe lângă marile crize care au zguduit Biserica apuseană, secolul al XIV-lea se caracterizează printr-o serie de calamităţi şi flageluri cosmice : comete, eclipse de soare, inundaţii şi, mai ales, din 1347, groaznica epidemie de ciumă, «Moartea Neagră». În speranţa de a-l putea îndupleca pe Dumnezeu, se înmulţesc procesiunile de flagelanţi. E vorba de o mişcare populară care parcurge traseul caracteristic : de la pietate la heterodoxie” (cf. Mircea Eliade, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Editura Ştiinţifica şi Enciclopedică, Bucureşti -1988).
Se creează, aşadar, o atmosferă de disperare colectivă : „De altfel, epoca pare obesedată de moarte şi de suferinţele ce-l aşteaptă pe defunct în lumea de dincolo. Moartea impresiona imaginaţia contemporanilor mai mult decât speranţa învierii ” (cf. Mircea Eliade, ibidem). Ca să ispăşească păcatele lumii, grupuri de laici parcurg satele şi oraşele, biciuindu-se cu asemenea violenţă, încât trupul lor devenea o masă umflată de carne vânată. Aceştia au fost numiţi biciuitori (flagelanţi). Ei îşi fac apariţia pe la anul 1260, anul când, după profeţia lui Gioacchino da Fiore, trebuia să înceapă a şaptea epocă a Bisericii şi se prezentau ca o mişcare reformatoare, care a îmbrăcat haina căinţei. Primii flagelanţi pornesc din Perugia şi se răspândesc apoi în Polonia şi Ungaria (cf. Mircea Eliade, ibidem). Flagelanţii au fost cei care au pus în circulaţie teoria conform căreia Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni cu Moartea Neagră din cauza nerespectării Duminicii ca zi de odihnă şi pledau pentru repaus absolut în această zi. Cf. şi Moses Gaster, „Literatura populară română”, Ed. Minerva, Bucureşti 1983 : „Acestă prelucrare o atribuie Veselovski sectei flagelanţilor din sec. al XIII-lea. Atuncea mişcarea reformatorie ia caracterul « căinţei » şi atunci apar pe la 1269, biciuitorii (flagelanţii) ce se biciuiau pentru ispăşirea păcatelor(…) Ziua principală a lor a fost, după mărturia tuturor scriitorilor contimpurani, duminica (…) Într-adevăr, s-a publicat o « epistolie » lătinească din secolul al XIV-lea de către Stumpf, luată din cronica franceză a lui Nangis, unde se află imediat după relaţiunea sa despre flagelanţi”.
7. Cf. „Manuscrisul de la Ieud”: „Şi voiu a vea a face în luna lui făurar (februarie – n.n.) 11 dzile întunerecu mare, şi se vor giunghea soţ cu soţ întru tunerec. Şi voiu avea a ploa în luna lui prier (aprilie – n.n.) în şaptesprezeace dzile, în loc de ploie, sânge şi foc şi spudză, ca să se pustiiască viile voastre „.
8. În versificare de faţă, a fost ignorat textul din original care conţine şi un blestem : „Şi blestemat să fie acel om care va lucra de Sâmbătă seara până Luni la răsăritul soarelui, sau cine va face păcate în acea vreme” (cf. redacţiunea de colportaj actuală). „Blăstamat să fie omul acela ce nu-şi va lăsa lucru[rele] saile den sîmbată den al noole ceas, ce lucrează pînă luni în răsăritul soarelui. De nemica să nu se atingă ! (cf. „Manuscrisul de la Ieud”). „Şi proclet să fie omul ce nu-şi va lăsa lucrul sîmbăta, la al nouălea ceas, până luni la răsăritul soarelui” (cf. redacţiunea Moses Gaster).
9. Cf. redacţiunea de colportaj actuală: „Iar vai de preotul sau de călugărul sau dascălul sau diaconul care nu o va citi înaintea oamenilor şi să o scrie şi să o aibe tot omul în casa sa şi să o trimeată şi pe unde nu va fi, că de mare folos este în casa omului; iar vai de acela ce o va scrie şi va lipsi vreun cuvânt dintr-însa „. Cf. şi redacţiunea Moses Gaster: „Şi să fie proclet popa ce nu va priimi şi nu va ceti înaintea soborului această scriptură şi trimitere din Ierusalim, iar cine va scrie şi va ceti aceasta epistolie îi va ierta Dumnezeu păcatele”.
10. Orice creştin trebuie să ţină în casă o copie a acestei epistolii :”Iară de mare folos va fi acelui om în casa sa; îi va dărui Dumnezeu împărăţia Sa; a Căruia este stăpânirea şi puterea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, în veci nesfârşit. Amin” (cf. redacţiunea de colportaj actuală).

A trimis un bilet şi a făcut lumea mai bună

Auzit-aţi de povestea minunata a lui Tom? Dacă n-aţi citit-o încă, e bine să o citiţi. Eu am citit-o demult, demult, într-o broşura de colportaj, care m-a impresionat profund.
Un băieţel cu suflet de înger bun, însă orfan şi olog din naştere, locuia singur la o mansardă, prin mila unei rude nevoiaşe, căreia îi zicea mam-mare. Învăţase să scrie şi să citeasca de la raposata lui mamă, iar, când aceasta trăia, îl mai ducea şi la biserică din cartierul sărac, unde locuiau, dar mai mult să se încălzească la soba care ardea acolo, căci acasă nu aveau cu ce. Amintindu-şi de zilele acelea, ar fi dorit să aibă acum măcar o Biblie, pentru ca versetele ei să-i mai mângaie singuratatea şi suferinţa. Providenţa a făcut ca Iacob, singurul lui prieten, un baiat cu sufeltul tot atât de bun, să-l ajute să i se împlinească dorinţa, cumpărând o Biblie şi dăruindu-i-o. Sfânta Scriptură îi ţinea acum tovărăşie şi el a pătruns mai adânc dragostea lui Dumnezeu, jerfa răscumparatoare a lui Iisus Hristos, care, prin sângele Lui preţios, i-a spălat greşala şi i-a dăruit viaţă veşnică. Astfel, în el s-a născut dorinţa să vorbească şi altora despre ceea ce citise şi s-a apucat să scrie bilete cu câte un verset din Biblie, pe care le arunca pe fereastră, în speranţa că vor fi citite de câte vreun trecător. Stăruinţele lui au dat roade, căci un bileţel a fost citit de un domn, care şi-a schimbat complet felul de viaţă şi, devenind predicator, a continuat lucrarea misionară a micuţului orfan. Acesta s-a săvârşit la puţină vreme de la această întâlnire, trecâd la cele veşnice, fericit că a îndeplinit lucrarea lui Dumnezeu.
Realitate sau ficţiune, povestea ilustrează foarte bine o trăsătură definitorie a creştinismului, şi anume chemarea la lucrarea misionară a fiecăruia dintre noi :
Apoi le-a zis: “Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură ” (Marc.16:15);
„Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din ” (Luc.24:47).
Povestea micuţului Tom arată că fiecare din noi poate schimba viaţa celorlalţi, că fiecare din noi poate lăsa, la plecarea din acesta viaţă, o lume mai bună. Lucrarea misionară o poate face oricine. Nu se cere neapărat o sănatate de fier, plămâni puternici, voce sonoră şi darul oratoriei. Nu există practic misionari de profesie, iar în lucrarea misionară creştina vocabula „profesionalism” nu are ce căuta. Micuţul Tom n-avea cunoştinte teologice de specialitate, nici istorice. N-avea nici măcar o cultură generală. Poate că înţelesese şi greşit unele pasje biblice. Dar a lucrat cu inima lui mare şi aceasta a făcut să rodească cel mai bine lucrarea lui Dumnezeu. El i-a descoperit o formulă prin care să Îl poată sluji, în ciuda cumplitului său handicap. Vedem că a reuşit mai bine decât au făcut-o poate multi preoţi, călugări, pastori şi predicatori, sănatoşi şi fără vreun handicap.
Tom nu avea talent oratoric. Un verset, un simplu verset, copiat din Biblie, a mers de-a dreptul la inimă.
Închipuiţi-vă că cineva este în necaz. Aşa cum nu exista două amprente identice şi necazul este trăit diferit. În plus, nu există necaz, ci necazuri. Dintr-o dată, ar primi un mesaj cu cuvintele potrivite. Cu vesetul potrivit. Nu credeţi că le-ar sorbi ca şi cum ar fi unse cu miere ? Daţi versetul potrivit pentru persoana potrivită. Versetul care să vorbească despre problema lui, să fie o rezolvare tainică la problema lui. Dacă i-aţi trimis versetul potrivit, la momentul potrivit, întregul univers pentu el este acolo, în cele câteva slove. Cuvânatul lui Dumnezeu este prezent într-un verset, ca şi în întreaga Sfântă Scriptură.
Într-o zi, un misionar se ruga :
– Doamne, am vorbit la o asistenţă de mii de oameni, am scris mii de scrisori, le-am vorbit despre dragostea Ta cea mare, despre jertfa Ta dumnezeiască…
– Bine, răspunde Dumnezeu, dar nu tu trebuie să le vorbeşti, tu trebuie să le faci cunoscut ceea ce le-am vorbit Eu.
Micuţul Tom a înţeles mai bine decât oricine. Nu le vorbi tu oamenilor, lasă-L pe Dumnezeu să le vorbească. Prin tine. Tu trimite-le un bilet, un singur bilet . Un verset. Biletul lui de intrare în lumea minunată a Scripturii.
Iată, reiau cele câteva bilete de intrare destinate fiecaruia în parte :
• Pentru a înfrunta boala:
„Iată că boala mea se schimba în sănătate. Tu ai păzit viaţa mea de adâncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele! „ (Is.38:17);
• Pentru a recăpăta pofta de mâncare:
„Du-te si mănânca cu bucurie pâinea ta şi bea cu inimă bună vinul tău, pentru că Dumnezeu este îndurător pentru faptele tale” (Ecl.9:7)”;
• Pentru a scăpa de necaz:
„Striga-va către Mine şi-l voi auzi pe el; cu dânsul sunt în necaz şi-l voi scoate pe el şi-l voi slăvi” (Ps.91:15);
• Pentru a scăpa de griji:
„Nu va îngrijoraţi dar, zicand: “Ce vom mănca?” Sau: “Ce vom bea?” Sau: Cu ce ne vom îmbrăca?” (Mat.6:31);
• Pentru a-ţi regăsi buna dispoziţie:
„Dacă ramâneţi în Mine, şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da” (Ioan.15:7);
• Pentru a scăpa de sentimentul de nesiguranţă:
Şi iată că I-au adus un slăbănog, care zăcea într’un pat. Iisus le-a văzut credinţă, şi a zis slăbănogului: “Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!” (Mat.9:2);
• Pentru a depăşi disperarea:
„Da, popor al Sionului, locuitor al Ierusalimului, nu vei mai plânge! El Se va îndura de tine, când vei striga; cum va auzi, te va asculta” (Isa.30:19);
• Pentru a suporta sărăcia:
„Dar pe sarac l-a izbăvit de săracie şi i-a pus pe ei ca pe nişte oi de moştenire” (Ps.107:41);
• Pentru a avea spor în tot ce faci:
„Domnul Dumnezeul tău îţi va da cu prisosinţă spor la tot lucrul mâinilor tale, la rodul pântecelui tău, la rodul dobitoacelor tale, la rodul pământului tău, că se va bucura Domnul Dumnezeul tău din nou de tine, < cum S-a bucurat de părinţi tăi, şi-ţi va face bine”(Deut.30:9);
• Pentru a depăşi tracul la examene:
„Să nu vă îngrijoraţi mai dinainte cu privire la cele ce veţi vorbi, ci să vorbiţi orice vi se va da să vorbiţi în ceasul acela; căci nu voi veţi vorbi, ci Duhul Sfânt” (Marc.13:11);
• Pentru a căpăta curaj:
„Iată că v’am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrajmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma” (Luc.10:19);
• Pentru a suporta singurătatea:
„Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Mat.28:20);
• Pentru a redobândi starea de calm:
„Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v’o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan.14:27).
Fiecare din noi poate găsi şi alte bilete de întrare, căci Sfânta Scriptură e inepuizabilă. Condiţia ar fi să Îl rugăm pe Dumnezeu sa ne dea o inimă mare, tot atât de mare ca a micuţului Tom.

Fiecare zi…

Fiecare zi e un prilej minunat să descoperi bucurii noi. Fiecare zi e un prilej minunat să le vorbeşti şi altora despre aceste bucurii. Fiecare zi e un prilej minunat să faci lumea mai bună. Descopera în fiecare zi bucurii noi, vorbeşte şi altora şi vei face lumea mai bună.

Rugăciune

Doamne Dumnezeule, fie ca, ajutat de Tine, să pot face din ziua de astăzi o zi minunată pentru mine şi pentru cei din jurul meu, mai ales pentru cei care nu au cunoscut niciodată bucuria Cuvântului Tău.

Duhovnicul

Pe „duhovnicul” P. îl descoperisem recent. De trei luni. Un om cam la şaizeci de ani. Palid. Fizonomie neinteresantă. Doar ochii. Ochii! Ah ! Ochii ! Vii, pătrunzători, aprinşi, ca doi tăciuni. Nu era preot şi nici călugar. Era un ostenitor al „Rugăciunii inimii”. Auzisem că odiniaoară fusese călugăr. Nu eram sigur. Nu vorbea niciodată despre el. Traia singur. Nu fusese însurat. Ştiam de la câţiva cunoscuţi de-ai mei, care îi ceruseră sfatul, că ştia toate siretlicurile diavolului. Ei ajunseseră departe. Poate la rugăciunea neîntreruptă. Şi eu mă convinsesem că nu era un zvon. Acum, aveam nevie de el. Îl caut şi îl găsesc acasă. O casă bătrânească, învelită cu olană roşie. Sunt poftit înauntru. O cămaruţă, care îmbie la odihnă. Pereţii acoperiţi cu icoane ortodoxe. Multe autentice. O candelă masiva la Răsărit. Ardea zi si noapte. O bibliotecă mică plină de carţi religioase. Un şirag de mătanii pe masă. Peste tot, miros frumos de busuioc.
– Vezi ce frumos e afară, îmi reproşează el cu ironie. Şi pe domnia ta te văd aici, în chilia mea bătranească. Parcă n-ai fi tânăr.
– Noi n-avem tinereţe, răspund eu.
– Aşa e. Nici eu n-am avut. Nu am avut timp de ea. Ce te supară ?
– Nu mai pot să-mi fac rugăciunea. Nu mai îmi vine să mă rog. Nu mai îmi pot concentra mintea. Nu găsesc motivul. Care sa fie ? Poate diavolul…
– Fiecare trebuie să-şi ştie motivul lui. Cât priveşte pe diavol, aşa e ! Ne impiedică. Are câte un şiretlic pentru fiecare. Alfel, ar fi prea simplu. Vezi! El ne cunoaşte mai bine slăbiciunile decât noi. În aceasta stă puterea lui.
– Cum pot să-mi cunosc slăbiciunile ? De ce nu-mi mai vine să mă rog ?
– Aş putea să-ţi spun ce spun şi popii. Adică vrăjală. Dar eu nu spun aşa. Aşteaptă…
Merge la mica lui bibliotecă. Mă aştept să aleagă de acolo o carte. Dezamăgire. Ia un caiet şi mi-l pune în faţă. Îl deschid. Nu e scris nimic.
– Eşti surpins, nu-i aşa ?
– Sunt şocat, raspund eu iritat.
– Ei bine, iată! Ia aici un creion şi scrie. Mă apuc să scriu. Îmi dictează : ” Inima mea îmi spune că nu-mi vine să mă mai rog deoarece… ” Termin de scris. Aştept sa dicteze în continuare, să termine fraza. Nimic. Ia de pe noptieră un ziar şi începe să-l citească. Totuşi, aştept. Într-un târziu, ca şi cum atunci m-ar fi descoperit, ridică ochii, se uită la mine şi-mi zice :
– De ce te-ai oprit ? Continuă !
– Cum? răspund eu mai suprins. Aştept să dictaţi.
– Dar atât am avut de dictat. Fraza încheie-o dumneata.
– Dar nu ştiu cum, fu răspunsul meu.
– Fără îndoială, din cauza emoţiei. Mergi acasă şi ia-o de la capăt. Scrie un răspuns. Repede. Nu contează ce şi cum. Ce-ţi trece prin cap. Spontan. Fără niciun fel de cenzură.
– Ştiu si eu, zic, ce o ieşi din asta. Mulţumesc, aşa am să fac, închei eu hotărât.
Pe drum, îmi revin în minte cuvintele : „Spontan. Fără niciun fel de cenzură”. Am impresia că acest gând mă obsedează. Ca un refren. Începe ploaia. Nici n-am avut timp să obesrv norii negri care se îngrămădeau deasupra oraşului, ca balaurii…
Acasă. Mă fac comod. Iau caietul şi încep : „Inima mea îmi spune că nu-mi vine să-mi fac rugăciunea deoarece…deoarece…deoarece… deoarece afară plouă”. Fu primul gând care îmi veni în minte. Închei : “afară plouă “. Absurd. Încep din nou : „Inima mea îmi spune că nu-mi vine să-mi fac rugăciunea deoarece… deoarece… deoarece… afară plouă şi sunt indispus”. Contunui să scriu. Spontan, fără niciun fel de cenzură. Umplu o pagină. Nimic relevant. Înca una. Nimic. La a treia pagină, ceva interesant. Continui. Nu las ideea să-mi scape… Evrika ! „Inima mea îmi spune că nu pot să-mi fac rugăciunea deoarece…” Asta era ! Găsisem !
Câteva zile nu mi-am putut reveni din uimire. Răspunsul era atât de simplu. Şi totuşi…
Duhovnicul P., Dumnezeu să-l ierte! Acum, după atâţia ani, îmi revine în minte figura lui atât … neinteresantă. Doar ochii. Ochii! Ah ! Ochii! Vii, pătrunzători, aprinşi ca doi tăciuni. Şi ziua aceea ploioasă, când am început marea aventură cu …acel caiet. De atunci, am consumat râuri de cerneală, am umplut multe caiete. Şi, de fiecare dată, m-am folosit. Într-adevar, ştia foarte bine toate şiretlicurile diavoului. Dar de unde ? Cum de nu m-am gândit ! Iau caietul şi scriu : „Inima mea îmi spune că duhovnicul meu ştia să biruie toate şiretlicurile diavolului deoarece…deoarece…deoarece…” Nu se poate! Retro, satana ! Doamne apară şi păzeşte ! Absurd ! Total absurd ! Cum ar fi putut el să fi fost… Dar cine ştie. Poate se pocăise şi trecuse definitiv de partea îngerilor buni. Altfel, cum?

Mai cred copiii noştri într-o minune?

(Răstignirea. Sursa :”Resurse-ortodoxe”)

Veacul disperării perfid şi mişel
renaşte dumnezei cu pântec de-oţel,
eresuri străine poleite-n cuvinte
coboară-n suflet şi-n minte.

Vopsiţi în roşu, mânjiţi pe braţe şi dinţi
pe stadioane hippy-i dau concerte
în stranii ritualuri. Se numesc chiar sfinţi
cu aura lor strâmbă prelinsă peste plete.

Un bărbos guru de-apartament
şi-a convins ciracii, extaz şi încântare,
învăţând pe ei că ar fi un instrument
divin, Mesia în chip de reincarnare.

Doamne, ispitele ne zguduie tăria,
căci veacul e-ntors spre alta menire !
E hippy-ul un sfânt? E-un guru Mesia?
Sunt ale lor fraze mesaj de mântuire?

Privirea mi-o întorc către Răstignit
şi sufletul o clipa se ridică.
Văd patru cuie şi un Hristos smerit,
ce patima o-ndură din dragoste de oameni.

Văd spinii Lui şi-o înviere care
va fi a noastră şi Raiul în mine creşte,
cum creşte Liturghia în Altare,
când preotul solemn împărtăşeşte.

Văd o mână mică, sfioasă şi albă,
bătând mătănii la icoana poleită
a Sfintei Fecioare. O rugăciune caldă
se murmură cuvioasă şi smerită.

Mai cred copiii Tăi în Altare şi minuni,
în Maica Sfântă şi Pruncu-i de la sân,
în holdele sfinţite, în datini şi-n goruni,
în naşterea Ta, Doamne, din staulul cu fân?