Când yoghinii şi fachirii fac profeţii despre România

de Gavriil Stiharul

Că poporul român este un popor mesianic, nu mai trebuie demonstrat. Mântuitorul pe care îl aşteaptă este cel proorocit de-a lungul vremurilor de sfinţi profeţi precum Cosma Etolianul (1714-1779), Ieromonahul Agatanghel (pe la 1298) etc. În afară de aceştia, profitând de această slăbiciune sau calitate, în timpurile noastre, mulţi au speculat bună lui credinţă, lansând fel de fel de texte cu pretenţii de profeţii foarte măgulitoare, dar fanteziste. În ultimul timp atrage atenţia un text anonim despre o aşa-zisă profeţie cu privire la România, făcută de un presupus guru indian, Gupta Swami. Acesta ar fi vizitat ţara noastră în două rânduri, odată în anul 1983, în vremurile de tristă amintire, şi altă dată în 2004. Inconsistenţa falsei profeţii, care se conformează tipicului cunoscut, folosit de alt fel, şi de Sundar Singh, Vanga Dimitrova etc., zugrăvind acelaşi scenariu apocaliptic, se poate constată uşor chiar la o analiză sumară:
„Necunoscut publicului român, profesorul indian e celebru în afară Indiei, mai ales ca prezicător şi clarvăzător[…]”, spune aşa-zisa profeţie. În realitate „profesorul indian” este cu desăvârşire necunoscut în India, precum şi în afară Indiei, inclusiv în România. Nicăieri în presă nu apare vreo referinţă legată de persoană lui, cu excepţia textului pretinsei profeţii.
– În schimb, în luna iulie 2009, legendarul guru Maharishi Swami Dev Murti, în vârsta de 108 ani, vizitează Bulgaria. Ziarele bulgăreşti au fost foarte generoase cu ocazia evenimentului de excepţie, deschizându-şi larg coloanele numeroaselor interviuri pe care le-a acordat guru indian, în contrast cu presa românească, unde nu există nici măcar o ştire de câteva rânduri care să ateste trecerea lui prin România. Ce i-a împiedicat pe ziariştii români să procedeze la fel în 2004?
„Chiar şi Elenă Ceauşescu a apelat la Gupta Swami în 1983, însă, deranjată de prezicerile acestuia, şoţia dictatorului l-a obligat pe guru să părăsească urgent ţara”, se spune mai departe. S-a trecut prea lesne peste acest amănunt. O sumară documentare din surse aflate l-a îndemână ar fi arătat că aceast eveniment nu ar fi fost posibil. De ce? Cu un an înainte, în ianuarie 1982, scena românească a fost zguduită de scandalul „Meditaţie transcedentală”, cutremur de proporţii ce a provocat destituiri la nivel înalt, cum ar fi miniştri şi alţi demnitari din aparatul de partid şi de stat. Tot cu această ocazie, multor români aparţinând elitei intelectuală a ţării (academicieni, cadre universitare, oameni de litere, publicişti, psihologi, lingvişti, medici, ingineri) li se desface contactul de munca şi sunt nevoiţi să se reprofileze în activităţi necalificate, în vederea aşa-zisei reeducări în spiritul materialist-dialectic. Securitatea face anchete peste anchete. Se operează arestări, se fac cercetări în cadrul bisericilor şi cultelor, se pun sub observaţie „Oastea Domnului”, visarioniştii şi alte asociaţii şi grupări, se interzic adunările religioase private şi se infliltreaza informatori. De asemenea, se desfiinţează Facultatea de psihologie şi se retrag lucrările de yoga şi orientalistică din bibliotecile publice, librării şi anticariate. Editurile primesc dispoziţie să nu le mai reediteze, precum şi să respingă toate lucrările de filozofie orientală. Cuvinte precum: yoga, guru, swami, mantra, yantra, tao, meditaţie, transcedentală devin cuvinte tabu, chiar devin mai periculoase decât „Europa liberă”, dizidenţă, Lech Walesa, Solidaritatea. În atare condiţii, cum ar mai fi reuşit aşa-zisul guru Gupta Swami să vină în România şi, culmea, să aibă şi o întrevedere privată cu Elenă Ceauşescu?
Lăsând la o parte că profeţia nu oferă date concrete prin care să se poată identifică persoana aşa-zisului guru, ci doar o vagă şi insuficientă prezentare (profesorul indian (?) prezicător şi clarvăzător, doctor în istoria religiilor (?), indianul a fost contactat de mulţi preşedinţi de state (?!) şi guverne (?!), constatăm că numele său, deşi are o puternică rezonantă hindusă, pare cel puţin ciudat. Swami (sansc. = lit. „eu sunt eu însumi” = ascet care a ajuns la controlul sinelelui) este, în sens larg, un titlu de respect pentru un ascet sau un sfânt; maestru, învăţător sfânt) se pare că devine, în cazul de faţa, un nume de familie. În schimb, Gupta , care de regulă este un nume de familie (vezi Imperiul Gupta, de la fondatorul lui, Maharaja Sri-Gupta), devine un prenume. Probabil că cel care a redactat iniţial profeţia va fi avut în minte seria de nume precedate de acest titlu onorific : Swami Vivekananda, Swami Krishnananda, Swami Sarasvati etc.
Acest lucru ne aminteşte de legendara dansatoare olandeză Margaretha Geertruida Zelle (1876-1917), care şi-a creat un pseudonim cu o evidentă rezonantă hindusă – Mata Hari, susţinând că numele (care nu ar fi un pseudonim) ar provini din limba sanscrită şi ar înseamna, chipurile, „mama zeilor”, dar de fapt vine din limba indoneziană, unde însemnă ceva mai banal: „ochiul zorilor”, o figură de stil pentru răsăritul soarelui, arătând, fără doar şi poate, că abila dansatoare habar nu avea nici de limba sanscrită, nici de mitologia hindusă, lucru evident şi în cazul anonimului care a redactat textul profeţiei .

Anunțuri

Psalmi din Biblia Vieţii

de Gavriil Stiharul

Sapă-n stânca cea mai tare
Câte-o vorba ziditoare,
Scrie pe cerul infinit
Visul tău neprihănit,
Spală-ţi fapta vinovată
În albia argintată,
Împarte-un zâmbet şi mulţi ani
Cu cel mai trist dintre duşmani,
Caută-n dumnezeire
Ne’mplinita ta iubire,
Umple ulcioarele de lut
Cu clipa întâiului sărut,
Zilele înlăcrimate
Le aruncă mai departe,
Scaldă-ţi ochii pe alee
În culori de curcubeie,
Caută în cel ce crede
Steaua care nu se vede…

Zâmbeşte…

de Gavriil Stiharul

Z
âmbeşte braţelor sleite de puteri,
se vor întinde să prindă licurici;
zâmbeşte pleoapelor învinse de dureri,
se vor tămădui fără cicatrici.

Zâmbeşte cerului nopţii înnourat
îţi va trimite razele de lună;
zâmbeşte soarelui cel de curând plecat,
se va-ntoarce să-ţi spună noapte bună.

Zâmbeşte toamna tufelor de liliac,
vor găsi puteri să mai dea în floare;
zâmbeşte frunzelor desprinse din copac,
aripi de înger se vor cerne-n zare.

Zâmbeşte aproapelui ce nu te vede,
o lumină nouă în el va străluci;
zâmbeşte omului care nu mai crede
zâmbetul viu prin el se va sfinţi.

Cu-n zâmbet ţii în zbor frunzele ce cad,
cu-n zâmbet ţii în zbor puf de păpădii,
cu-n zâmbet ţii pe boltă şi stelele ce ard,
roadele pe pomi şi strugurii pe vii.

Rugăciune pentru pricepere şi aducere aminte

Schimbarea la Faţă, sursa: Sfânta Mănastire Dervent

Învăţătorule, în trecerea a mea vremelnica prin aceasta lume, tâlcuieşte-mi, pe înţelesul meu, să pricep semnele Tale cele veşnice şi fă-mă să-mi aduc aminte învăţăturile Tale:
când înverzeşte smochinul să pricep că vara e aproape;
când îmi încărunţeşte părul să pricep că toamna a venit;
când bucuria aproapelui mă întristează să pricep că e vreme pentru Tatăl nostru;
când mă încearcă gândurile de răzbunare să pricep că sunt vrednic pentru osândă;
când semenii nu vor sa mai asculte Cuvântul Tău cel veşnic să pricep că e vremea pentru semănat;
când aud cântatul unui cocoş în noapte să pricep lepădarea mea de Tine;
când am căzut fără speranţă să pricep taina celor şapte căderi ale Tale pe drumul Crucii;
când lacrimile îmi curg şiroaie să îmi aduc aminte de Fericiri;
când toate mădularele mă dor să îmi aduc aminte de biciuirea Ta;
când apropierea ceasului celui din urma mă îngrozeşte şi deznădejdea mă biruie, să îmi aduc aminte de Învierea Ta glorioasă.

Epistolia stinge mânia!

Este vorba de mânia lui Dumnezeu. Şi atunci, tragedia a început cu erupţia unor vulcani, eveniment care a dus la schimbarea climei :
„Anumite schimbări climatice care s-au produs în Europa Occidentala (De ce Răsăritul ar fi fost scutit ?, n.n.) după 1 300, şi care au dus la repetate perioade de foamete, au avut ca rezultat ultim slăbirea rezistenţei organismului, apariţia şi extinderea în timp şi spaţiu a epidemiilor şi a unor boli mai uşoare” [1]. Totuşi, plăgile Evului Mediu nu s-au limitat numai epidemii cumplite. Au fost semnalate inexplicabile invazii de lăcuste, ce au devorat ani de-a rândul grânele, compromiţând recoltele, invazii de şobolani ce au terorizat satele şi oraşele [2], cruciada dezastruoasă a copiilor etc. Deoarece Europa nu se mai confruntase cu o asemenea concentrare de nenorociri, la o scară atât de mare, oamenii aveau impresia că nelegiuririle au umplut paharul mâniei lui Dumnezeu, Care nu mai poate răbda atâtea silnicii şi că ziua teribilă a judecăţii a venit. Călugărul franciscan Tomaso de Celano ( cca. 1200 – cca. 1260/1270) scrie, în latineşte, poemul „Dies irae” (Ziua mâniei), un poem al exasperării, care ulterior a devenit textul unui celebru imn gregorian.
Se crease o stare de descurajare generală, de angoasă continuă, ce a dus la naşterea unor adevărate cruciade de penitenţă generală. Hoţii cereau iertare păgubiţilor şi le înapoiau cu dobândă bunurile furate, tiranii cereau iertare asupriţior (văduvei şi orfanului) şi le făceau danii generoase, adulterinii îşi mărturiseu public păcatul (deşi era necanonic, căci spovedania se face în taină, la duhovnic) şi erau gata să primească orice canon de pocăinţă, oricât de umilitor ar fi fost. Unii credincioşi mergeau în genunchi la biserică, iar alţii se autoflagelau. Numai să înceteze odată cumplitele pedepse, deşi părea că totul e zadarnic, fiind prea târziu. Disperarea era generală : ” când într-un oraş, marea epidemie de ciumă secera sute de persoane într-o singura zi, încât cadavrele rămâneau neîngropate zile în şir, oribilul spectacol al putrefacţiei crea un coşmar continuu de care oamenii nu puteau scăpa”[3]. Acum cultul epistoliilor atinge apogeul. Acum apar devoţiuni noi, cum ar fi, de pildă, „Cinstirea patimilor Mântuitorului pe drumul Crucii’, şi ele difuzate prin epistolii. În cultul epistoliilor , unii vedeau o soluţie pentru o trezire generală a conştiinţelor şi a luat naştere un puternic misionarism ad hoc. Poate că aveau dreptate ! „Oricât de virulente au fost aceste epidemi şi de precare condiţiile igienice din acea vreme, în definitiv populaţia Europei a supravieţuit” [4]. Dar cu ce preţ ? Să nu avem impresia că ele s-au stins fără urmări. După Samuel Hahnemann (1745 – 1843), părintele homeopatiei moderne, organismul uman a fost ” stigmatizat” de „miasme” (diateze) , iar consecinţele se fac simţite astăzi [5]. Multe boli cronice incurabile, în primul rând cancerul, îşi au originea în „stigmatele” genetice ale marilor epidemii din trecut, care au modificat codul genetic uman, alterându-l ireversibil. Ne place, nu ne place, „Sfânta Scriptură” s-a dovedit a avea încă o dată dreptate : „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii” [6].

Note
_______________________________
1. Ovidiu Drimba, „Istoria culturii şi civilizaţiei”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti -1990;
2. Vezi şi legenda flautistului vrăjitor din Hamerlin;
3. Ovidiu Drimba, op. cit.;
4. Corneliu Aurian-Blăjeni, „Homeopatia, teorie si practica”, Ed. Litera, Bucureşti 1985;
5. Vezi „Organon-ul medicinei”, Editura Excalibur, 2008;
6. Iezec. 18, 2.

Legături externe
_______________________________________________________________________
* Erupţii care au schimbat soarta lumii
* Erupţiile vulcanice pot schimba clima
* Erupţii vulcanice care au schimbat lumea
* Vulcanii care ameninţă Europa
* Dies irae

Stejarul care se roagă

Păresimi Fericitul [1] obişnuia ca în zilele lungi de vară să meargă în pădurea de stejăriş din apropierea satului şi să se roage îndelung. Rugăciunea inimii [2] îi era cea mai dragă. Ceasuri întregi repeta de mii de ori cele câteva cuvinte ale ei, aşa cum o ştia de la Sfinţii Părinţi: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Găsise un anumit loc, sub un stejar bătrân şi falnic, pe care îl îndrăgise mult. Nu ştia de ce, dar inima îi spunea că e un copac deosebit. I se părea că asemenea unei făpturi mitologice, ţine în braţele lui viguroase cerul întreg. Desigur că era exagerat. În realitate, ţinea doar câteva păsărele şi le legăna puişorii. Dintr-o scorbura îşi făcea din când în când apariţia o veveriţă. Din două scânduri, îşi meşteşugise o măsuţă şi o bancă, unde se aşeza să se odihnească. Cuvintele Rugăciunii le scrijelise cu o dăltiţă în trunchiul colosului de lemn [3]. Câteodată, atunci când vântul începea să bată, copacul trosnea, iar el îşi închipuia că spune rugăciunea pe care o scrisese cu greutate. Destul de rar, mai trecea pe acolo câte un om. Vedea literele, apoi îşi făcea cruce, ca în faţa unei troiţe. Altminteri, vremea se scurgea fără evenimente majore.
Pădurea îşi schimbase în anul acela proprietarul de trei ori. Acolo, la notariat. Dar aici, linişte paradisiacă. Nimănui nu-i păsa de proprietari. Până într-o zi.
Păresimi adăsta ca de obicei pe băncuţă şi se ruga cu mintea concentrată. Deodată, un urlet sinistru umplu toata pădurea. Câţiva balauri de oţel îşi făcură apariţia, retezând totul în jurul lor cu un zgomot infernal. În urmă, lăsau trunchiuri doborâte şi buturugi cu multe inele. Păresimi înţelese. Pădurea urma să fie tăiata până la ultimul copac.
Din acea zi, sătenii trebuiau să suporte urletul infernal al ferăstraielor mecanice. Pe de altă parte, se bucurau, căci muncitorii mai veneau în sat şi le cumpărau produsele: lapte, brânză, ouă. Crâşmarul satului jubila de fericire. Niciodată nu avusese vânzări atât de mari. Dacă oamenii se îmbătau, era şi mai bine. La crâşmă, se vorbea că noul proprietar făcuse un contract cu o fabrică de mobilă. Muncitorii erau fericiţi că aveau de lucru. Toata lumea se bucura, mai puţin Păresimi. Mai era şi bătrânul învăţătaor care lăsa în pădure o parte din amintirile lui.
După două săptămâni, balaurii mecanici ajunseseră la stejarul lui Păresimi.
– Falnic stejar! se minună unul dintre muncitori. Nu se va lăsa cu una cu două.
– Uite că scrie ceva aici, făcu tovarăşul lui, care observase slovele. Zice: Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă.
– Amin, încheie celălalt în glumă. Vreun călugăr tâmpit şi-a scris rugăciunea să n-o uite.
– Mai bine, haide să-l lăsăm pe-ăsta ! Că ne facem păcate.
Muncitorii au avut de lucru toată vara. Şi sătenii şi-au putut vinde produsele fără să mai fie nevoiţi să meargă la oraş. Crâşmarul a câştigat şi el bani frumoşi. În septembrie, toţi copacii erau la pământ. Un cimitir straniu, care se întindea pe câteva zeci de hectare.
Într-o după-amiază, o maşina de teren îşi făcu apariţia. Din ea coborî proprietarul însoţit de şeful echipei. Venise sa vadă cât de bine lucraseră oamenii. Porniră amândoi cu pas vioi prin printre trunchiuri şi buturugi, atenţi la fiecare trunchi şi buturugă.
– Dar ce-i cu ăsta? se adresă el şefului, descoperind stejarul lui Păresimi. Oamenii dumitale s-au îmbătat şi au uitat să-l taie? încheie el răutăcios.
– Au citit ce scrie aici şi superstiţioşi n-au vrut să-l doboare. Zic că îi aşteaptă copiii acasă.
– Ce? Aici merge să facă fiecare cum vrea? Se oţărî el. Sau aşteptaţi să-l tai eu ?
Şeful chemă pe omul lui de încredere şi îl trimise de urgenţă în sat.
– E cineva în sat care va face treaba asta, căută el să explice proprietarului. Un muncitor forestier care acum e în şomaj…(voi să mai adauge că din cauza beţiei, dar se răzgândi). Omul meu îl va aduce imediat.
– Proprietarul dădu indiferent din umeri.
O jumătate de oră mai târziu, ferăstrăul mecanic sfredelea în trunchiul mândru al lemnului încreştinat de Păresimi. Beţivul îşi pierduse dexteritatea, aşa că îi trebui ceva vreme până isprăvi.
– Staţi mai departe, ţipă şeful cu mâinile pâlnie la gură, observând ca stejarul o luase într-o direcţie greşită.
– Caaaadeeeee! ţipă unul dintre muncitori.
– Uriaşul mugi asemenea unui taur înjunchiat şi se prăbuşi. În sat, Păresimi era în cămaruţa lui şi se ruga. La un moment dat, simţi un junghi în inimă.
– Un accident ! ţipă şeful. Cu toţii, la mine !
Proprietarul era sub stejar. Părea că nu mai e în viaţă. Cât s-a putut de repede, a fost dus la cel mai apropiat spital. Primele îngrijiri. De acolo, cu avionul, la Bucureşti. S-a zbătut o săptămână între viaţă şi moarte, dar a supravieţuit.
– Mama ta de beţiv criminal! se repezi şeful la vinovat. Ne bagi în puşcărie, mă ! De ce te-ai apucat, mă, dacă ai ştiut că ai luat-o pe motorină de dimineaţă ?
– N-a fost vina mea, se apară beţivul. Aşa a vrut Dumnezeu !
– Tu şi Dumnezeu ! De când crezi, mă, în Dumnezeu ?
Beţivul scăpă însă uşor. Ceilalţi muncitori săriră şi îl scăpară. Au urmat anchete peste anchete, dar vinovaţii… Oamenii din sat dădură vina pe Păresimi. Căci doar el descântase stejarul: „Ticălosul de Păresimi, să-mi strice el un asemenea gheşeft”, se lamenta crâşmarul pe la toată lumea. „Afară cu el din satul nostru !”. „Afară ! Afară !” strigară oamenii. „Numai necazuri ne-a adus! El a scris blestemul pe scoarţa stejarului. Şi mai zice că-i creştin”.
*
Era o frumoasa şi sfânta zi de mai. O zi îmbălsămată şi caldă. Cerul senin părea o pânză de apă brăzdat de câte o pasare care îi încreţea suprafaţa. La liziera pădurii de lângă sat îşi făcu deodată apariţia o limuzină. Şoferul deschise rapid portiera, apoi portbagajul şi scoase de acolo un cărucior cu rotile. În acelaşi timp, portiera din spate se deschise brusc şi din limuzină coborî încă un bărbat. Cei doi scoaseră cu oarecare greutate pe un al treilea şi îl aşeză în cărucior. Şoferul rămase lângă limuzină, iar căruciorul se urni din loc împins de celălalt, care, desigur, nu putea fi altcineva decât însoţitorul. Acesta porni cu el prin cimitirul de buturugi şi merse prêţ de un sfert de oră. Deodată, se opri în faţa unui trunchi masiv de stejar. Părea că ajunsese la destinaţie. Infirmul se aplecă şi, cu vârful degetelor pare să caute ceva, ceva anume pe trunchiul găunos. Se opri. Găsise. Literele încă se mai cunoşteau. Înfirmul aşază palma deasupra lor şi stătu o vreme aşa, într-o adâncă reculegere. Apoi, brusc, se adresă însoţitorului:
Păresimi, te rog, să mergem !
Bărbatul căruia i se adresase întoarse căruciorul. Ajunşi la limuzină, şoferul sări să îi ajute. Puse scaunul cu rotile în portbagaj şi se aşeză la volan. Limuzina demară în trombă.
___________________________________________________________________

1. Deoarece avusese darul să se nască în perioada Păresimilor, mama lui i-a pus numele de Păresimi. Apoi, pe măsură ce creştea, băiatul devenea nelipsit de la slujbele bisericeşti. Oamenii observaseră că era sărac cu duhul, adică smerit, plângea adesea numai la pomenirea numelui Mântuitorului, era blând cu firea, corect, iubea dreptatea. Se mai dovedise a fi curat cu inima. Nu de puţine ori, unde era vreo cearta, el intervenea şi, cu duhul blândeţii, reuşea să o potolească. De de multe ori suferise prigoniri pentru caracterul lui drept şi pentru credinţa în Iisus Hristos, alegându-se cu ocărî şi glume proaste. Înt-un cuvânt, băiatul avea darul fericirilor, acelea despre care Mâtuitorul le-a vorbit oamenilor în predica Lui de pe munte. De aceea, i-au zis Păresimi Fericitul.
2. Rugăciunea inimii se mai numeşte şi Rugăciunea lui Iisus, Rugăciunea lăuntrică sau Chemarea Numelui. Este de fapt Rugăciunea Vameşului din Evanghelie, căreia Sfinţii Părinţi i-au adăugat numele lui Iisus Hristos.
3. Pustnicii obişnuiau să-şi scrie rugăciunile pe diferite materiale, precum bucăţi de lemn sau fâşii de pergament şi le poarte cu ei pretutindeni.

Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce ne-a trimis-o Dumnezeu din cer [1]

Versificare inspirată din „Legenda Duminicii” sau „Epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii”, considerată a fi cel mai vechi text scris în limba română dintre cele păstrate, tălmăcit din limba slavonă în anul 1391 sau 1392 de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş [2]. Folosindu-se de alt izvod, în secolul al XVI-lea, preotul ortodox Grigore din Măhaci [3] tălmăceşte la rândul lui „Epistolia…” şi o repune în circulaţie, ca lucrare misionară pentru respectarea Sfintei Duminici:

Acum blagosloviţi,
Fraţi creştini şi părinţi,
Căci din cer a căzut,
S-a spart şi desfăcut,
Piatră mică şi grea,
Cu un răvaş în ea,
Scris cu slove sfinte
De învăţăminte [4].
Şi-n el Domnul mustra
Pre creştini şi zicea :
„Pre voi sunt mâniat,
Căci nu m-aţi ascultat
Şi nu v-aţi pocăit
Precum v-am poruncit.
Cuvântul ce l-am scris,
Pre care l-am trimis,
Voi l-aţi nesocotit
Şi nu v-aţi pocăit.
Şi Duminica mea [5],
Dată spre a şedea,
Voi nu aţi păzit-o
Şi aţi nesocotit-o.
Pentru greul păcat
Eu m-am mâniat,
Trimis-am ierni grele,
Cu viscole-n ele,
Şi geruri cumplite,
Dar n-aţi luat aminte [6].
Dar pentru maica mea,
Ce pentru voi plângea,
Prăpădul l-am curmat,
De voi m-am îndurat
Şi nu v-am pedepsit
Cu focul cel cumplit.
De nu vă întoarceţi
Şi să nu mai faceţi
Păcate pre pământ:
Să nu mai suduiţi
Pre preoţi şi părinţi,
Voi da ploaie cu foc
Dincolo de soroc.
În luna Făurar
Veţi plânge cu amar
Şi-n luna lui Prier
Fi-va spuză din cer [7]
De veţi striga la morţi :
Ieşiţi din mormânt toţi
Să intram noi, cei vii,
Cei loviţi de stihii,
Ieşiţi, oseminte,
Ieşiţi din morminte,
Veniţi să ne scăpaţi
Pre noi cei blestemaţi !
Vai de cel ce-mi strică
Sfânta Duminică
Şi nu o cinsteşte,
Şi-o nesocoteşte !
Căci e adevărat:
În ea am înviat
Şi în ea a venit
Gavriil ce a vestit
Mântuitor cuvânt
De la Duhul Cel Sfânt ;
Precum s-a prorocit
Fecioara a zămislit”.
Acum blagosloviţi [8],
Fraţi creştini şi părinţi,
Pre popa duhovnic,
Smerit pravoslavnic,
Pre vrednicul tălmaci,
Preotul din Măhaci,
Care a izbândit,
Care a tălmacit
Din graiul slavonesc
Pre graiul românesc,
Şi pre misionarul,
Gavriil Stiharul,
Care a stihuit
Pre stih potrivit !
Ferice să fie
De cel ce o scrie,
De cel ce-o trimite
Şi-o dă înainte,
Pentru pocăinţă
Şi spre folosinţă !
Dar fi-va în păcat
Cel ce-i învârtoşat,
Ce n-o va izvodi [9],
La creştini spre a fi [10]!

Note
__________________________________________________

1. „Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce (ne-) a trimis-o Dumnezeu din Cer”, care mai poartă şi denumirea de ” Epistolie din Cer pentru respectarea Zilei Domnului (sau a Duminicii)”, „Epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii” sau „Legenda Duminicii”, este un text apocrif, ce face parte din categoria aşa-numitelor „Scrisori trimise din Cer”.
2. După unii cercetători, „Legenda Duminicii” este cel mai vechi text scris în limba română. Acesta a fost tradus în anul 1391 de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş. Aici funcţiona o renumită şcoală de caligrafie, ctitorită de egumenul Pahomie, unde au fost traduse, printre altele, „Psaltirea”, „Apostolul” şi „Evanghelia” ( cf. Ieromonah Ioanichie Bălan, „Vetre de sihăstrie românească”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti – 1982).
Mănăstirea, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, a avut parte de o soartă vitregă : „În secolele XVI şi mai ales XVII, mănastirea Peri este grav îngrădită şi până la urma distrusă de prozelitismul oficial calvin” (cf. Ieromonah Ioanichie Bălan, ibidem).
Textul, care se găseşte inserat în „Sbornicul de la Ieud”, redactat probabil în anul 1630, „unul dintre cele mai valoroase texte prin structurile de limbă şi prin ingenuitatea şi prospeţimea expresiei de tip viu popular în forme vechi”, este o copie după o traducere anterioară.
3. Începând din secolul al XVI-lea, Biserica Ortodoxă din Transilvania se confruntă cu prozelitismul oficial calvin, ce va duce mai târziu la distrugerea multor mănăstiri, printre care şi mănăstirea Săpânţa Peri, mai sus amintită. Prozelitismul agresiv va da naştere unei reacţii pe măsură din partea ierarhiei ortodoxe, atât în Transilvania, cât şi în Moldova şi Ţara Românească. Astfel, Sfântul Ierarh Varlaam (n. 1580/1585? – d. 1657), Mitropolit al Moldovei, redactează o lucrare de 339 de pagini, intitulată „Şapte Taine ale Bisericii”, care era menită să apere temeiurile credinţei ortodoxe împotriva calvinilor din Transilvania, ce nu recunoşteau cele şapte Taine, şi o tipăreşte la Iaşi, în anul 1644.
În anul 1642, conducătorii calvini ai Transilvaniei au publicat un catehism la Alba Iulia. Sfântul Ierarh Varlaam convoacă un sobor al ierarhilor din Moldova şi Ţara Românească, pentru a lua atitudine împotriva acestui catehism. Soborul s-a întrunit în anul 1644, la Iaşi sau, probabil, la Suceava. El a avut misiunea de a aproba răspunsul întocmit de mitropolitul Varlaam la catehismul din 1642. Lucrarea, care se va numi : „Răspunsul împotriva Catihismusului calvinesc”, se adresa, în primul rând, credincioşilor din Transilvania. În lucrare sunt combătute principalele învăţături calvine, dezvoltând învăţătura ortodoxă despre „Sfânta Scriptură”, credinţă şi faptele bune, Biserică, Taine, cinstirea sfinţilor şi a icoanelor etc.
Din unitarianism se desprinde o mişcarea pentru ţinerea sabatului, numită mişcarea sabateriană (sâmbetistă). Autorul ei a fost Andreas Eossi de Szent-Ersebet, nobil unitarian bogat, care a deţinut trei sate şi un număr mare de moşii în Odorheiul Secuiesc. În ciuda persecuţiilor oficiale, mişcarea, care s-a transformat ulterior în sectă, s-a răspăndit foarte repede, făcând numeroşi prozeliţi. Probabil, ca o reacţie împotriva acestei mişcări, preotul ortodox din Mihaciu (azi Mihăceni, judeţul Alba) realizează o serie de traduceri din limba slavonă ale unor apocrife, printre care şi „Epistolia…” Preotul din Mihaciu, care se va numi el însuşi „Popa Grigore din Măhaci”, vede probabil în aceasta un manifest misionar pentru respectarea Duminicii, ca sfântă zi de odihnă, conform învăţăturii dreptei credinţe.
4. Unele redacţiuni vorbesc depre Ioanichie, patriarhul Ierusalimului, care a descifrat mesajul din epistolie: „Pentru aceasta eu, loanichie, patriarhul sfintei cetăţi a Ierusalimului, cu ajutorul Tatălului şi al Sfântului Duh, Troiţei celei de o fiinţă şi nedespărţită, m-am învrednicit de v-am dezlegat aceste dumnezeieşti cuvinte care au fost întru aceasta” (cf. redacţiunea de colportaj actuală).
5. Odată cu generalizarea creştinismului în Imperiul Roman, ziua de Duminică, ca zi sfânta şi de odihnă, ajunge sa ia locul sâmbetei. Cu toate acestea, sâmbăta nu a fost întru totul abandonată. Astfel, oamenii simpli din Friaul, nordul Italiei, continuau să ţină sâmbăta. De asemenea, începând din secolul al II-lea, sâmbăta era ţinută de către Biserica Culdee din Scoţia, precum şi de către alte biserici. „Epistolia…” a fost redactată după anul 313, anul legalizării Bisericii, întâi în limba latină, apoi a fost tradusă în elineşte, precum şi în celelalte limbi europene din acea vreme, şi a început să circule cu succes. Primele atestări privind „Epistolia…” le avem din secolul al V-lea. Astfel, se spune că, în anul 583, în Ibiza (în limba autohtonă Eivissa), o insulă care aparţine Spaniei, situată în vestul Mării Mediterane, fâcând parte din insulele Baleare, „Epistolia…” ar fi căzut din cer şi ar fi îndemnat pe creştini la respectarea zilei de Duminică. Episcopul de Ibiza, Vincent, a declarat scrisoarea ca autentică şi a acceptat-o. În schimb, Episcopul de Cartagina, examinând-o, s-a declarat uimit cum „cineva poate accepta profeţii noi”. Din această cauză, episcopul de Ibiza a fost destituit. În Evul Mediu a circulat o legendă, conform căreia Theodoton, adjunctul papei, a văzut deasupra mulţimii adunate în Bazilica Sfântul Petru din Roma o epistolă suspendată în aer. Atunci, 47.000 de oameni s-au căit de păcate. În anul 1846, în Boemia, o apariţie similară a cutremurat o mulţime de oameni, iar mulţi preoţi au crezut în ea.
6. În secolul al XIII-lea şi secolul al XIV-lea au loc o serie de evenimente care vor da un puternic avânt cultului „Epistoliei…”: „Pe lângă marile crize care au zguduit Biserica apuseană, secolul al XIV-lea se caracterizează printr-o serie de calamităţi şi flageluri cosmice : comete, eclipse de soare, inundaţii şi, mai ales, din 1347, groaznica epidemie de ciumă, «Moartea Neagră». În speranţa de a-l putea îndupleca pe Dumnezeu, se înmulţesc procesiunile de flagelanţi. E vorba de o mişcare populară care parcurge traseul caracteristic : de la pietate la heterodoxie” (cf. Mircea Eliade, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Editura Ştiinţifica şi Enciclopedică, Bucureşti -1988).
Se creează, aşadar, o atmosferă de disperare colectivă : „De altfel, epoca pare obesedată de moarte şi de suferinţele ce-l aşteaptă pe defunct în lumea de dincolo. Moartea impresiona imaginaţia contemporanilor mai mult decât speranţa învierii ” (cf. Mircea Eliade, ibidem). Ca să ispăşească păcatele lumii, grupuri de laici parcurg satele şi oraşele, biciuindu-se cu asemenea violenţă, încât trupul lor devenea o masă umflată de carne vânată. Aceştia au fost numiţi biciuitori (flagelanţi). Ei îşi fac apariţia pe la anul 1260, anul când, după profeţia lui Gioacchino da Fiore, trebuia să înceapă a şaptea epocă a Bisericii şi se prezentau ca o mişcare reformatoare, care a îmbrăcat haina căinţei. Primii flagelanţi pornesc din Perugia şi se răspândesc apoi în Polonia şi Ungaria (cf. Mircea Eliade, ibidem). Flagelanţii au fost cei care au pus în circulaţie teoria conform căreia Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni cu Moartea Neagră din cauza nerespectării Duminicii ca zi de odihnă şi pledau pentru repaus absolut în această zi. Cf. şi Moses Gaster, „Literatura populară română”, Ed. Minerva, Bucureşti 1983 : „Acestă prelucrare o atribuie Veselovski sectei flagelanţilor din sec. al XIII-lea. Atuncea mişcarea reformatorie ia caracterul « căinţei » şi atunci apar pe la 1269, biciuitorii (flagelanţii) ce se biciuiau pentru ispăşirea păcatelor(…) Ziua principală a lor a fost, după mărturia tuturor scriitorilor contimpurani, duminica (…) Într-adevăr, s-a publicat o « epistolie » lătinească din secolul al XIV-lea de către Stumpf, luată din cronica franceză a lui Nangis, unde se află imediat după relaţiunea sa despre flagelanţi”.
7. Cf. „Manuscrisul de la Ieud”: „Şi voiu a vea a face în luna lui făurar (februarie – n.n.) 11 dzile întunerecu mare, şi se vor giunghea soţ cu soţ întru tunerec. Şi voiu avea a ploa în luna lui prier (aprilie – n.n.) în şaptesprezeace dzile, în loc de ploie, sânge şi foc şi spudză, ca să se pustiiască viile voastre „.
8. În versificare de faţă, a fost ignorat textul din original care conţine şi un blestem : „Şi blestemat să fie acel om care va lucra de Sâmbătă seara până Luni la răsăritul soarelui, sau cine va face păcate în acea vreme” (cf. redacţiunea de colportaj actuală). „Blăstamat să fie omul acela ce nu-şi va lăsa lucru[rele] saile den sîmbată den al noole ceas, ce lucrează pînă luni în răsăritul soarelui. De nemica să nu se atingă ! (cf. „Manuscrisul de la Ieud”). „Şi proclet să fie omul ce nu-şi va lăsa lucrul sîmbăta, la al nouălea ceas, până luni la răsăritul soarelui” (cf. redacţiunea Moses Gaster).
9. Cf. redacţiunea de colportaj actuală: „Iar vai de preotul sau de călugărul sau dascălul sau diaconul care nu o va citi înaintea oamenilor şi să o scrie şi să o aibe tot omul în casa sa şi să o trimeată şi pe unde nu va fi, că de mare folos este în casa omului; iar vai de acela ce o va scrie şi va lipsi vreun cuvânt dintr-însa „. Cf. şi redacţiunea Moses Gaster: „Şi să fie proclet popa ce nu va priimi şi nu va ceti înaintea soborului această scriptură şi trimitere din Ierusalim, iar cine va scrie şi va ceti aceasta epistolie îi va ierta Dumnezeu păcatele”.
10. Orice creştin trebuie să ţină în casă o copie a acestei epistolii :”Iară de mare folos va fi acelui om în casa sa; îi va dărui Dumnezeu împărăţia Sa; a Căruia este stăpânirea şi puterea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, în veci nesfârşit. Amin” (cf. redacţiunea de colportaj actuală).