Pe „duhovnicul” P. îl descoperisem recent. De trei luni. Un om cam la şaizeci de ani. Palid. Fizonomie neinteresantă. Doar ochii. Ochii! Ah ! Ochii ! Vii, pătrunzători, aprinşi, ca doi tăciuni. Nu era preot şi nici călugar. Era un ostenitor al „Rugăciunii inimii”. Auzisem că odiniaoară fusese călugăr. Nu eram sigur. Nu vorbea niciodată despre el. Traia singur. Nu fusese însurat. Ştiam de la câţiva cunoscuţi de-ai mei, care îi ceruseră sfatul, că ştia toate siretlicurile diavolului. Ei ajunseseră departe. Poate la rugăciunea neîntreruptă. Şi eu mă convinsesem că nu era un zvon. Acum, aveam nevie de el. Îl caut şi îl găsesc acasă. O casă bătrânească, învelită cu olană roşie. Sunt poftit înauntru. O cămaruţă, care îmbie la odihnă. Pereţii acoperiţi cu icoane ortodoxe. Multe autentice. O candelă masiva la Răsărit. Ardea zi si noapte. O bibliotecă mică plină de carţi religioase. Un şirag de mătanii pe masă. Peste tot, miros frumos de busuioc.
– Vezi ce frumos e afară, îmi reproşează el cu ironie. Şi pe domnia ta te văd aici, în chilia mea bătranească. Parcă n-ai fi tânăr.
– Noi n-avem tinereţe, răspund eu.
– Aşa e. Nici eu n-am avut. Nu am avut timp de ea. Ce te supară ?
– Nu mai pot să-mi fac rugăciunea. Nu mai îmi vine să mă rog. Nu mai îmi pot concentra mintea. Nu găsesc motivul. Care sa fie ? Poate diavolul…
– Fiecare trebuie să-şi ştie motivul lui. Cât priveşte pe diavol, aşa e ! Ne impiedică. Are câte un şiretlic pentru fiecare. Alfel, ar fi prea simplu. Vezi! El ne cunoaşte mai bine slăbiciunile decât noi. În aceasta stă puterea lui.
– Cum pot să-mi cunosc slăbiciunile ? De ce nu-mi mai vine să mă rog ?
– Aş putea să-ţi spun ce spun şi popii. Adică vrăjală. Dar eu nu spun aşa. Aşteaptă…
Merge la mica lui bibliotecă. Mă aştept să aleagă de acolo o carte. Dezamăgire. Ia un caiet şi mi-l pune în faţă. Îl deschid. Nu e scris nimic.
– Eşti surpins, nu-i aşa ?
– Sunt şocat, raspund eu iritat.
– Ei bine, iată! Ia aici un creion şi scrie. Mă apuc să scriu. Îmi dictează : ” Inima mea îmi spune că nu-mi vine să mă mai rog deoarece… ” Termin de scris. Aştept sa dicteze în continuare, să termine fraza. Nimic. Ia de pe noptieră un ziar şi începe să-l citească. Totuşi, aştept. Într-un târziu, ca şi cum atunci m-ar fi descoperit, ridică ochii, se uită la mine şi-mi zice :
– De ce te-ai oprit ? Continuă !
– Cum? răspund eu mai suprins. Aştept să dictaţi.
– Dar atât am avut de dictat. Fraza încheie-o dumneata.
– Dar nu ştiu cum, fu răspunsul meu.
– Fără îndoială, din cauza emoţiei. Mergi acasă şi ia-o de la capăt. Scrie un răspuns. Repede. Nu contează ce şi cum. Ce-ţi trece prin cap. Spontan. Fără niciun fel de cenzură.
– Ştiu si eu, zic, ce o ieşi din asta. Mulţumesc, aşa am să fac, închei eu hotărât.
Pe drum, îmi revin în minte cuvintele : „Spontan. Fără niciun fel de cenzură”. Am impresia că acest gând mă obsedează. Ca un refren. Începe ploaia. Nici n-am avut timp să obesrv norii negri care se îngrămădeau deasupra oraşului, ca balaurii…
Acasă. Mă fac comod. Iau caietul şi încep : „Inima mea îmi spune că nu-mi vine să-mi fac rugăciunea deoarece…deoarece…deoarece… deoarece afară plouă”. Fu primul gând care îmi veni în minte. Închei : “afară plouă “. Absurd. Încep din nou : „Inima mea îmi spune că nu-mi vine să-mi fac rugăciunea deoarece… deoarece… deoarece… afară plouă şi sunt indispus”. Contunui să scriu. Spontan, fără niciun fel de cenzură. Umplu o pagină. Nimic relevant. Înca una. Nimic. La a treia pagină, ceva interesant. Continui. Nu las ideea să-mi scape… Evrika ! „Inima mea îmi spune că nu pot să-mi fac rugăciunea deoarece…” Asta era ! Găsisem !
Câteva zile nu mi-am putut reveni din uimire. Răspunsul era atât de simplu. Şi totuşi…
Duhovnicul P., Dumnezeu să-l ierte! Acum, după atâţia ani, îmi revine în minte figura lui atât … neinteresantă. Doar ochii. Ochii! Ah ! Ochii! Vii, pătrunzători, aprinşi ca doi tăciuni. Şi ziua aceea ploioasă, când am început marea aventură cu …acel caiet. De atunci, am consumat râuri de cerneală, am umplut multe caiete. Şi, de fiecare dată, m-am folosit. Într-adevar, ştia foarte bine toate şiretlicurile diavoului. Dar de unde ? Cum de nu m-am gândit ! Iau caietul şi scriu : „Inima mea îmi spune că duhovnicul meu ştia să biruie toate şiretlicurile diavolului deoarece…deoarece…deoarece…” Nu se poate! Retro, satana ! Doamne apară şi păzeşte ! Absurd ! Total absurd ! Cum ar fi putut el să fi fost… Dar cine ştie. Poate se pocăise şi trecuse definitiv de partea îngerilor buni. Altfel, cum?
Categorie: Duhovnici
Preotul, hoţii şi… simţul umorului
Ortodoxie! Ce sfânt sună! A fi ortodox înseamnă a înfrunta făţiş greutăţile. A înfrunta făţiş greutăţile, înseamnă crucea, înseamnă botezul martiriului.
A fi ortodox înseamnă a nu merge pe căile strâmbe făcute de alţii, chiar dacă acestea sunt bătatorite de milioane de paşi. A fi ortodox înseamnă a refuza orice drum bătatorit, întortocheat şi prietenos şi a merge pe drumul lui Hristos, presărat cu mărăcini şi bolovani. Pe drumul lui Hristos presărat cu duşmani.
Şi chiar dacă, lovit de osteneală, vei cădea fără te mai poţi ridica vreodată, a fi ortodox înseamnă a lasă sufletul să continue drumul, acelaşi drum fără ocolişuri.
Aceasea erau gândurile mele la împlinirea a şase ani de la trecerea la cele veşnice a unui mare ortodox : părintele Constantin Galeriu. Mi-aduc aminte că odată, la un simpozion, în faţa a sute de oameni, părintele a povestit o întamplare din viaţa lui. Într-o noapte, l-au călcat hoţii. Fiindcă nu au găsit bani, au început să-l înjure de toţi sfinţii, batjocorindu-l : ” Scoate, mă, căramizile de unde le-ai pitit! Ce popă eşti tu de n-ai mălai? ” Au plecat dezamăgiţi. Dar partea cea mai emoţionantă vine acum. Părintele i-a iertat. Nici măcar n-a făcut plângere la poliţie. Povestea cu atâta umor de parcă aceştia erau copiii lui, care i-au jucat, într-una din zile, o farsă nevinovată.
Aducându-mi aminte de istoria cu hoţii, am continuat :
A fi creştin înseamnă, ca atunci când te calcă, într-o noapte, hoţii şi te batjocoresc , să-i ierţi . A fi ortodox înseamnă, ca atunci când te calcă hoţii şi te batjocoresc, să-i ierţi şi să vorbeşti despre ei cu mult umor, ca despre proprii copii, puşi pe năzbâtii.
Doame Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, iartă-mi păcatul, căci eu nu sunt în stare să-i iert pe hoţi.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, iartă-mă, căci eu nu am simţul umorului.
Negreşit, părintele Galeriu s-a dovedit a fi un mare ortodox. De aceea, cred că raiul va fi atât de sfânt şi atât de …vesel.
Sus să avem inimile! – dialog cu Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu –
Sus să avem inimile! Să ridicăm mîinile şi inimile noastre la Domnul din cer. Sus să avem inimile! a răsunat din spaţiul sacru al altarului duminică de duminică. Sus să avem inimile! expresia cea mai edificatoare a pietaţii creştine. Sus să avem inimile! a răsunat deodată cu bătăile de clopot din toate bisericile şi în acea binecuvântată zi de 17 decembrie, ziua care a vestit zorii deşteptării noastre.
Cu aceste gînduri, l-am reîntîlnit pe Părintele Constantin Galeriu, în seara zilei de 21 marte a.c., în cadrul solemn al unui simpozion, avînd ca temă istoria religiilor. Pentru ca Părintele, pe lînga faptul ca este un cucernic slujitor al altarului, mai este şi un ” modest ” – mărturiseşte sfinţia sa – , ” eminent ” – spunem noi – teolog. Pentru curajul pe care l-a avut de a spune pe faţă adevarul, a suferit în trecut persecuţii şi a avut parte de temniţă grea. „Trupul era întemniţat – îşi aminteşte sfinţia sa cu umor – , dar înăuntru nostru eram liberi, pe cînd ei (gardienii) erau liberi, iar inăuntru erau întemniţaţi. Eram liberi pentru că noi puteam gîndi şi spune adevărul, pe cînd ei, nu.” Cu această ocazie , am avut cu sfinţia sa urmatorul dialog :
(……………………………………………………………………………………………………….)
– Mulţi părinţi, nu neapărat atei, şi-au manifestat îngrijorarea pentru copiii lor în perspectiva reintroducerii religiei în şcoală, disciplină pe care o văd vetustă. Ei vor mai multe ore de matematică, fizică, informatică etc., căci „aceste discipline sînt de viitor „, motivează ei. În ce măsură se va ţine seama de părerea lor.
– Religia nu poate fi vetustă, pentru că religia este calitativ umană. Ea are în centu omul, mîntuirea şi fericirea lui. Ea este de-o permanentă actualitate. Ce a făcut ştiinţa atunci cînd s-a despărtit de religie ? Omul era pe cale să fie distrus de propria lui creaţie, de propriile lui cunoştinte. Numai religia şi morala pot direcţiona ştiinta spre folosul omului şi da un sens creator, o finalitate pozitivă. „Somnul raţiunii zămisleşte monştri ” este titlul unui tablu de Goya. Fără raţiune, nimic pozitiv nu se poate realiza. De aceea şi Sfîntul Ioan Evanghelistul identifică pe Dumnezeu cu Raţiunea Supremă : „La începult era Cuvîntul (Logos) şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul.” (Ioan1,1). De aceea, e aproape ridicol cum ştiinţa despre Raţiunea lumiii, a cărei expresie este ordinea, armonia şi măsura, a fost considerată de unii ” iraţională „. Iraţiunea a zămislit monştri ca Hitler, Stalin, Ceauşescu şi toţi aceşti monştri au fost produşii ateismului. Făra raţiune, pe ce temei constuieşti lumea? Pe forţă oarbă şi hazard. Pe aceste temeiuri, nimic nu durează şi, în final, se va merge inevitabil spre haos. Pentru a zidi ceva durabil, este nevoie de un model. Modelul nostru este Hristos. Pe temeiul acestui model vrem sa construim lumea de mîine, viitorul ţării noastre. Viziunea Ortodoxiei este viziunea unui realism integral. Ea vede toate disciplinele într-o perfectă armonie cu ele însele şi intr-o perfecta armonie cu omul. Religia nu se va substitui altor discipline, ci se va integra lor, formînd împreună o unitate desăvîrşită (…)
Gabriel (-Iordan) Dorobanţu
(Cuvîntul liber –
Periodic independent al judetului Giurgiu, anul II, nr. 28, joi 5 aprilie 1990 )
Ortodoxie şi cuvânt 