Tehnicile diavolului

Parodia! Nimic nu mai imoral, mai parşiv, mai josnic decât parodia. Aceasta amestecătură de satiră şi batjocură, veche de când lumea, care ucide ingenuitatea şi sfinţenia, ne induce în eroare prin efectul ei de distorsionare, ne înşeală în judecăţile noastre de valoare. În literatură, parodia este, după cum se ştie, o creație literară în care se preiau temele, motivele și mijloacele artistice ale altei opere literare sau ale unui autor în scopul de a obține un efect satiric sau comic. Parodia este o imitație neizbutită, inferioară sau caricaturală a unui prototip, a unui original. În sens extins, parodia înseamnă pur şi simplu o bătaie de joc la adresa cuiva sau a ceva.
În teologie reprezintă lucrarea diavolului, care preia fraudulos mijloacele lucrării de mântuire ale lui Dumnezeu cu scopul de a le batjocori şi a le compromite. De pildă, teologul scolastic Varlaam din Calabria, parodiază practica isihaştilor de a-şi aduna mintea în inimă, înlocuind inima cu buricul, cu scopul de a compromite lucrarea Isihasmului.
Parodia este imaginea în oglindă a realităţii. O imagine mincinoasă, desigur, căci este inversată şi mai ales distorsionată. Iar atunci când nu avem la indemană originalul sau considerăm parodia mai valoroasă decât originalul, efectul este distructiv. Suntem inşelaţi prin crearea de false valori.

Un parodiant parşiv

Dintotdeauna diavolul a fost văzut ca un parodiant fără scrupule, un ticălos imitator al sacrului. Ne-o spun chiar Sfinţii Părinţi atunci când se referă la religiile păgâne, văzute ca parodii ale Creştinismului [1]. Bunăoară, Mithraismul, un cult misteriozofic bazat pe mistrele lui Mithra, pătruns la Roma în perioada de criza spirituală, când religia tradiţională, bazată pe divinităţile mitologiei greceşti, nu mai răspundea nevoilor oamenilor însetaţi de mântuire personală, a parodiat poate cel mai mult din Creştinism. Potrivit lui Plutarh, romanii au venit în legătura cu Mithra prin intermediul piraţilor din Cilicia, în urma cuceririi, în secolul I î.d.Hr., de catre Pompei (60-48), a acestei regiuni asiatice. Misterele lui Mithra sunt considerate a fi fost atât de populare la Roma, încât Ernest Renan este de părere că:” dacă Creştinismul ar fi fost oprit în creşterea sa de vreo boală, lumea ar fi fost mithraistă” [2]. Desigur, o exagerare ţinând seama ca era un cult elitist, acesul fiind limitat la militari şi la funcţionarii mărunţi ai imperiului. Femeile erau excluse. Ceremoniile aveau loc în sanctuare subterane, numite mithraea. Constatăm, aşadar, o primă parodiere a catacombelor creştine. La banchetele rituale, initiaţii se impărtăşeau cu pâine şi apă. Justin Martirul şi Filozoful consemnează: „În misterele lui Mithra, în slujbele ce se săvârşesc cu prilejul iniţierii cuiva i se pun înainte pâine şi un pahar de apă însoţite de unele formule“ [3] . Botezul se făcea prin scufundarea în apă, aşa cum se practică şi ziua de azi în Ortodoxie. Parodierea Tainei Sfântului Mir merită însă o atenţie deosebită. Imitând pe preotul creştin, care însemna pe catehumeni cu ulei sfinţit pe frunte, mâini şi alte părţi ale trupului, oficiantul cultului mithraic însemna pe iniţiaţi cu fierul roşu, asemenea vitelor. Este probabil vorba de „haragma”  (gr. χάραγμα =pecete), semnul fiarei sau a numelui fiarei de care se vorbeşte în Apocalipsă [3]. Dacă ţinem seama că mithraismul a fost protejat şi promovat de unii augusti, printre care amintim pe Cezarul Nero, considerat de unii exegeţi ca fiind persoana al cărei nume este simbolizat de numărul 666, avem o posibilă interpretare a acestei misterioase pericope evanghelice. În plus, ziua de naştere a lui Mithra era considerată de către adepţii cultului a fi fost 25 decembrie, ziua solstiţiului de iarnă. Mircea Eliade afirma ca “apologeţii creştini se temeau de eventuala concurenţă a mithraismului, deoarece ei vedeau în mistere o diabolică imitaţie a euharistiei”. Am văzut că nu numai euharistia era parodiată, ci şi celelalte aspecte specific creştine. Primii creştinii erau atât de convinşi de lucrarea parodică a diavolului, încât considerau fiara care se ridică din mare  şi al cărei cap fusese rănit de moarte şi vindecat ca fiind o parodie a morţii şi învierii lui Iisus Hristos: “Şi unul din capetele Fiarei era ca înjunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte a fost vindecată; şi tot pământul s’a minunat ţinându-se după Fiară” [5].

Liturghia sfântului Sécaire sau magia ca parodie a sacrului

Nu ne miră faptul ca diavolului s-a folosit Sfânta Liturghie pentru a-şi atinge scopurile magice. Un cult satanist, creat probabil in Evul Mediu, numit, Slujba sfântului Sécaire parodiaza liturghia (missa) catolică. Este probabil cea mai destructivă şi devastatoare parodie, oficiată de unii preoţi corupţi. Dacă ţinem seama de importanţa Sfintei Liturghii, indiferent dacă este vorba despre Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Iona Gura de Aur, a Sfântului Vasile, a Darurilor mai înainte sfinţite sau Liturghia (missa) catolică, de ceea ce reprezintă ea pentru creştini, nu ne putem decât cutremura la gândul că o dumnezeiască “rânduiala de sfinte rugăciuni, cântări, apostol şi evanghelie, în timpul căreia se săvârşeşte şi se aduce Jertfa cea Fără de Sânge a Legii celei Noi, întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taină” a ajuns să fie blasfemiată de chiar sjujitorii Bisericii, deveniţi acoliţi ai diavolului . Parodia diabolică îşi are originea în Franţa. Transcriem şi noi un fragment din cuprinsul aceastei slujbe profanatoare, preluat din lucrarea „Creanga de aur ” de James Frazer [ 6]
“[…] Ţăranii gasconi cred că pentru a se răzbuna pe duşmanii lor, oamenii răi îl vor convinge pe preot să oficieze o slujbă numită Slujba Sfântului Sécaire. Foarte puţini preoţi cunosc această slujbă, şi trei pătrimi din cei care o cunosc n-ar spune-o nici din iubire, nici pentru bani. Nimeni în afară de preoţii răi nu îndrăznesc să îndeplinească ceremonia aceasta înspăimântatoare şi fiţi siguri că la judecata de apoi vor avea grea socoteală de dat pentru cele ce au făcut […] Către acest loc se îndreptă noaptea preotul cel corupt cu ibovnica sa şi la prima bătaie a orei unsprezece începe să murmure slujba de-a-ndăratelea [7], sfârşind-o chiar în clipa când clopotul bate miezul nopţii.
Iar omul pentru care liturghia a fost rostită se topeste începul cu încetul şi nimeni nu poate spune ce are; nici măcar doctorii nu pot să-l ajute cu nimic. Ei nu ştiu că omul moare treptat din pricina liturghiei sfântului Sécaire”.
Pentru ţăranii gasconi, slujba Sfântului Sécaire este cauza magică pentru o multitudine de boli şi simptome, chiar dacă doctorii invocă altfel de cauze. De altfel magia, fie ca s-a numit simpatetică sau contagioasă, a fost privită pe toate meridianele cu mare teamă de către toate categoriile sociale. La unele comunitaţi, există chiar situaţia paradoxală când oamenii nu cred în efectele ei malefice, dar totuşi se tem de ea [8]:
În anul 1679, un preot catolic francez, părintele Jean-Baptiste Thiers [9] publica o lucrare de importanţă capitală în epocă privind farmecele şi vrăjitoriile. În ea, enumera un impresionant număr de maleficii. Printre cele mai frecvente erau:
• Împiedicarea săvârşirii sau consumării tainei căsătoriei, prin practica numită “înnodarea brăcinarului”;
• Trimiterea lupilor printre turmele de oi şi la stâne;
• Trimiterea şoarecilor, guzganilor, gărgăriţelor şi a viermilor în hambare;
• Trimiterea omizilor, lăcustelor şi altor gângănii pe ogoare ca să strice recoltele;
• Trimiterea sobolilor şi chiţoranilor în grădini ca să prăpădească pomii, legumele şi fructele;
• Malnutriţia oamenilor prin împiedicarea acestora să mănânce, punând sub farfurie un ac cu care s-a cusut giulgiul unui mort;
• Abaterea bolilor molipsitoare şi îndelungate asupra oamenilor, astfel încât aceştia să se sfârşească văzând cu ochii,fără să li se poată veni în ajutor cu leacuri obişnuite (sublinierea ne aparţine);
• Folosirea anumitor buruieni uscate pe cuptor pentru a lua mana vacilor;
• Vătămarea oamenilor sau a dobitoacelor prin folosirea păpuşilor din ceară străpunse cu acul;
• Tulburarea cugetelor oamenilor în aşa fel încât să li se rătăcească minţile, umplându-le închipuirile cu fantasme şi tragerea de foloase de pe urma lor;
Să dai nopţi rele bărbaţilor şi femeilor, arzând lumânări sau menind o stea … Şi lista continuă [10].
Recunoaştem în unele din aceste maleficii negativul perfect al ecteniei din Sfânta Liturghie, care cuprinde diferite rugăciuni numite „cereri pentru diferite trebuinţe”. Am putea presupune ca în slujbele malefice va exista totdeauna o parodiere a ecteniei.
Aşa cum arată şi Frazer, tehnica principală de parodiere a Sfintei Liturghii constă în „murmurarea slujba de-a-ndăratelea”. Aceeaşi tehnică o descoperim si in timpurile moderne, unde fragmente din Sfânta Liturghie de rit răsăritean sunt cântate inversat, evident, cu scopuri magice. Asistam, în această epocă, la un reviriment al parodierii sacrului, care ar trebui sa devină îngrijorător, mai ales că se folosesc, ca vectori, mijloace la îndemâna oricui, precum internetul, radioul, televiziunea sau cinematografia. Ţinta predilectă a devenit, poate nu întâmplător, slujbele ortodoxe, oficiate în limba română.

Parodierea Sfintelor stigmate

După învierea Sa din morţi, Iisus Hristos prezenta pe trupul Său cicatricile rănilor răstignirii, aşa cum se arăta în Evanghelie: Apoi i-a zis lui Toma: „Adu-ţi degetul tău încoace; şi vezi mâinile Mele; şi adu-ţi mâna ta şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!“ ( Ioan 20, 26-27). Acestea erau Sfintele Stigmate ale Domnului pe care, de-a lungul veacurilor, unii dintre cei ce i-au urmat s-au învrednicit să le poarte, ca o harismă deosebită.
Primul care vorbeşte despre stigmatele sfinte este Sfântul Apostol Pavel: “De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că port semnele Domnului Iisus pe trupul meu.”[11].
Deoarece ele apar consemnate de abia în secolul al XIII-lea, pe trupul lui Stephen Langton, Arhiepiscop de Canterbury (cca 1150 – 1228), nu se ştie nimic despre cei care eventual au prezentat fenomenul înainte de această dată.
Conform tradiţiei, 12 oameni contemporani între ei sunt purtători de stigmate, ceea ce reprezintă exact numărul celor 12 apostoli, deşi în Sfânta Scriptură nu se spune că aceştia le-ar fi purtat în mod vizibil. Când moare unul, un altul preia ştacheta, aşa că niciodată acest număr nu va rămâne descompletat. Istoria a consemnat de-a lungul timpului cca trei sute de stigmatizaţi. Redăm mai jos pe cei mai importanţi: Sfântul Francisc de Assisi (1181/ 1182-1226), Sfântul Lutgarde (1182-1246), Sfânta Margareta de Cortona (1247-97), Sfânta Gertrude (1256-1302), Sfânta Clare de Montefalco (1268-1308), Sfânta Angela de Foligno (d. 1309), Sfânta Catherine de Siena (1347 – 1380), Sfântul Lidwine (1380-1433), Sfânta Rita de Casca (1381 – 1457), Sfântul Frances al Romei (1384-1440), Sfânta Colette (1380-1447) Fericita Lucia Brocadelli de Narni (1476–1544), Sfântul Ioan al lui Dumnezeu (1495 – 1550), Fericita Osanna de Mantua (1499-1505), Sfânta Catherine de Genoa (1447-1510), Sfânta Maria a Întruparii (1566 – 1618), Sfânta Catherine de Ricci (1522 – 1590), Fericita Margaret Maria Alacoque (1647-1690), Fericita Anne Catherine Emmerich (1774 – 1824), Sfânta Gemma Galgani (1878 – 1903), Sfânta Veronica Giuliani (1660 – 1727), Sfânta Faustina Kowalska (1905– 1938), Therese Neumann (1898 – 1962), Sfântul Padre Pio din Pietrelcina (1887 – 1968), Rafila Găluţ, fecioara stigmatizată de la Bocsig, judeţul Arad (1910-1939) etc. Sfântul Francisc le-a primit în mod spranatural, în timpul unui extaz, numai cu doi ani înainte de moartea sa. Nu şi le-a expus în public, dar papa şi câţiva cardinali  au confirmat existenţa lor. Credincioşii le-au putut constata de abia după moartea sfântului.
Parcurgând lista, vedem că aceste persoane au aparţinut Bisericii greco şi romano-catolice. O atenţie deosebita trebuie acordata şi stigmatizaţilor care au aparţinut altor confesiuni creştine, precum bisericile neoprotestante. Astfel, în anul 1972, o fetiţă de culoare din Statele Unite ale Americii, ai cărei părinţi erau baptişti, a prezentat astfel de stigmate.
Rămâne însă de neînţeles faptul cum de stigmatele sfinte ale lui Hristos apar şi la persoane care aparţin altor religii, precum budismul, totemismul sau animismul. Astfel, în iconografia budistă, Buddha apare uneori purtând stigmate asemănătoare cu cele ale misticilor creştini. Unii şamani aparţinând indienilor Warao [12] din Delta Orinoco, populaţie animistă şi totemică, pot prezenta aceleaşi stigmate în urma posedării sufletului de către spiritele tutelare. De bună seamă că ultimele doua cazuri, prezenţa semnelor sfinte nu ar avea nicio raţiune, căci Buddha nu a fost răstignit, iar populatia Warao nu este creştină. În plus, au fost dovedite şi fraude printre pseudo-misticii creştini, care îşi provocau singuri răni. În aceste cazuri, singura explicaţie ar fi aceea de parodiere.

Parodiere fără de sfârşit…

Tot ce se poate parodia în legătură cu Creştinismul, diavolul parodiază: Sfânta Scriptură, Sfintele slujbe, Sfintele Taine, rugăciunile, cântările, proorocirile. O parodie fără de sfârşit, unde tehnica rămâne în principal aceeaşi: distorsiunea şi inversarea. Instrumentul perfect, care răspunde la această cerinţă este oglinda, ce reflectă mincinos totul. Nu e vorba de oglinda pe care o atârnăm în perete, ci o figura de stil prin care explicăm aceasta diabolica înselătorie şi batjocură. Prin efectul în oglindă se obţine iluzia perfectă. Spaţiul virtual este confundat cu spaţiul real. Ritualurile de iniţire în misterele lui Mithra reflectă Sfintele Taine, dar distorsionate şi în batjocură. Slujba sfântului Sécaire este o iluzie, care reflectă o liturghie şi o distorsionează derulând-o “de-a-ndăratelea”. Stigmatele triburilor Warao reflectă în aparenţă rănile lui Hristos, dar acestea nu sunt adevăratele Lui răni. Caracteristic pentru toate acestea este faptul că cei înşelaţi le consideră reale, salvatoare, şi nu halucinante, batjocoritoare, înşelătoare şi pierzătoare de suflet.

_______________________________________

1.Tertullian, De praescriptione haereticorum;
2. Ernest Renan, Marc-Aurèle et la fin du monde antique, BiblioLife, 2009 ;
3. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia I, LXVI;
4. Apocalipsa, 13, 16; 13, 17. 18;
5. Vezi nota de la Apocalypse , La Bible de Jérusalem, Les Éditions du Cerf, 1997;
6. James George Frazer, Creanga de aur, Ed. Minerva, Bucureşti 1980. Cf. şi Jean-François Bladé, Quatorze superstitions populaires de la Gascogne ;
7 . În text, în original : “backwards”;
8. Vezi Kn. Rasmussen despre şamanii eschimoşi: “noi nu credem ,nouă ne e frică” în Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros, București;
9. Jean-Baptiste Thiers (1636 -1703) cleric şi teolog francez;
10. Vezi Jean Delumeau, Frica în Occident, Ed. Meridiane, Bucureşti 1986;
11. Epistola către Galateni, 6, 17;
12. Populaţie numărând cca 20.000 de locuitori care trăiesc pe teritoriul Venezuelui şi Guyanei. Se consideră a fi descedenţii unui vânător de păsări legendar, care i-a civilizat. Mai sunt cunoscuţi şi sub numele de Waroa, Guarauno, Guarao, Warrau, care literal înseamnă „Oameni-barcă”).

Anunțuri

Zâmbeşte…

de Gavriil Stiharul

Z
âmbeşte braţelor sleite de puteri,
se vor întinde să prindă licurici;
zâmbeşte pleoapelor învinse de dureri,
se vor tămădui fără cicatrici.

Zâmbeşte cerului nopţii înnourat
îţi va trimite razele de lună;
zâmbeşte soarelui cel de curând plecat,
se va-ntoarce să-ţi spună noapte bună.

Zâmbeşte toamna tufelor de liliac,
vor găsi puteri să mai dea în floare;
zâmbeşte frunzelor desprinse din copac,
aripi de înger se vor cerne-n zare.

Zâmbeşte aproapelui ce nu te vede,
o lumină nouă în el va străluci;
zâmbeşte omului care nu mai crede
zâmbetul viu prin el se va sfinţi.

Cu-n zâmbet ţii în zbor frunzele ce cad,
cu-n zâmbet ţii în zbor puf de păpădii,
cu-n zâmbet ţii pe boltă şi stelele ce ard,
roadele pe pomi şi strugurii pe vii.

Rugăciune pentru pricepere şi aducere aminte

Schimbarea la Faţă, sursa: Sfânta Mănastire Dervent

Învăţătorule, în trecerea a mea vremelnica prin aceasta lume, tâlcuieşte-mi, pe înţelesul meu, să pricep semnele Tale cele veşnice şi fă-mă să-mi aduc aminte învăţăturile Tale:
când înverzeşte smochinul să pricep că vara e aproape;
când îmi încărunţeşte părul să pricep că toamna a venit;
când bucuria aproapelui mă întristează să pricep că e vreme pentru Tatăl nostru;
când mă încearcă gândurile de răzbunare să pricep că sunt vrednic pentru osândă;
când semenii nu vor sa mai asculte Cuvântul Tău cel veşnic să pricep că e vremea pentru semănat;
când aud cântatul unui cocoş în noapte să pricep lepădarea mea de Tine;
când am căzut fără speranţă să pricep taina celor şapte căderi ale Tale pe drumul Crucii;
când lacrimile îmi curg şiroaie să îmi aduc aminte de Fericiri;
când toate mădularele mă dor să îmi aduc aminte de biciuirea Ta;
când apropierea ceasului celui din urma mă îngrozeşte şi deznădejdea mă biruie, să îmi aduc aminte de Învierea Ta glorioasă.

„Epistolia…”, vulcanul Eyjafjallajokull şi ploile torenţiale din anul acesta

Predicţia conform căreia vara aceasta va fi deosebit de rece şi ploioasă a fost făcută din luna aprilie a.c. Nu era o predicţie mistică, ci ştiinţifică. Nu-mi aparţinea mie, ci „specialiştilor”. Se ştie de multă vreme că atunci când au loc erupţii vulcanice, vremea se răceşte. Deoarece cenuşa aruncată în atmosferă acţionează drept nuclee de condensare pentru umezeala atmosferică, sigur îşi vor face apariţia ploile pe termen lung. Corolarul va fi că Europa, inclusiv ţara noastră, se va confrunta cu inundaţii, ceea ce s-a şi întâmplat.
Am preluat la acea vreme aceste informaţii si am scris un articol pe aceasta temea pe blogul meu.
Ceea ce am constatat lăuntric a fost faptul ca vulcanul Eyjafjallajokull a erupt exact în luna aprilie, luna menţionată în „Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce ne-a trimis-o Dumnezeu din Cer” . Coincidenţă? Un semn? Poate că de fiecare dată, atunci când mânia lui Dumnezeu ajunge la limită, Acesta ne avertizează într-un fel, printr-o „coincidenţa” de pildă. Nu a avertizat El omenirea, în anul 1917, prin fenomenul solar de la Fatima, despre iminenţă catastrofelor mondiale, culminând cu instaurarea dictaturii în Rusia? La 13 mai 1917, fraţii Jacinta, de 7 ani, şi Francisco Marto, de 11 ani, însoţiţi de fetiţa Lucia dos Santos, de 10 ani, au avut viziunea Sfintei Fecioare, care le-a transmis un mesaj. Apariţiile se înmulţesc şi alte mesaje le sunt transmise. Deoarece oamenii nu vor să le ia în consideraţie, Sfânta Fecioara le va da un semn. Va avea loc un miracol solar. Deşi miracolul a avut loc în prezenţa a 70 000 de martori oculari, deşi a fost consemnat de presa vremii, el rămâne controversat de foarte mulţi creştini, dar şi de foarte mulţi oameni de ştiinţă. Acestia din urma caută să-l explice avansând diverse ipoteze, precum nor de praf stratosferic, „soare fals”, halucinaţie în masă, eclipsă solară, nor de praf din Sahara, furtuna solară, efectul „Zoom” etc. Ortodoxia vede în fenomen o „falsa teofanie”, iar miracolul în sine, precum şi mesajele, le consideră drept înşelari ale diavolului (aşadar tot halucinaţii în masă), deşi Sfântul Scaun le-a autorizat. Protestanţii şi neoprotestanţii sunt şi mai caustici. Nici măcar toţi catolicii nu cred în ele. Sunt voci, inclusiv ale preoţilor, care le contestă. Despre catastrofele politice şi sociale care vor urma Primului Razboi Mondial a proorocit şi Petrache Lupu de la Maglavit(1907 -1994). La vremea respectivă, acest vizionar mistic a fost etichetat drept „inşelat”, deşi a prezis că Germania nazistă va pierde războiul. După Revoluţie, opinia înaltelor feţe bisericeşti s-a mai nuanţat . Rămaşitele pământeşti ale ciobanului gângav din Maglavit au fost deshumate şi reînhumate în incita Mănăstirii Maglavit, slujba oficiiand-o ÎPS Irineu, Mitropilitul Olteniei, care, în interviul dat cu aceasta ocazie, are o neaşteptată atitudine favorabilă lucrării misticului. Incredibil, acela consideră că Maglavitul ar trebui să redevină un loc de pelerinaj. Există voci care se pronunţă pentru canoinizarea vizionarului. Îndumnezeit în perioada interbelică, hulit în perioada comunistă, reabilitat în epoca postdecembristă, personalitatea lui Petrache Lupu ne va oferi cu siguranţă şi alte surpize . Avertismente au mai dat şi Arsenie Boca(1910-1989), Sfântul Calinic de la Cernica ( 1787- 1868) şi alţii.
Or, în „Epistolie…” se vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu care pedepseşte pe oameni. Epistolia însă este un document apocrif, care nu este acceptat de Biserică, deşi în istorie a fost nu de puţine ori tolerată.
Cert este acum asistăm la o schimbare a vremii, ploile şi-au făcut apariţia, aşijderea şi inundaţiile. Gospodăriile au fost luate de ape, s-au înregistrat morţi şi răniţi.
Însa urgiile nu se vor opri aici. Iarăşi se ştie de multa vreme că atunci când anul este deosebit de ploios, de regulă imunitatea organismului uman scade. Posibil ca în lunile decembrie şi ianuarie să ne aşteptăm la viroze deosebit de virulente.
E bine să ne găsim timp şi să ne aplecam puţin peste conţinutul acestui text stăvechi, care a cunoscut o circulaţie sporită tocmai în perioade critice ale omenirii.

Epistolia Mântuitorului nostru Iisus Hristos privind cinstirea patimilor Sale pe Drumul Crucii [1]

Dar din cer să-ţi fie
O epistolie [2],
trimisă la tine,
Să-ţi facă mult bine
De trei cinstitoare,
Sfinte rugătoare :
Matilda, Brigita
Şi Elisabeta [3]!
Fost-a stihuită,
Pe stih potrivită,
De misionarul
Gavriil Stiharul.
La ruga fierbinte
A celor trei sfinte
Domnul venit-a
Şi astfel grăit-a:
„De vreţi s-aveţi parte
De roade bogate,
Ziua mea veşnică,
Sfânta Duminică,
Ziua mea sfinţită,
Să fie cinstită [4].
Dar de vă-ndoiţi
Şi îmi nesocotiţi
Aceasta scrisoare,
Harul meu, cu care
V-am binecuvântat,
Fi-va îndepărtat.
Că bine e să ştiţi,
Şi să nu vă-ndoiţi,
Eu pătimit-am,
Pe Calvar primit-am
Lovituri crunte :
Cinci mii patru sute
Nouăzeci şi cinci [5].
Şi suit-am pe brânci,
În Vinerea Mare,
Muntele din zare,
Scuipat şi biciuit,
De toţi batjocorit”.
Iată şi cuvântul
Lui Grigore Sfântul [6]:
„Şi de vei mai spune
Câte-o rugăciune [7],
Câte-un « Tatăl nostru » ,
De orice dezastru
Te va feri mereu,
Din cer, Dumnezeu.
Şi de vei mai spune
Câte-o rugăciune
Către Preacurata,
Pâinea şi bucata
Îţi vor fi pe masă
Şi liniştea-n casă :
Tatăl nostru Care eşti
Şi în ceruri veşniceşti,
Numele Tău sfânt fie
Acum şi-n veşnicie.
Vie-mpărăţia Ta,
Facă-se voinţa Ta
Aşa–n cer şi pe pământ,
Precum numele Ţi-e sfânt.
Pâinea noastră spre a fi,
Dă-ne-o nouă zi de zi.
De-am greşit, Tu, iartă-ne,
Noi iertam pe-aproapele.
Ne fereşte, Dumnezeu,
De ispite şi cel rău [8].
Căci a Ta este puterea,
Împărăţia şi vrerea,
Lauda, slava, mereu,
Căci doar Tu eşti Dumnezeu.
Amin.
Bucură-te pe vecie
Cea plina de har, Marie,
Domnu-i cu tine mereu,
Cu tine-i Dumnezeu,
Eşti binecuvântată,
Între femei minunată,
Şi e binecuvântat
Rodul trupului tău curat,
Care este Iisus,
Fiul Celui de Sus [9].
O, Maica lui Dumnezeu,
Sfântă Marie, mereu
Roagă-te pentru noi,
Păcătoşii în nevoi,
Acum şi-n ceasul morţii
Să ne mântuim cu toţii.
Amin [10]”.
Dar din cer să-ţi fie
O epistolie!
Dacă o păstra
Cu cinste-n casa ta,
De o vei izvodi
Şi o vei răspândi,
Har ţi va da,
Şi leac vei avea
Pentru orice boală
De-i grea sau uşoară.
Aceluia care
Zile nu mai are
I se va arăta
Şi-l va ajuta
Să se îngrijească,
Să se pregătească
De călătorie
Preasfânta Marie [11].
Aceasta scrisoare,
Binecuvântare,
Îţi aduce-n casă
O veste frumoasă :
De-i vei da crezământ,
Domnul nostru Cel Sfânt
Te va binecuvânta
Pe tine şi casa ta [12].
N-o pune deoparte,
Du-o mai departe!
Scrie şi trimite
Aceste cuvinte
Celor ce îi iubeşti
Şi bine le voieşti!
Nimic din ce scrie
Schimbat să nu fie!

_______________________________________________________

1. „Epistolia Mântuitorului nostru Iisus Hristos privind cinstirea patimilor Sale pe Drumul Crucii” mai este cunoscută şi sub numele de „Epistolie adevărată a Mântuitorului nostru Iisus Hristos” sau „Devoţiune către picăturile de sânge pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a pierdut pe drumul Calvarului”. Este un text apocrif, care a stat la baza unei devoţiuni necanonice, asemănătoare cu devoţiunile canonice ale Calvarului, cea mai cunoscută fiind „Drumul Crucii” („Via Dolorosa”). Redacţiunea de colportaj românească o traduce prin : „(Epistolie) Despre picăturile de sânge vărsate de Domnul Iisus Christos când suia muntele calvarului, spre Golgota”. Epistolia a văzut lumina tiparului la Toulouse, în anul 1740, şi a fost inserată în „Cărtica de rugăciuni Pietà”. Aceasta este o colecţie 43 de rugăciuni şi devoţiuni catolice, în parte necanonice, provenite din pietatea populară. Se crede că a fost tipărită de misionarul iezuit fancez Adrien Parvilliers (1619 – 1678), deşi acesta însă nu putea să mai fie în viaţă în anul 1740. Lucrarea a fost tradusă în numeroase limbi, dar nu a fost tradusă în româneşte (cf. „The Pieta Prayer Booklet, the 15 St. Bridget Prayers” sau „La Pieta Devocionario las 15 oraciones de Santa Brigida”).
O versiune a ” Epistoliei…” a fost tipărită pe foi volante şi în Anglia, în anul 1795.
2. Se arată că ar fi „o copie a unei rugăciuni găsite în Sfântul Mormânt din Ierusalim, ce a fost păstrată în casete de argint sau de aur de către sfinţi şi sfinţi împăraţi şi împărătese creştine”. În altă versiune, mai verosimilă, la rugăciunile ferbinţi ale Sfântei Brigita, Sfântei Elisabeta şi Sfântei Matilda, Însuşi Mântuitorul s-ar fi pogorât şi le-ar fi dezvăluit taina patimilor Sale. Cele trei sfinte ar fi consemnat independent revelaţia şi ar fi păstrat-o în casetele lor de argint (aur). Apoi, numeroase copii ar fi fost oferite creştinilor. De o copie ar fi beneficiat şi papa (?), precum şi numeroşi împăraţi şi împărătese.
3. Sfânta Brigita a Suediei (1303 -1373), întemietoarea ordinului brigitinelor şi autoare a unor celebre profeţii şi revelaţii. A fost canonizată în anul 1391 de către papa Bonifaciu al IX-lea. Biserica catolică o prăznuieşte pe data de 23 iulie. Sfânta Elisabeta a Ungariei (1027 -1231), patroana ordinului terţiar franciscan pentru femei. A fost canonizată în anul 1235 de Papa Grigore al IX-lea. Sfânta Matilda (cca. 895 – cca. 968), soţia lui Henrinc I Păsărarul, rege al Germaniei. Este prăznuită pe 14 martie. În versiunea de colportj românească, devine Sfânta „Maftiolita”.
4. La fel ca în „Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce ne-a trimis o Dumnezeu din Cer”, se insistă pe respectarea primei zile a săptămânii : „Dacă doreşti să te bucuri de o recolta abundentă, nu trebuie să lucrezi Duminica. Ţi s-au dat şase zile să lucrezi, dar Duminica trebuie să te odihneşti”. Aceasta arată că există o filiaţie evidentă între cele doua epistolii. „Epistolia Mântuitorului nostru Iisus Hristos privind cinstirea patimilor Sale pe Drumul Crucii”, care a fost redactată mai târziu, probabil după modelul celei dintâi, a circulat, cu precădere, în Occident, pe când „Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce ne-a trimis o Dumnezeu din Cer” s-a bucurat de o circulaţie mult mai largă. Ea nu putea să fie redactată anterior anului 1373, anul morţii Sfintei Brigita. Cel mai probabil, „Epistolia Mântuitorului nostru Iisus Hristos privind cinstirea patimilor Sale pe Drumul Crucii” a fost redactată şi pusă în circulaţie în Evul Mediu, în perioada marilor flageluri din veacurile al XIII-lea şi al XIV-lea ce au zguduit Biserica catolică ( epidemii de lepră, variolă, malarie, ciumă neagră, invazii de lăcuste, şobolani, lupi, perioade de foamete, cutremure etc.), fără îndoială, de pietatea populară, în special de flagelanţii despre care vorbeşte A. Veselovski (cf. şi Moses Gaster, „Literatura populară română”, Ed. Minerva, Bucureşti 1983).
5. Cunoaşterea acestui număr tainic ar conferi un har deosebit. În promisiunile din „Revelaţiile Sfintei Brigita” se vorbeşte despre numărul 5 475, care reprezintă produsul numerelor 365 şi 15 : „Sfânta Brigitta L-a rugat multă vreme pe Domnul să-i spună câte lovituri a primit în timpul amarelor Sale suferinţe. Într-o zi, Mântuitorul i-a apărut şi i-a zis: « Am primit în Trupul Meu 5475 de lovituri; dacă vrei să le cinsteşti, să spui de 15 ori Tatăl nostru şi de 15 ori Bucură-te Marie, în fiecare zi, timp de un an. După ce s-a încheiat acest an, tu ai cinstit fiecare dintre aceste 5475 de lovituri ». Apoi a învăţat-o cele 15 rugăciuni meditative corespunzătoare” (cf. The Pieta Prayer Booklet, the 15 St. Bridget Prayers).
Epistolia mai menţionează o listă de numere, care variază de la o redacţiune la alta.
Cf. „The Pieta Prayer Booklet, the 15 St. Bridget Prayers”: „Să se ştie că au fost 150 ostaşi înarmaţi; cei care m-au târât, fiind legat, au fost 23. Călăi au fost 83; am primit 150 de lovituri pe cap, 108 în pântece, 80 în umeri. De 6666 de ori am fost lovit pe trup, iar de 110 ori pe cap. Am fost îmbrâncit şi la amiază am fost târât de păr; împuns cu spini şi tras de barbă de 23 de ori; am avut 20 de râni la cap; Am fost împuns de 72 de ori cu un rug (= mur, rubus );110 de spini i-am avut înfipţi în cap, iar 3 spini aducători de moarte pe frunte. Fost-am apoi biciuit şi fost-am ocărât, fiind îmbrăcat, în bătaie de joc, ca un rege. Avut-am 1 000 de răni pe trup. 608 de ostaşi m-au însoţit pe drumul calvarului, 3 m-au păzit şi 1008 m-au batjocorit. Am pierdut 28 430 picături de sânge”.
Cf. redacţiunea de colportaj românească : „El le-a răspuns: Să ştiţi că soldaţi înarmaţi au fost în număr de 150; cei care M-au purtat legat au fost în număr de 83; pumni în spate am primit 180; lovituri în picioare 80. M-au târât cu funia de păr de 23 de ori; scuipat in fata am fost de 180 de ori , lovituri în piept am primit 6666, în cap110. Mi-au străpuns inima şi M-au ridicat de păr la ora 2; am suspinat de 12 ori; înţepături şi spini în cap 100; am fost tras de barbă de 23 de ori. Cei care M-au ucis au fost 3 oameni îmbrânciţi şi biciuiţi spre calvar; rănit la cap de 100 de ori; picături de sânge spre calvar 5475, păzit de 31 de oameni”.
Cele 5 475 de lovituri, din revelaţiile Sfintei Brigitta, devin aici 5 475 de picături de sânge. În redacţiunea „Pietà” se vorbeşte de 28 430 picături de sânge. Aceste numere nu sunt date arbitrar. La origine, aveau o semnificaţie precisă, care s-a pierdut. Atunci când nu se mai cunoaşte ceea ce ele semnifică, apar contradicţii. Deoarece aceste epistolii erau copiate şi apoi răspândite de credincioşi (în secolul al XIV-lea, papa Urban al VI-lea îi îndeamnă pe credincioşi să copieze şi să răspândească profeţiile şi revelaţiile sfintei Brigita), evident, în ele s-au strecurat numeroase greşeli. Am păstrat doar numarul 5 475, deoarece are o baza şi o semnificaţie clară în revelaţiile Sfintei Brigita şi le-am ignorat pe celelalte.
6. Poate papa Sfântul Grigorie al VII-lea (1028-1085).
7. Cei care vor spune vreme de trei ani, în fiecare zi, „Slava Tatălui…” ,”Tatăl nostru” şi „Bucură-te, Marie…” vor avea parte de privilegii deosebite : „1) Indulgenţă şi iertarea păcatelor 2) Privilegiul de a scoate din Purgatoriu două suflete 3) Justificare în cazul ca ar muri înainte de termenul fixat de canon. 4) Cinstea de a fi socotiţi martiri pentru Hristos. 5) Privilegiul de a se bucura de prezenţa Mântuitorului în ceasul morţii, Care va pogorî din Cer pentru a primi sufletul muribundului, privilegiu extins şi în cazul rudelor până la a patra generaţie” (cf. „The Pieta Prayer Booklet, the 15 St. Bridget Prayers”).
Cf. redacţiunea de colportaj românească : „Cei care vor citi zilnic – putere şi glorie vor avea; dacă va citi cineva timp de 15 ani zilnic, pentru atingerea picăturilor de sânge pe care le-am vărsat i se vor ierta 5 iertări: întâi o iertare deplină a tuturor păcatelor grele, o iertare a păcatelor mai mici şi va scăpa de pedepsele şi de muncile iadului. Dacă va muri înainte de 15 ani, i se socotesc -15 îndepliniţi- la moarte. Să fie considerat ca şi când şi-ar fi vărsat sîngele pentru Sfânta Credinţă. Eu Însumi voi coborî şi-i voi lua sufletul lui şi al rudelor sale până la al IV-lea neam”.
8. Cf. Mt. 6, 9-13; Lc. 11, 2-4.
9. Cf. Luca 1, 28.
10. Rugăciunea catolică „Bucură-te, Marie” este echivalentă cu rugăciunea „Născătoare…” din Ortodoxie. În redacţiunea de colportaj românească nu se menţionează rugăciunile.
11. „Cei ce vor copia „Epistolia…” şi o vor purta cu sine nu vor muri înecaţi sau de moarte subită, de boli contagioase, trăsniţi sau nespovediţi; duşmanii nu le pot face vreun rău, nu vor cădea victime abuzurilor stăpânirii şi nu vor avea parte de defăimători şi martori mincinoşi. Femeile nu vor fi în pericol la naştere. Cu 40 de zile înaintea morţii, Sfânta Fecioară va veni şi-i va pregăti pentru o moarte bună” (cf. „The Pieta Prayer Booklet, the 15 St. Bridget Prayers”).
12. Unele versiuni, prezintă exemple de miracole atribuite puterii „Epistoliei…” . Transcriu câteva :
În anul 1821, un vas care transporta mai mulţi emigranţi din San Giovanni Incarico, provincia Frosinone, Lazio, Italia a naufragiat în timpul unui uragan. Din cele şase sute şaizeci şi şapte de persoane aflate la bord, doar nouă, cele care aveau o copie a „Epistoliei…”, au scăpat cu viaţă.
În anul 1889, Giovanni Santarello a fost îngropat sub rămăşiţele casei sale, în timpul unui cutremur. După patru zile a fost scos viu. Asupra sa s-a găsit o copie a „Epistoliei…”.
Tot cu ocazia unui cutremur, care a devastat nordul Italiei şi Franţa, Nathaline, o fată analfabetă din Nisa, a reuşit să supravieţuiască, după ce trei zile a zăcut sub dărâmături. Şi la aceasta a fost găsită o copie a „Epistoliei…” .

Aici pentru descărcare:

Epistolia Mântuitorului nostru Iisus Hristos privind cinstirea patimilor Sale pe Drumul Crucii

Misionarism pentru Sfânta Dumnică

Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce a trimis-o Dumnezeu din cer, care mai poartă şi denumirea de „Epistolie din Cer pentru respectarea Zilei Domnului (sau a Duminicii)”, „Epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii” sau „Legenda Duminicii”, este un text apocrif, ce face parte din categoria aşa-numitelor „Scrisori trimise de Dumnezeu din cer”.

Cultul Epistoliei în spaţiul creştin

Odată cu generalizarea creştinismului în Imperiul Roman, ziua de Duminică, ca zi sfânta şi de odihnă, ajunge sa ia locul sâmbetei. Cu toate acestea, sâmbăta nu a fost întru totul abandonată de către unii creştini, care motivau cum că Duminica nu a fost poruncita de Dumnezeu. Astfel, oamenii simpli din Friaul, nordul Italiei, continuau sa tină sâmbata. De asemenea, începând din secolul al II-lea, Biserica Culdee din Scoţia, precum şi alţii. Epistolia a fost redactată după anul 313, întâi în limba latină, apoi a fost tradusă în elineşte, precum şi în celelalte limbi europene din acea vreme, şi a început să circule cu succes. Primele atestări privind „Epistolia” le avem din secolul al V-lea. Astfel, se spune că, în anul 583, în Ibiza (în limba autohtonă Eivissa), o insulă care aparţine Spaniei, situată în vestul Mării Mediterane, fâcand parte din insulele Baleare, Epistolia ar fi căzut din cer şi îndemna pe creştini la respectarea zilei de Duminica. Episcopul de Ibiza, Vincent, a declarat scrisoarea ca autentică şi a acceptat-o. În schimb, episcopul de Cartagina, examinand-o, s-a declarat uimit cum “cineva poate accepta profeţii noi”. Din aceasta cauză, episcopul de Ibiza a fost destituit. În Evul Mediu a circulat o legendă conform căreia Theodoton, adjunctul papei, a văzut deasupra mulţimii adunate în Bazilica Sfântul Petru din Roma o epistolă suspendată in aer. Atunci, 47. 000 de oameni s-au pocăit. În anul 1846, în Boemia, o apariţie similară a curemurat o mulţime de oameni, iar multi preoţi au crezut în ea.
În secolul al XIII-lea, au loc o serie de evenimente, care vor da un puternic avânt cultului Epistoliei. O serie de calamităţi şi flageluri cosmice, precum epidemii ucigătoare de molime, culminând cu groaznica Moarte Neagră (Ciuma bubonică) din anul 1347, eclipse, secetă prelungită, invazie de lăcuste, grindină, au creat o atmosferă de disperare colectivă. Ca să ispăşească păcatele lumii, grupuri de laici parcurg satele şi oraşele, biciuindu-se cu asemenea violenţă incât trupul lor devenea o masă umflată de carne vânată. Aceştia au fost numiţi biciuitorii (flagelanţii). Ei îşi fac apariţia pe la anul 1260, anul când, dupa profeţia lui Gioacchino Fiore, trebuia să înceapă a şaptea epocă a Bisericii, şi se prezentau ca o mişcare reformatoare, care a îmbrăcat haina căinţei. Primii flagelanţi pornesc din Perugia şi se răspândesc apoi în Polonia şi Ungaria. Flagelanţii au fost cei care au pus în circulaţie teoria conform căreia Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni cu Moartea Neagră din cauza nerespectării Duminicii ca zi de odihnă şi pledau pentru repaus absolut în această zi. Apocriful a cunoscut o larga circulaţie după aparitia tiparului.
Mişcarea a fost considerata eretică. Biserica Romano-Catolica nu a încurajat odihna absolută în timpul Duminicii, ci numai oprea de la muncile grele. Papa Clement al VI-lea, printr-o bula emisa pe data de 20 octombrie 1349, a condamnat mişcarea şi a interzis-o.
În realitate, flagelanţii nu fac altceva decât să se folosească de “Epistolie…” şi să o repună în circulaţie.
Va vedea lumina tiparului pentru prima dată în anul 1795, în Anglia.

Traducerea şi circulaţia Epistoliei în limba română

După unii cercetători, „Legenda Duminicii”, este cel mai vechi text scris în limba româna. Acesta a fost tradus în anul 1391 de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş.
Începând din secolul al XVI-lea, Biserica Ortodoxă din Transilvania se confruntă cu tendinţa de prozelitism a unor biserici reformate. Acest fapt face ca să apară o reacţie din partea ierarhiei ortodoxe, atât în Transilavania, cât şi in Moldova şi Ţara Românească. Astfel, Sfântul Ierarh Varlaam (n. 1580, 1585? – d. 1657), Mitropolit al Moldovei, redactează lucrare de 339 de pagini intitulată „Şapte Taine ale Bisericii”, care era menită să apere temelia credinţei ortodoxe împotriva calvinilor din Transilvania, care nu recunoşteau cele şapte Taine, şi o tipareşte la Iaşi, în anul 1644.
În anul 1642, conducătorii calvini ai Transilvaniei au publicat un catehism la Alba Iulia. Sfântul Ierarh Varlaam convoacă un sobor al ierarhilor din Moldova şi Ţara Românească, pentru a lua atitudine împotriva acestui Catehism. Soborul s-a întrunit în anul 1644, la Iaşi sau, probabil, la Suceava. El a avut misiunea de a aproba răspunsul întocmit de mitropolitul Varlaam la catehismul din 1642. Lucrarea, care se va numi “Răspunsul împotriva Catehismusului calvinesc”, se adresa, în primul rând, credincioşilor din Transilvania. În lucrare, sunt combătute principalele învăţături calvine, dezvoltând învăţătura ortodoxă despre Sfânta Scriptură, credinţa şi faptele bune, Biserică, Taine, cinstirea sfinţilor şi a icoanelor etc.
Din Unitarianism se desprine o mişcarea pentru ţinerea sabatului, numita mişcarea sabatariană (sâmbetistă). Autorul ei a fost Andreas Eossi de Szent-Ersebet, nobil unitarian bogat, care a deţinut trei sate şi un număr mare de moşii în Odorheiul Secuiesc. Pierzându-şi soţia şi trei fii, el insuşi fiind suferind, a căutat consolare în Biblie. Ajungând la concluzia că trebuie ţinut sabatul, a întemeiat mişcarea sabateriană/ sabatariană. În ciuda persecuţiilor oficiale, mişcarea, care s-a transformat ulterior în sectă, s-a răspăndit foarte repede, făcând numeroşi prozeliţi. Autorităţile de atunci au reacţionat neadecvat, agresiv şi disproporţionat, luând măsuri cu totul nepopulare, deci ineficiente. Amintim doar anul 1595, când sabaterienii au fost persecutaţi sever. La fel anul 1618, când 300 de soldaţi au arestat pe capii sabaterienilor şi le-au confiscat averile. Mulţi dintre membrii mişcării au fost închişi, iar unii au murit în închisoare. Probabil, ca o reacţie împotriva acestei mişcări, preotul ortodox din Mihaciu (azi Mihăceni, judeţul Alba) realizează o serie de traduceri din limba slavonă ale unor apocrife, printe care şi Epistolia. Preotul din Mihaciu, care se va numi el însuşi “Popa Grigore din Măhaci”, vede probabil în aceasta un manifest misionar pentru respectarea Duminicii, ca sfântă zi de odihnă, conform învăţăturii dreptei credinţe.
În Ţările Române şi în Ardeal, versiunile în limba slavonă au stat la baza multor traduceri. În secolul al XVI-lea, alături de “Epistolie…” se mai traduc si alte apocrife, precum “Rugăciunea de scoaterea dracului”, “Legenda Sfintei Vineri”, “Legenda lui Avram”, “Apocalipsul Apostolului Pavel”, “Apocalipsul Maicii Domnului”, “Cugetări în ora morţii”, “Legenda Sântului Sisoe”, “Să neştire buru creştiru”. Epistolia vede, la noi, lumina tiparului relativ târziu, abia în anul 1852. Toate aceste apocrife, care fac parte din “Codex Sturdzanus”, vor fi tipărite în anul 1879 de către B. P. Hasdeu în volumul II din “Cuvinte den bătrâni”.
Istoria literaturii a reţinut în special versiunea din “Manuscrisul de la Ieud” sau “Sbornicul de la Ieud”. “Epistolia…” inserată aici a atras atenţia prin ingenuitatea şi prosperitatea expresiei de tip viu popular în forme vechi.
“Nu ştiţi răilor şi făcători răi că sfînta dumenecă bineveasti arhanghel Gavriil cu bucurie a Domnului născatoare întru Nazaret? Nu ştiţi că sfînta dumeneca luiu botedzu întru Iordan? Nu ştiţi că sfînta dumeneca învis den morţi, ca morţii să învie cu mene? Cum voi nu înţeleasetu legei mele şi scripturile mele, că sfînta dumenecă voi judeca şi vii şi morţi ?”
Astăzi, deşi Epistolia este condamnată ferm de unii, mai cu seamă călugari, ea continuă să circule, circulaţia ei fiind tolerată chiar de unele feţe bisericeşti.

Pentru descăracare:

Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce ne-a trimis-o Dumnezeu din cer

Puterea contractului cu Dumnezeu

O hotărâre crucială şi miracolul ce i-a urmat

Închipuiţi-vă noaptea de la cumpăna anilor.Toată lumea se dezlănţuie într-o risipa de energie şi voie bună, de-o frenezie sălbatică, disperată, ca şi cum, doar peste câteva ore, ar urma să treacă la cele veşnice, iar acum, se grăbesc să se mai bucure puţin de viaţă. Este o noapte în care nimeni nu are voie să fie trist, abătut, îngândurat, chiar de ar avea mortul pe masă. Toţi trebuie să fie bine dispuşi, veseli, chiar mitocani şi vulgari, căci altfel le va mege rău tot anul. Fost-au pregătite din vreme multe şi diverse aperitive, precum măsline cu brânză telemea sau caşcaval, acadele cu parmezan, acadelele cu piept de pui, antreu cu vinete, apoi artileria grea : ciorbe şi borşuri de tot felul, precum bogras la ceaun, borş de fasole uscată cu mânătarci, ciorbă de pui şi ciuperci à la grecque, bulion de pui, ciorbă de potroace acrită cu varză mâncăruri copioase cum ar fi sarmale, curcan la cuptor, marinată de stacoj, icre negre de morun, sardele muiate în untdelemn. Apoi prăjiturile, smochine, curmalele, ananasul. A fost de asemenea pregătită şi udătura, precum ţuica bătrână, lăzile cu şampania, vinul de pays d’oc sau de Mutflatar, Valea Călugarească, apa gazoasă, sifonul, cafeaua turcească. Tot aşa şi gramofonul cu discurile ce conţin ultimele cântece la modă : “Zaraza”, “Terente şi Didina”, “Maria neichii, Marie”, “Foaie verde de trei sfanţi”. De asemenea, au mai fost pregătite şi petardele, răvaşele de prost gust, glumele fără perdea şi, pentru cei mai simandicoşi, anecdotele intelectualiste cu poante răsuflate.
Nimic din toate acestea în odaia de o austeritate ascetică a unui modest preot, care îşi luase slujba prea în serios, aceea de a scrie aproape în întregime o gazetă de credinţă. O odaie de lucru sărăcăcioasă, o masă de lemn simplă pe care se afla o Sfânta Scriptură, un dulap plin cu literatură religioasă. Pe peretele de la răsărit, o candelă veşnic aprinsă. Un şomoiog de busuioc spânzurând de un perete umple odaia de o mireasmă sfântă. Întreaga ambianţă amintea de chilia unui pustnic, care se nevoia mistuit de dorul pentru Hristos. Acum, pustnicul se află în criză de idei. Primul număr pe anul II al gazetei trebuie să apară doar peste câteva zile, iar materialul nu este încă gata. Părintele se frământa, căci o grea responsabilitate apăsa pe umerii lui firavi. Unde să găsească un subiect pentru un articol cu totul deosebit, care să aducă ceva deosebit în noul an ce va veni ? Nu ştie ce să facă şi, epuizat cade în genunchi şi se roagă. Până la el în odaie pătrunde muzica lăutărească, atât de vulgara şi enervantă, chiote de beţivi şi înjurăturile… Deodată… o luminiţă suprafirească. Părintele cade în extaz. Rămâne un timp aşa. Revine schimbat. Acum ştie. Să invite pe oameni să semneze o… Hotărâre. Să publice, aşadar, Hotărârea. Cum să fie ? Ce cuvinte să pună în ea ? Cuvintele îi vin pe buze ca de la sine. Se apucă să le scrie. Nu scapă nimic. Credincioasă, mâna îi urmează gândul. În faţa ochilor lui, ca de la sine, se plăsmuieşte Hotărârea :

HOTĂRÂRE

Subsemnatul……………………………………………gândindu-mă cum aş putea intra în anul cel nou cu folos şi mântuire sufletească, mă hotărăsc prin aceasta cu începere de la Anul Nou să scot din traiul meu sudalma şi beţia. Mă leapăd cu ură şi scârbă de aceste păcate. Intru prin această hotărâre în rândul acelora care se vor hotărî ca şi mine ca astfel toţi împreună ca nişte buni ostaşi ai lui Hristos să începem lupta cea sfântă a curăţirii vieţii noastre de păcatele noastre cele multe şi grele.
În fruntea Oştirii noastre stă Mântuitorul Hristos şi El ne va duce la biruinţă.
Pe Mântuitorul meu Isus Hristos rugându-L să mă ajute şi pe mine ca să lupt în Oastea Lui, iscălesc această hotărâre ce s-a făcut pentru binele şi mântuirea mea sufletească.

Dat în………. la Anul Nou 1923

N.N. ……………

Abonat al gazetei “Lumina Satelor” Nr. 8

Hotărarea a văzut lumina tiparului în primul număr pe anul 1923 al foii „Lumina Satelor”. Tot acolo, se făcea şi un apel de suflet, prin care cerea fiecăruia să se hotărească şi s-o semneze, apoi să o pune pe un perete al casei, pentru a fi văzută tot timpul.
Chemarea a avut un efect miraculos, căci a fost semnată de un număr incredibil de mare de oameni. Aşa se face că, în numărul de Paşti din 8 aprilie 1923 al periodicului “Lumina satelor”, s-a putut publica lista primilor semnatari, care se vor numi de-acum înainte “ostaşi”.
Negreşit, s-a săvârşit o minune fără precedent. A luat fiinţă cea mai mare mişcare misionară ortodoxă de pe aceste plaiuri, numită „Oastea Domnului”. Peste doar câţiva ani, „Oastea Domnului” avea sa atinga un număr impresionant de membri şi simpatizanţi. Sunt publicate cărti, broşuri, calendare, reviste, toate într-un tiraj năucitor, căci cererea era fantastic de mare. De pildă, în răstimp de numai 15 ani au ieşit de sub teascurile tiparului 7 publicaţii, într-un tiraj total de peste 13. 160. 000 de exemplare, 44 de cărţi, într-un tiraj de peste 550. 000 de exemplare, 12 calendare anuale, în peste 330. 000 de exemplare. Se scrie un număr impresionant de articole, poezii, cântări. Se dezvoltă o adevarată literatură religioasă de misionarism. O literatură inedită se naşte şi creează un nou curent literar, nebăgat însă de seamă de istoricii literaturii române. Poezia populară creştină, slab reprezentată până atunci, îşi ia o amploare fără precedent. Numai un singur om, poetul popular Traian Dorz, încredintează tiparului peste 15. 000. de poezii, unele dintre ele neegalate culmi de lirism. Niciodată nu a existat la noi o trezire de o asemenea amploare şi intensitate. Niciodată nu a existat la noi o asemenea descătuşare de energii creatore. O asemenea mişcare duhovnicească de o asemenea efervescenţă. Şi toate acestea au pornit de la un umil preot, un om firav, delicat, sensibil, foarte bolnav şi de la hotărârea lui providenţială iscălită într-o noapte…
Atunci când a semnat hotărârea, părintele Iosif Trifa se găsea în faţa unei generaţii pierdute, o generaţie de sacrificiu, “generaţia tranşeelor” primului război mondial, dezorientată şi nervoasă, care nu mai credea în nimeni şi nimic. O generaţie schilodită fizic şi sufleteşte de ororile războiului, o generaţie care purta în ea schijele obuzelor si srapnelelor. Numai după 15 ani, atunci când a părăsit aceasta viaţă, la numai 50 de ani, părintele Trifa lăsa în urmă o lume mai bună! Adusese vindecarea în sufletele multora. Aceştia nu mai erau lipsiţi de curaj civic, fără iniţiativă, sceptici şi resemnaţi. Le dăduse un ţel, un ideal, o luptă. Le readusese zâmbetul şi speranţa.
Fără doar şi poate, părintele Trifa redescoperise metoda contractului, a zapisului cu Dumnezeu, o metodă care astăzi a fost aproape uitată. Cineva, un înţelept bineîţeles, a spus : „Atunci când ai hotărât un lucru, ai mereu tendinţa să-l schimbi, dar odată ce l-ai scris este imposibil să-l mai schimbi. Este ca şi cum l-am scrie în Destin”.
Hotărârea pe care a semnat-o părintele Trifa în noaptea de 31decembrie/1 ianuarie a fost un zapis între el şi Dumnezeu pe care l-a scris în Destin. A fost un înscris valid, bazat pe consimţământul liber al părţilor contractante, în baza promisiunilor făcute, prin Biblie, de către Dumnezeu. Prin încheierea acelui zapis, promisiunile lui Dumnezeu au început să fie simţite imediat. Fără îndoială, Dumnezeu aşteaptă de la noi o hotărâre scrisă, căci numai aceasta poate fi irevocabilă.

Contractul are putere de lege şi bază biblică

Contractul este un acord de voinţă intervenit între două sau mai multe persoane. Contractul legal încheiat are putere de lege între parţile care le încheie. Aşa spune legiuitorul. Aşadar, respectarea lui este obligatorie. Că un contract cu Dumnezeu este legal încheiat, ne-o dovedeşte Biblia. Dumnezeu şi-a respectat totdeauna promisiunile faţă de poporul ales. Mai puţin omul. În întreaga Scriptura găsim legăminte (contracte) făcute de Dumnezeu cu oamenii.
Cuvântul legămant este omniprezent în Biblie. Un legământ legalizat. Aceasta înseamnă că, din punct de vedere juridic, un contract are petere de lege pentru părţi.
Exista în Sfânta Scriptură un legământ vechi, care se mai numeşte şi Vechiul Testament şi un legământ nou, care este Noul Testament. Dumnezeu pare a face risipă de legăminte. Face un legământ solemn cu Noe (“Iată Eu închei legământul Meu cu voi, cu urmaşii voştri”). Dumnezeu face un legământ solemn cu vieţuitoarele care se aflau pe Arca lui Noe („cu tot sufletul viu… cu păsările, cu animalele şi cu toate fiarele pământului… cu toate vietăţile pământului câte au ieşit din corabie “).
Dumnezeu încheie un legământ solemn cu Avraam, Isaac, Iacov. Relaţia acestora cu Dumnezeu devine una contractuală. Ultimul contract al lui Dumnezeu făcut nu numai cu poporul ales, ci cu toţi oamenii, a fost acela prin care a dat dreptul la mântuirea tuturor oamenilor. L-a pecetluit cu Cuvântul veşnic şi l-a semnat cu sângele Său. Este definitiv, inatacabil, veşnic.

Metoda contractului funcţionează pretutindeni

Nici pe departe, părintele Trifa nu a fost primul care a folosit metoda contractului, după cum limpede se vede din urmatoarea rugăciune-consfinţire către inima neprihănită a preacuratei Fecioare Maria :
„Fecioară puternică şi Mamă milostivă, regina cerului şi scăparea păcătoşilor, noi ne consfinţim Inimii tale neprihănite. Îţi închinăm făptura şi viaţa noastră întreagă, tot ce avem, tot ce iubim şi tot ce suntem. Ale tale să fie trupurile şi locuinţele noastre, familiile şi patria noastră. Voim ca tot ceea ce este în noi şi în jurul nostru să-ţi aparţină şi să se împărtăşească de binecuvântările tale de Mamă.
Şi pentru ca această consfinţire a noastră să aibă într-adevăr tărie şi durată, reînnoim azi la picioarele tale, Marie, făgăduinţele noastre de la Botez şi de la prima sfântă Împărtăşanie. Ne obligăm să mărturisim oricând şi fără frică adevărurile de credinţă, să trăim ca adevăraţi catolici, în desăvârşită supunere faţă de toate îndemnurile Sfântului Părinte papa şi ale episcopilor uniţi cu el.
Ne obligăm să ţinem poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii, mai ales sfinţirea Duminicii. Ne obligăm să practicăm în viaţa de toate zilele, pe cât ne va fi cu putinţă, devoţiunile pline de mângâiere ale religiei creştine, mai ales sfânta Împărtăşanie.
În sfârşit, îţi promitem, slăvită Maică a lui Dumnezeu şi Mamă iubitoare a oamenilor, să punem toată inima noastră în slujba cinstirii tale binecuvântate, pentru ca, prin stăpânirea Inimii tale neprihănite, să grăbim şi să asigurăm domnia Inimii Fiului tău, vrednic de închinare, în inimile noastre şi în toate celelalte inimi, în scumpa noastră ţară şi în lumea întreagă, precum în cer, aşa şi pe pământ. Amin.”

Vedem deci cum că expresii de genul „Ne obligăm să mărturisim oricând şi fără frică adevărurile de credinţă…”, „ne obligăm să ţinem poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii…”, „Ne obligăm să practicăm în viaţa de toate zilele…” sunt expresii care fac parte din limbajul uzual al unui contract. Rugăciune-consfinţire către inima neprihănită a preacuratei Fecioare Maria este, aşadar, un contract. Verbal şi, uneori, scris.

Metoda contractului rămâne permanent valabilă

Metoda contractului nu a funcţionat, ca o excepţie, doar în cazul părintelui Trifa. Ea funcţionează în cazul tuturor oamenilor. Condiţia sine qua non este aceea ca omul sa fie sincer si sa creadă în ceea ce s-a angajat. Ca este aşa, ne-a dovedeşte şi faptul că, publicată în primul număr al foii “Lumina satelor” pe anul 1923, Hotararea care a fost semnată de cei ce au crezut în ea, a dat naştere la efecte nebănuite, miraculoase. Cei ce cu sinceritate au semnat-o, s-au alăturat noii mişcări misionare, rămânându-i fideli până la moarte.
Amintiţi-vă : “Atunci când ai hotărât un lucru, ai mereu tendinţa să-l schimbi, dar odată ce l-ai scris este imposibil să-l mai schimbi. Este ca şi cum l-am scrie în Destin”.

Să ne personalizăm hotărârea

Fiecare dintre noi ar putea să-şi personalizeze hotărârea şi să-şi redacteze propriul zapis cu Dumnezeu, fără să fie nevoit să-şi schimbe Biserica sau să adere neapărat la o mişcare bine definită. Am arătat cum că actul de Consfinţire către inima neprihănită a preacuratei Fecioare Maria foloseşte metoda zapisului. Psihoterapeutica modernă foloseşte aşijderea metoda contractului, cu rezultate uneori remarcabile. Literatura motivaţională laică face apel la aceeaşi metodă. Nu există, aşadar, nici un impediment confesional pentru a beneficia de aceasta metoda dumnezeiască spre folosul nostru sufletesc. În plus, cum relaţia noastă cu Dumnezeu este – sau ar trebui să fie – una personală, fiecare este liber să-şi personalizeze contractul cum crede de cuviinţă.

Iată, de pildă, zapisul meu personalizat, care se prezintă astfel:

ANGAJAMENT

Eu, Gavriil STIHARUL. mă angajez ca, după porunca Mântuitorului, să iubesc pe Domnul Dumnezeu din toată inima mea, din tot sufletul meu, din toata puterea mea şi din tot cugetul meu şi pe aproapele meu ca pe mine însumi. Mă angajez să accept jertfa lui Iisus Hristos care s-a săvârşit pentru mine, ca de altfel, pentru întreg neamul omenesc şi să-L primesc pe Iisus Hristos ca Mântuitor, Domn şi Dumnezeu. Mă angajez să-mi schimb felul de viaţă şi să fac din viaţa mea păcătoasă una cu adevărat creştinească. Mă angajez să mă lepăd de omul cel vechi împreună cu toate obiceiurile lui pierzătoare de suflet şi să devin un om nou, după învăţătura şi îndemnul Mântuitorului. Mă angajez să-L mărturisesc pe Hristos şi să împărtăşesc şi altora Cuvântul Lui. Mă angajez să fac din ziua de azi o zi mai bună decât ziua de ieri, atât pentru mine, cât şi pentru semenii mei, şi, prin aceasta, lumea să devină mai bună.

Martori……. ……………………………………………………………..

Datez şi iscălesc acest angajament……………………………………

Martorii pot fi oricine. Odinioară, Dumnezeu a luat ca martori cerul şi pământul : “Cerul şi pământul le iau astăzi ca martori împotriva voastră: v’am pus în faţă viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti… ” (Deut.30:19). Să alegem şi noi tot cerul, pământul…Viaţa.
Dacă ai fost convins de cele citite, scrie şi semnează şi tu un contract asemănător şi spune-le şi prietenilor.