Zâmbeşte…

de Gavriil Stiharul

Z
âmbeşte braţelor sleite de puteri,
se vor întinde să prindă licurici;
zâmbeşte pleoapelor învinse de dureri,
se vor tămădui fără cicatrici.

Zâmbeşte cerului nopţii înnourat
îţi va trimite razele de lună;
zâmbeşte soarelui cel de curând plecat,
se va-ntoarce să-ţi spună noapte bună.

Zâmbeşte toamna tufelor de liliac,
vor găsi puteri să mai dea în floare;
zâmbeşte frunzelor desprinse din copac,
aripi de înger se vor cerne-n zare.

Zâmbeşte aproapelui ce nu te vede,
o lumină nouă în el va străluci;
zâmbeşte omului care nu mai crede
zâmbetul viu prin el se va sfinţi.

Cu-n zâmbet ţii în zbor frunzele ce cad,
cu-n zâmbet ţii în zbor puf de păpădii,
cu-n zâmbet ţii pe boltă şi stelele ce ard,
roadele pe pomi şi strugurii pe vii.

Stejarul care se roagă

Păresimi Fericitul [1] obişnuia ca în zilele lungi de vară să meargă în pădurea de stejăriş din apropierea satului şi să se roage îndelung. Rugăciunea inimii [2] îi era cea mai dragă. Ceasuri întregi repeta de mii de ori cele câteva cuvinte ale ei, aşa cum o ştia de la Sfinţii Părinţi: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Găsise un anumit loc, sub un stejar bătrân şi falnic, pe care îl îndrăgise mult. Nu ştia de ce, dar inima îi spunea că e un copac deosebit. I se părea că asemenea unei făpturi mitologice, ţine în braţele lui viguroase cerul întreg. Desigur că era exagerat. În realitate, ţinea doar câteva păsărele şi le legăna puişorii. Dintr-o scorbura îşi făcea din când în când apariţia o veveriţă. Din două scânduri, îşi meşteşugise o măsuţă şi o bancă, unde se aşeza să se odihnească. Cuvintele Rugăciunii le scrijelise cu o dăltiţă în trunchiul colosului de lemn [3]. Câteodată, atunci când vântul începea să bată, copacul trosnea, iar el îşi închipuia că spune rugăciunea pe care o scrisese cu greutate. Destul de rar, mai trecea pe acolo câte un om. Vedea literele, apoi îşi făcea cruce, ca în faţa unei troiţe. Altminteri, vremea se scurgea fără evenimente majore.
Pădurea îşi schimbase în anul acela proprietarul de trei ori. Acolo, la notariat. Dar aici, linişte paradisiacă. Nimănui nu-i păsa de proprietari. Până într-o zi.
Păresimi adăsta ca de obicei pe băncuţă şi se ruga cu mintea concentrată. Deodată, un urlet sinistru umplu toata pădurea. Câţiva balauri de oţel îşi făcură apariţia, retezând totul în jurul lor cu un zgomot infernal. În urmă, lăsau trunchiuri doborâte şi buturugi cu multe inele. Păresimi înţelese. Pădurea urma să fie tăiata până la ultimul copac.
Din acea zi, sătenii trebuiau să suporte urletul infernal al ferăstraielor mecanice. Pe de altă parte, se bucurau, căci muncitorii mai veneau în sat şi le cumpărau produsele: lapte, brânză, ouă. Crâşmarul satului jubila de fericire. Niciodată nu avusese vânzări atât de mari. Dacă oamenii se îmbătau, era şi mai bine. La crâşmă, se vorbea că noul proprietar făcuse un contract cu o fabrică de mobilă. Muncitorii erau fericiţi că aveau de lucru. Toata lumea se bucura, mai puţin Păresimi. Mai era şi bătrânul învăţătaor care lăsa în pădure o parte din amintirile lui.
După două săptămâni, balaurii mecanici ajunseseră la stejarul lui Păresimi.
– Falnic stejar! se minună unul dintre muncitori. Nu se va lăsa cu una cu două.
– Uite că scrie ceva aici, făcu tovarăşul lui, care observase slovele. Zice: Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă.
– Amin, încheie celălalt în glumă. Vreun călugăr tâmpit şi-a scris rugăciunea să n-o uite.
– Mai bine, haide să-l lăsăm pe-ăsta ! Că ne facem păcate.
Muncitorii au avut de lucru toată vara. Şi sătenii şi-au putut vinde produsele fără să mai fie nevoiţi să meargă la oraş. Crâşmarul a câştigat şi el bani frumoşi. În septembrie, toţi copacii erau la pământ. Un cimitir straniu, care se întindea pe câteva zeci de hectare.
Într-o după-amiază, o maşina de teren îşi făcu apariţia. Din ea coborî proprietarul însoţit de şeful echipei. Venise sa vadă cât de bine lucraseră oamenii. Porniră amândoi cu pas vioi prin printre trunchiuri şi buturugi, atenţi la fiecare trunchi şi buturugă.
– Dar ce-i cu ăsta? se adresă el şefului, descoperind stejarul lui Păresimi. Oamenii dumitale s-au îmbătat şi au uitat să-l taie? încheie el răutăcios.
– Au citit ce scrie aici şi superstiţioşi n-au vrut să-l doboare. Zic că îi aşteaptă copiii acasă.
– Ce? Aici merge să facă fiecare cum vrea? Se oţărî el. Sau aşteptaţi să-l tai eu ?
Şeful chemă pe omul lui de încredere şi îl trimise de urgenţă în sat.
– E cineva în sat care va face treaba asta, căută el să explice proprietarului. Un muncitor forestier care acum e în şomaj…(voi să mai adauge că din cauza beţiei, dar se răzgândi). Omul meu îl va aduce imediat.
– Proprietarul dădu indiferent din umeri.
O jumătate de oră mai târziu, ferăstrăul mecanic sfredelea în trunchiul mândru al lemnului încreştinat de Păresimi. Beţivul îşi pierduse dexteritatea, aşa că îi trebui ceva vreme până isprăvi.
– Staţi mai departe, ţipă şeful cu mâinile pâlnie la gură, observând ca stejarul o luase într-o direcţie greşită.
– Caaaadeeeee! ţipă unul dintre muncitori.
– Uriaşul mugi asemenea unui taur înjunchiat şi se prăbuşi. În sat, Păresimi era în cămaruţa lui şi se ruga. La un moment dat, simţi un junghi în inimă.
– Un accident ! ţipă şeful. Cu toţii, la mine !
Proprietarul era sub stejar. Părea că nu mai e în viaţă. Cât s-a putut de repede, a fost dus la cel mai apropiat spital. Primele îngrijiri. De acolo, cu avionul, la Bucureşti. S-a zbătut o săptămână între viaţă şi moarte, dar a supravieţuit.
– Mama ta de beţiv criminal! se repezi şeful la vinovat. Ne bagi în puşcărie, mă ! De ce te-ai apucat, mă, dacă ai ştiut că ai luat-o pe motorină de dimineaţă ?
– N-a fost vina mea, se apară beţivul. Aşa a vrut Dumnezeu !
– Tu şi Dumnezeu ! De când crezi, mă, în Dumnezeu ?
Beţivul scăpă însă uşor. Ceilalţi muncitori săriră şi îl scăpară. Au urmat anchete peste anchete, dar vinovaţii… Oamenii din sat dădură vina pe Păresimi. Căci doar el descântase stejarul: „Ticălosul de Păresimi, să-mi strice el un asemenea gheşeft”, se lamenta crâşmarul pe la toată lumea. „Afară cu el din satul nostru !”. „Afară ! Afară !” strigară oamenii. „Numai necazuri ne-a adus! El a scris blestemul pe scoarţa stejarului. Şi mai zice că-i creştin”.
*
Era o frumoasa şi sfânta zi de mai. O zi îmbălsămată şi caldă. Cerul senin părea o pânză de apă brăzdat de câte o pasare care îi încreţea suprafaţa. La liziera pădurii de lângă sat îşi făcu deodată apariţia o limuzină. Şoferul deschise rapid portiera, apoi portbagajul şi scoase de acolo un cărucior cu rotile. În acelaşi timp, portiera din spate se deschise brusc şi din limuzină coborî încă un bărbat. Cei doi scoaseră cu oarecare greutate pe un al treilea şi îl aşeză în cărucior. Şoferul rămase lângă limuzină, iar căruciorul se urni din loc împins de celălalt, care, desigur, nu putea fi altcineva decât însoţitorul. Acesta porni cu el prin cimitirul de buturugi şi merse prêţ de un sfert de oră. Deodată, se opri în faţa unui trunchi masiv de stejar. Părea că ajunsese la destinaţie. Infirmul se aplecă şi, cu vârful degetelor pare să caute ceva, ceva anume pe trunchiul găunos. Se opri. Găsise. Literele încă se mai cunoşteau. Înfirmul aşază palma deasupra lor şi stătu o vreme aşa, într-o adâncă reculegere. Apoi, brusc, se adresă însoţitorului:
Păresimi, te rog, să mergem !
Bărbatul căruia i se adresase întoarse căruciorul. Ajunşi la limuzină, şoferul sări să îi ajute. Puse scaunul cu rotile în portbagaj şi se aşeză la volan. Limuzina demară în trombă.
___________________________________________________________________

1. Deoarece avusese darul să se nască în perioada Păresimilor, mama lui i-a pus numele de Păresimi. Apoi, pe măsură ce creştea, băiatul devenea nelipsit de la slujbele bisericeşti. Oamenii observaseră că era sărac cu duhul, adică smerit, plângea adesea numai la pomenirea numelui Mântuitorului, era blând cu firea, corect, iubea dreptatea. Se mai dovedise a fi curat cu inima. Nu de puţine ori, unde era vreo cearta, el intervenea şi, cu duhul blândeţii, reuşea să o potolească. De de multe ori suferise prigoniri pentru caracterul lui drept şi pentru credinţa în Iisus Hristos, alegându-se cu ocărî şi glume proaste. Înt-un cuvânt, băiatul avea darul fericirilor, acelea despre care Mâtuitorul le-a vorbit oamenilor în predica Lui de pe munte. De aceea, i-au zis Păresimi Fericitul.
2. Rugăciunea inimii se mai numeşte şi Rugăciunea lui Iisus, Rugăciunea lăuntrică sau Chemarea Numelui. Este de fapt Rugăciunea Vameşului din Evanghelie, căreia Sfinţii Părinţi i-au adăugat numele lui Iisus Hristos.
3. Pustnicii obişnuiau să-şi scrie rugăciunile pe diferite materiale, precum bucăţi de lemn sau fâşii de pergament şi le poarte cu ei pretutindeni.

Păresimi Fericitul

Nea Păresimi Fericitul! Aşa-i ziceau oamenii din sat de când se ştiau. Deoarece avusese darul să se nască în perioada Păresimilor, mama lui i-a pus numele de Păresimi. Apoi, pe măsură ce creştea, băiatul devenea nelipsit de la slujbele bisericeşti. Oamenii observaseră că era sărac cu duhul, adică smerit, plângea adesea numai la pomenirea numelui Mântuitorului, era blând cu firea, corect, iubea dreptatea. Se mai dovedise a fi curat cu inima. Nu de puţine ori, unde era vreo cearta, el intervenea şi, cu duhul blândeţii, reuşea să o potolească. De de multe ori suferise prigoniri pentru caracterul lui drept şi pentru credinţa în Iisus Hristos, alegându-se cu ocări şi glume proaste. Înt-un cuvânt, băiatul avea darul fericirilor, acelea despre care Mâtuitorul le-a vorbit oamenilor în predica Lui de pe munte [1]. De aceea, i-au zis Păresimi Fericitul.
Acum, nevoia l-a mânat să se tocmească slugă la boierul din sat, un om bogat, dar rău şi necredincios. Acesta îl împilă făra milă. Adeseori îl chema în miez de noapte, după ce îşi terminase slujba, şi îi mai dădea câte ceva de făcut. Dar nea Păresimi îşi amintea mereu de cuvintele Mântuitorului : „rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”[2]. Aşa se face că, de câte ori stăpânul îl împovăra cu vreo treabă, începea să se roage. Murmura în şoaptă o rugăciune.
– Ce faci, mă, acolo, mă înjuri ? se mânia de fiecare dată stăpânul, crezând că Păresimi bombone o ploaie de înjurături. Atunci, se repezea la el cu pumnii.
Şi tot de atâtea ori, Păresimi răbda muceniceşte. Până într-o bună zi, când, ajuns la capătul răbdărilor, a plecat în alt sat.
– Pagubă-n ciuperci, a zis hapsânul stăpân. Baltă să fie, că peşte se găseşte.
A schimbat el multe slugi, dar niciodată nu a găsit în tot satul alt om ca Păresimi. Şi pentru prima dată, a regretat că se purtase atât de aspru cu un om aşa de bun şi de cinstit.
S-a întâmplat să se îmbolnăvească. Doctorii de la oraş i-au mai dat doar şase luni de trăit. Deprimat, a alergat la bisericuţa din sat şi s-a aruncat în genunchi în faţa icoanei Mântuitorului :
– Doamne, iartă-mi păcatele şi dă-mi zile să mai trăiesc măcar un an… Deodată, îşi înghiţi vorbele. Îşi aduse aminte de propriile cuvinte : „ce faci, mă, acolo, mă înjuri ?” şi, cu groază, priveşte la icoana Mântuitorului, aşteptându-se ca Acesta să i se adreseze şi lui cu fatalele vorbe.
– Doamne, Dumnezeule, continuă el, să nu-ţi închipui că te înjur. Nu mi-aş îngădui aşa ceva, adăugă el să fie mai sigur că rugăciunea lui nu va fi luată drept înjurătură. Şi continuă să se roage, strigând cât mai tare cu putinţă, ca nu cumva Mântuitorul să nu audă ce spune şi să creadă altceva.
– De ce zbieri aşa, omule ? zise parohul care venise într-un suflet adus de ţipetele lui.
– Îmi fac rugăciunea, răspunse el, şi vreau să fiu sigur că Mântuitorul mă înţelege bine.
– Dumneata ai ceva pe suflet, zise parohul, pricepând despre ce e vorba. Ţi-ai uşura sufletul dacă mi-ai spune ce te apasă.
Boierul îi spuse despre ceea ce aflase de la doctori, despre caracterul lui aspru faţă de oameni, despre nedreptăţile pe care i le-a făcut lui Păresimi. La sfârşit, se simţea într-adevăr mai bine.
– Aş vrea să-l găsesc pe Păresimi, să îi cer să mă ierte şi să-mi repar greşala, dându-i corect simbria cuvenită, încheie el sincer.
Preotul zâmbi. Îi spuse că Păresimi se află în satul vecin. Apoi îi dădu binecuvântarea pentru gândul lui cel bun.
Boierul a plecat chiar a doua zi dis-de-dimineaţă. De-abia spre seara îl găsi pe om, încă săpând la câmp. Avea acelaşi chip blând şi nu-i purta deloc ranchiună. S-a apropiat şi i-a zis.
– Iartă-mă că am fost nedrept. Am greşit faţă de dumneata, te-am vătămat şi te-am prigonit. Nu ţi-am dat simbria pe merit şi acum vreau să-mi repar greşala.
Şi, fără să aştepte răspunsul, scoase o pungă mare cu monede de aur. Păresimi nu voi să o primească. Faptul acesta îi aprinse din nou mânia şi, după cum îi era obiceiul, începu să-l ocărască. Paresimi se ruga în şoaptă. Pentru, prima dată, fostul stăpân ciuli urechile să audă ce spune.
– Dar, dumneata nu ma înjuri ! zise el uimit. Dumneata te rogi pentru mine.
– Aşa am făcut tot timpul, mărturisi smeritul Păresimi.
– Bine, dar dumneata nu este un om. Dumneata eşti un sfânt, mai zise fostul stăpân, aruncându-se în genunchi în faţa lui.
Apoi, în extaz, se ridică şi pleacă, lăsându-l pe bietul om în culmea uimirii. Strigă după el să-şi ia punga înapoi, dar boierul anume iuţi pasul.
– Ce să fac cu atâţia bani ? se întrebă Păresimi. Îi voi împărţi la cei săraci.
După doi ani de zile, boierul muri. Doctorii, care îi dăduseră numai şase luni de viaţă, nu le venea să creadă că mai trăise încă un an şi jumătate. De bună seamă, atunci, în biserică, Mântuitorul l-a auzit. Neavând nici nevastă, nici copii, a lăsat toata averea unui orfelinat. Se spune că a murit atât de liniştit şi împăcat, încât cei din jur crezuseră că aţipise.

Cugetare:
Evanghelia nu te îndemnă să dai palme, ci să primeşti palme.

Note
_________________________________________________________________________________
1. Mt. 5, 3-11;
2. Ibid. 44.

Înviere la Dumnezeiasca Liturghie Bizantină

de Gavriil  Stiharul

(Invierea Domnului Nostru Iisus Hristos, sursa: Sfânta Mănăstire „Dervent”)
Din cerul de lavă scânteie un fulger,
s-aşază peste beznă îndurarea.
Cu chip neprihănit, palid, un înger
pogoară-o stea pe-un muc de lumânare.

Se-mprăştie bezna cum se ridică-o ceaţă,
scânteia astrului aprinde încăperea:
oh, Doamne, ce lumină şi dulceaţă
transfigurează tainic chipul şi durerea!…

În patima Ta, Doamne, ceru-i mai aproape,
sufletul e prohod şi întrebare,
mir îmi adastă în gânduri şi pleoape,
când lacrimi picură din lumânare.

Trupul Tău, Hristoase, poposind în moarte,
sub giulgiu odihneşte, cu cântări preasfinte.
Pleoapa Maicii Tale din icoană se zbate
cu aripi de porumbiţe istovite.

Îngerul bun îmi scutură durerea
la dumnezeiasca strajă, spre dimineaţă.
S-aprind în altar lumini. E Învierea,
lanuri de mâini se-ntind să ia Viaţă.

Hristos a înviat! Fii fără frică!…
Troparele învierii se toarnă în lumină.
Moartea e-nvinsă. E Sfânta Duminică.
EDumnezeiasca Liturghie Bizantină.

Ocrotire

de Gavriil  Stiharul

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul – „Potirul Nesecat“, sursa:Sfânta Mănăstire Dervent”

Maica Domnului, maica dorului,
pentru cântare, pentru lucrare,
lucrare cerească în vie domnească,
nouă încredinţată din mila de Tată.

Curge pe pământ Cuvântul cel sfânt,
precum o ploaie de stele-n văpaie,
biruieşte somnul şi vino la Domnul,
El îţi dă odihnă, rănile-ţi alină.

Harul să învingă, răul să se stingă,
lacrima să pice, focul să ridice
să aprindă dorul către-nalt Păstorul,
cel blând şi smerit, de lemn răstignit.

Biruie împietrirea, vino la iubirea
lui Hristos Dumnezeu, înalt Arhiereu,
inima să-ţi cânte, să binecuvânte
pe cel Împărat, de Paşti înviat.

Maica Domnului, maica dorului,
scoală-te creştine, mâna să se-nchine,
mătănii să bată pentru cea curată,
sfânta dorului, Maica Domnului.