Ruga tainica a sufletului neprihanit

( Intrarea Domnului în Ierusalim – Florii, sursa: Sfânta Mănăstire „Dervent”)

Patruzeci de sfinţi
ce-aşteptaţi smeriţi
la schit din poiană,
unde nu e iarnă,
fierbinţi lăcrimări
din mii lumânări,
lăcrimări de ceară
la slujbă de seară,
când sunt pomeniţi
cei nespovediţi,
la priveghere,
ceas de tăcere,
când până la mine
s-aude cum vine
pasul greu din cer,
îngerul stingher
frângând câte-o viaţă
înspre dimineaţă.

În nisip de stele,
luna printre ele
stă împotmolită
de vrăji împietrită,
planete sinistre
vâslesc înainte.

Patruzeci de sfinţi
ce-aşteptaţi smeriţi
la schit din poiană,
unde nu e iarnă,
aprindeţi tăciunii
rupând vrajă lunii-
fire de mătase
din raze sunt trase,
pe ele coboară
câte-o stea fugară
atunci când mai moare
un împărat mare.

Rugaţi pe Slăvitul
să-mi vină Ursitul
în zi de Florii,
când, peste câmpii,
cerul greu de floare
plouă cu petale.
Iată, El să vină
şezând pe asină,
alături de-un mânz
să vină la prânz,
petale în zbor
să-I facă covor,
unde să păşească
slava Lui cereasca.

Răsări soare mare,
răsări sfinte tare,
nouăzeci de raze
să mă lumineze:
două la sprâncene,
două între gene,
restul dintre ele
să se facă stele,
să-mi fie cunună
în noapte cu lună …

Reclame

Decembriada 1989

(Sursa: „Biserica Eroilor Martiri ai Revoluţiei din 1989„)

Tuturor Eroilor Martiri ai  Revoluţiei
În Decembrie, se primenea o lume,
cu dalbă cămaşă, brodată cu nume:

Ştefan, Cosma, Tudor, Dumitru, Matei,
Gheorghe, Radu, Constantin şi alţii ca ei.

Pe străzi, aripi tinereşti se avântau în zbor,
spre cerul lui Hristos, în dans de tricolor.

Când Ţara îşi alegea o spiţă din an,
roua înroşită picura din ram.

Sudoarea ardea pe frunte, pleoape şi buze,
pâinea noastră se cocea la flăcări de-obuze.

Se tulbura cerul şi ningea aprins,
Ţara adormea cu ochiul larg deschis.

Sfintele suflete, la capătul nopţii,
în lumini străluceau, pe pajiştea morţii.

Mărul ionatan, pârjolit şi stingher,
legăna aripi roşii, cu resturi de cer.

În Decembrie, se primenea o lume,
cu dalba cămaşă, brodată cu nume:

Petru, Constantin… plecaţi spre odihnă,
la loc cu verdeaţă, la loc cu lumină.

***

Iată ce am văzut în acele cumplite zile:

Candela din noi

Zile de doliu în România. În genunchi, pe străzi, oamenii rostesc „Tatăl nostru”. Lumânarile îşi picură ceara pe asfaltul jilav, fierb lacrimile pe obrajii arşi, buzele obosite de-abia mai pot mângâia câte un cuvânt.
E seară. Gerul muşcă aerul afumat, secera lunii taie ca un brici, stelele, precum cuiele, răstignesc cerul. Peste tot flori şi lacrimi. Flori de toate culorile, pornite pe ultimul drum. Mă răscolesc aceste cuvinte: „Rămâi cu bine primăvară, noi mergem în veşnicie!”. Nu merg singure, ghirlande de rugăciuni le însoţesc. În metrou, în tramvai, pe holurile instituţiilor, oamenii se roagă. În primavară, ca şi în toamna vieţii, oamenii se roagă. Rugăciunile lor se amestecă cu fumul ca de tămâie şi merg laolaltă spre veşnicie.
De când s-a întemeiat lumea şi până astăzi, pe pământ s-a vărsat mult sânge şi au curs multe lacrimi. De când s-a intemeiat lumea şi până astăzi, glasul sângelui vărsat strigă către Dumnezeu, cerând dreptate. Şi tot de atunci, lacrimile strigă către Dumnezeu,cerând îndurare. Prima crimă din istoria omenirii, primele lacrimi ale dureri, altfel de lacrimi după cele ale ruşinii. Din trupul lui Abel picură sânge, din ochii lui Adam şi ai Evei picură amărăciune. Sângele şi amărăciunea  se scurg în ţărână.
Trăim, dar nu putem trăi oricum, supravieţuim , dar cu ce preţ? „De mă izgoneşti acum din pământul acesta, mă voi ascunde de faţa Ta şi voi fi zbuciumat şi fugar pe pământ”, se tânguieşte Cain după fratricid. Glasul gliei, armoniile, energiile vitale ale ei ne cheamă, ne pătrund, ne hrănesc. Măslinul din noi creşte încet-încet. Măslinul ale cărui ramuri Noe le-a primit în mâna lui dreaptă, ca un semn al împăcării cu Dumnezeu, e gata de rodire. Frunzele lui cânta, melodii tainice ne pătrund. Florile se vor transforma în fructe, fructele în untdelemn. Fructele se jertfesc pe valţurile preselor de ulei pentru ca din sângele lor să se sfinţească mirul care pecetluieşte fruntea, buzele, pieptul, mâinile şi toate părţile sufletului.
Alte flori vor porni spre roade şi pe aceste roade pământul le cheamă pentru a le renaşte spre alt destin.

Pe acestea, Dumnezeu le-a hărăzit spre alt rost.
E noapte. Satele şi oraşele se cufundă în somn. Lumânările s-au consumat şi s-au stins, lacrimile s-au zvântat, obrajii s-au mai răcorit puţin. Pe câte un perete tremură luminiţa unei candele hrănite cu untdelemnul limpede ca lacrima. Dintr-o icoană, ne luminează chipul încoronat cu spini al lui Christ, din alta chipul trist şi obosit al Mamei Îndurerate. Astăzi, mamele îşi strigă feciorii prin somn, copiii visează la flori şi jocuri. Mâine o vom lua de la capăt, mâine vom trăi o noua zi, dar acum, la crucea nopţii, să lăsam dulceaţa clipei de linişte şi sfinţenie să ne pătrundă.

„Vestitorul Ortodoxiei”, numărul 4-5, din 13 februarie 1990.

Ocrotire

de Gavriil  Stiharul

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul – „Potirul Nesecat“, sursa:Sfânta Mănăstire Dervent”

Maica Domnului, maica dorului,
pentru cântare, pentru lucrare,
lucrare cerească în vie domnească,
nouă încredinţată din mila de Tată.

Curge pe pământ Cuvântul cel sfânt,
precum o ploaie de stele-n văpaie,
biruieşte somnul şi vino la Domnul,
El îţi dă odihnă, rănile-ţi alină.

Harul să învingă, răul să se stingă,
lacrima să pice, focul să ridice
să aprindă dorul către-nalt Păstorul,
cel blând şi smerit, de lemn răstignit.

Biruie împietrirea, vino la iubirea
lui Hristos Dumnezeu, înalt Arhiereu,
inima să-ţi cânte, să binecuvânte
pe cel Împărat, de Paşti înviat.

Maica Domnului, maica dorului,
scoală-te creştine, mâna să se-nchine,
mătănii să bată pentru cea curată,
sfânta dorului, Maica Domnului.