(Sfântul Ioan Iacob de la Hozeva, Românu – Sursa:„Orthodoxwiki”)
În noapte, potirul lunii varsă jarşi vântul ca o răsuflare fierbinte
spulberă scântei cu miros de jertfă
peste altarul beznei.
Izgonit din rostire, numele tău a devenit lacrimă.
Cuvintele tale,
păsări rugătoare s-au întors în neliniştea copacilor.
Au coborât obosite în ţărână
de-a lungul rădăcinilor.
Clipele sfinte le-au potolit cândva foamea de adevăr.
Cuvintelor tale erau tot mai triste,
cântările tot mai plânse.
Ca osândite aripi
se zbat acum înăuntrul pământului
arzându-ne ca un jăratic călcâiele.
Genunchii tăi zdrobiţi sunt acum moaşte.
Ei s-au ridicat dincolo de durerile lutului
pentru a pătrunde durerile dinlăuntru.
Rugăciuni târzii vin acum căutând-ţi strălucirea
precum fluturii de noapte lumina de candelă –
flacara ei nu le arde trupul.
Ochiul lui Dumnezeu te priveşte din nemurire
ca odihnă pentru a ta oboseală de întrebări.
Ortodoxie şi cuvânt 