Zâmbeşte…

de Gavriil Stiharul

Zâmbeşte braţelor sleite de puteri,
se vor întinde să prindă licurici;
zâmbeşte pleoapelor învinse de dureri,
se vor tămădui fără cicatrici.

Zâmbeşte cerului nopţii înnourat
îţi va trimite razele de lună;
zâmbeşte soarelui cel de curând plecat,
se va-ntoarce să-ţi spună noapte bună.

Zâmbeşte toamna tufelor de liliac,
vor găsi puteri să mai dea în floare;
zâmbeşte frunzelor desprinse din copac,
aripi de înger se vor cerne-n zare.

Zâmbeşte aproapelui ce nu te vede,
o lumină nouă în el va străluci;
zâmbeşte omului care nu mai crede
zâmbetul viu prin el se va sfinţi.

Cu-n zâmbet ţii în zbor frunzele ce cad,
cu-n zâmbet ţii în zbor puf de păpădii,
cu-n zâmbet ţii pe boltă şi stelele ce ard,
roadele pe pomi şi strugurii pe vii.

Rugăciune pentru pricepere şi aducere aminte

Schimbarea la Faţă, sursa: Sfânta Mănastire Dervent

Învăţătorule, în trecerea a mea vremelnica prin aceasta lume, tâlcuieşte-mi, pe înţelesul meu, să pricep semnele Tale cele veşnice şi fă-mă să-mi aduc aminte învăţăturile Tale:
când înverzeşte smochinul să pricep că vara e aproape;
când îmi încărunţeşte părul să pricep că toamna a venit;
când bucuria aproapelui mă întristează să pricep că e vreme pentru Tatăl nostru;
când mă încearcă gândurile de răzbunare să pricep că sunt vrednic pentru osândă;
când semenii nu vor sa mai asculte Cuvântul Tău cel veşnic să pricep că e vremea pentru semănat;
când aud cântatul unui cocoş în noapte să pricep lepădarea mea de Tine;
când am căzut fără speranţă să pricep taina celor şapte căderi ale Tale pe drumul Crucii;
când lacrimile îmi curg şiroaie să îmi aduc aminte de Fericiri;
când toate mădularele mă dor să îmi aduc aminte de biciuirea Ta;
când apropierea ceasului celui din urma mă îngrozeşte şi deznădejdea mă biruie, să îmi aduc aminte de Învierea Ta glorioasă.

Epistolia Mântuitorului nostru Iisus Hristos privind cinstirea patimilor Sale pe Drumul Crucii [1]

Dar din cer să-ţi fie
O epistolie [2],
trimisă la tine,
Să-ţi facă mult bine
De trei cinstitoare,
Sfinte rugătoare :
Matilda, Brigita
Şi Elisabeta [3]!
Fost-a stihuită,
Pe stih potrivită,
De misionarul
Gavriil Stiharul.
La ruga fierbinte
A celor trei sfinte
Domnul venit-a
Şi astfel grăit-a:
„De vreţi s-aveţi parte
De roade bogate,
Ziua mea veşnică,
Sfânta Duminică,
Ziua mea sfinţită,
Să fie cinstită [4].
Dar de vă-ndoiţi
Şi îmi nesocotiţi
Aceasta scrisoare,
Harul meu, cu care
V-am binecuvântat,
Fi-va îndepărtat.
Că bine e să ştiţi,
Şi să nu vă-ndoiţi,
Eu pătimit-am,
Pe Calvar primit-am
Lovituri crunte :
Cinci mii patru sute
Nouăzeci şi cinci [5].
Şi suit-am pe brânci,
În Vinerea Mare,
Muntele din zare,
Scuipat şi biciuit,
De toţi batjocorit”.
Iată şi cuvântul
Lui Grigore Sfântul [6]:
„Şi de vei mai spune
Câte-o rugăciune [7],
Câte-un « Tatăl nostru » ,
De orice dezastru
Te va feri mereu,
Din cer, Dumnezeu.
Şi de vei mai spune
Câte-o rugăciune
Către Preacurata,
Pâinea şi bucata
Îţi vor fi pe masă
Şi liniştea-n casă :
Tatăl nostru Care eşti
Şi în ceruri veşniceşti,
Numele Tău sfânt fie
Acum şi-n veşnicie.
Vie-mpărăţia Ta,
Facă-se voinţa Ta
Aşa–n cer şi pe pământ,
Precum numele Ţi-e sfânt.
Pâinea noastră spre a fi,
Dă-ne-o nouă zi de zi.
De-am greşit, Tu, iartă-ne,
Noi iertam pe-aproapele.
Ne fereşte, Dumnezeu,
De ispite şi cel rău [8].
Căci a Ta este puterea,
Împărăţia şi vrerea,
Lauda, slava, mereu,
Căci doar Tu eşti Dumnezeu.
Amin.
Bucură-te pe vecie
Cea plina de har, Marie,
Domnu-i cu tine mereu,
Cu tine-i Dumnezeu,
Eşti binecuvântată,
Între femei minunată,
Şi e binecuvântat
Rodul trupului tău curat,
Care este Iisus,
Fiul Celui de Sus [9].
O, Maica lui Dumnezeu,
Sfântă Marie, mereu
Roagă-te pentru noi,
Păcătoşii în nevoi,
Acum şi-n ceasul morţii
Să ne mântuim cu toţii.
Amin [10]”.
Dar din cer să-ţi fie
O epistolie!
Dacă o păstra
Cu cinste-n casa ta,
De o vei izvodi
Şi o vei răspândi,
Har ţi va da,
Şi leac vei avea
Pentru orice boală
De-i grea sau uşoară.
Aceluia care
Zile nu mai are
I se va arăta
Şi-l va ajuta
Să se îngrijească,
Să se pregătească
De călătorie
Preasfânta Marie [11].
Aceasta scrisoare,
Binecuvântare,
Îţi aduce-n casă
O veste frumoasă :
De-i vei da crezământ,
Domnul nostru Cel Sfânt
Te va binecuvânta
Pe tine şi casa ta [12].
N-o pune deoparte,
Du-o mai departe!
Scrie şi trimite
Aceste cuvinte
Celor ce îi iubeşti
Şi bine le voieşti!
Nimic din ce scrie
Schimbat să nu fie!

_______________________________________________________

1. „Epistolia Mântuitorului nostru Iisus Hristos privind cinstirea patimilor Sale pe Drumul Crucii” mai este cunoscută şi sub numele de „Epistolie adevărată a Mântuitorului nostru Iisus Hristos” sau „Devoţiune către picăturile de sânge pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a pierdut pe drumul Calvarului”. Este un text apocrif, care a stat la baza unei devoţiuni necanonice, asemănătoare cu devoţiunile canonice ale Calvarului, cea mai cunoscută fiind „Drumul Crucii” („Via Dolorosa”). Redacţiunea de colportaj românească o traduce prin : „(Epistolie) Despre picăturile de sânge vărsate de Domnul Iisus Christos când suia muntele calvarului, spre Golgota”. Epistolia a văzut lumina tiparului la Toulouse, în anul 1740, şi a fost inserată în „Cărtica de rugăciuni Pietà”. Aceasta este o colecţie 43 de rugăciuni şi devoţiuni catolice, în parte necanonice, provenite din pietatea populară. Se crede că a fost tipărită de misionarul iezuit fancez Adrien Parvilliers (1619 – 1678), deşi acesta însă nu putea să mai fie în viaţă în anul 1740. Lucrarea a fost tradusă în numeroase limbi, dar nu a fost tradusă în româneşte (cf. „The Pieta Prayer Booklet, the 15 St. Bridget Prayers” sau „La Pieta Devocionario las 15 oraciones de Santa Brigida”).
O versiune a ” Epistoliei…” a fost tipărită pe foi volante şi în Anglia, în anul 1795.
2. Se arată că ar fi „o copie a unei rugăciuni găsite în Sfântul Mormânt din Ierusalim, ce a fost păstrată în casete de argint sau de aur de către sfinţi şi sfinţi împăraţi şi împărătese creştine”. În altă versiune, mai verosimilă, la rugăciunile ferbinţi ale Sfântei Brigita, Sfântei Elisabeta şi Sfântei Matilda, Însuşi Mântuitorul s-ar fi pogorât şi le-ar fi dezvăluit taina patimilor Sale. Cele trei sfinte ar fi consemnat independent revelaţia şi ar fi păstrat-o în casetele lor de argint (aur). Apoi, numeroase copii ar fi fost oferite creştinilor. De o copie ar fi beneficiat şi papa (?), precum şi numeroşi împăraţi şi împărătese.
3. Sfânta Brigita a Suediei (1303 -1373), întemietoarea ordinului brigitinelor şi autoare a unor celebre profeţii şi revelaţii. A fost canonizată în anul 1391 de către papa Bonifaciu al IX-lea. Biserica catolică o prăznuieşte pe data de 23 iulie. Sfânta Elisabeta a Ungariei (1027 -1231), patroana ordinului terţiar franciscan pentru femei. A fost canonizată în anul 1235 de Papa Grigore al IX-lea. Sfânta Matilda (cca. 895 – cca. 968), soţia lui Henrinc I Păsărarul, rege al Germaniei. Este prăznuită pe 14 martie. În versiunea de colportj românească, devine Sfânta „Maftiolita”.
4. La fel ca în „Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce ne-a trimis o Dumnezeu din Cer”, se insistă pe respectarea primei zile a săptămânii : „Dacă doreşti să te bucuri de o recolta abundentă, nu trebuie să lucrezi Duminica. Ţi s-au dat şase zile să lucrezi, dar Duminica trebuie să te odihneşti”. Aceasta arată că există o filiaţie evidentă între cele doua epistolii. „Epistolia Mântuitorului nostru Iisus Hristos privind cinstirea patimilor Sale pe Drumul Crucii”, care a fost redactată mai târziu, probabil după modelul celei dintâi, a circulat, cu precădere, în Occident, pe când „Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce ne-a trimis o Dumnezeu din Cer” s-a bucurat de o circulaţie mult mai largă. Ea nu putea să fie redactată anterior anului 1373, anul morţii Sfintei Brigita. Cel mai probabil, „Epistolia Mântuitorului nostru Iisus Hristos privind cinstirea patimilor Sale pe Drumul Crucii” a fost redactată şi pusă în circulaţie în Evul Mediu, în perioada marilor flageluri din veacurile al XIII-lea şi al XIV-lea ce au zguduit Biserica catolică ( epidemii de lepră, variolă, malarie, ciumă neagră, invazii de lăcuste, şobolani, lupi, perioade de foamete, cutremure etc.), fără îndoială, de pietatea populară, în special de flagelanţii despre care vorbeşte A. Veselovski (cf. şi Moses Gaster, „Literatura populară română”, Ed. Minerva, Bucureşti 1983).
5. Cunoaşterea acestui număr tainic ar conferi un har deosebit. În promisiunile din „Revelaţiile Sfintei Brigita” se vorbeşte despre numărul 5 475, care reprezintă produsul numerelor 365 şi 15 : „Sfânta Brigitta L-a rugat multă vreme pe Domnul să-i spună câte lovituri a primit în timpul amarelor Sale suferinţe. Într-o zi, Mântuitorul i-a apărut şi i-a zis: « Am primit în Trupul Meu 5475 de lovituri; dacă vrei să le cinsteşti, să spui de 15 ori Tatăl nostru şi de 15 ori Bucură-te Marie, în fiecare zi, timp de un an. După ce s-a încheiat acest an, tu ai cinstit fiecare dintre aceste 5475 de lovituri ». Apoi a învăţat-o cele 15 rugăciuni meditative corespunzătoare” (cf. The Pieta Prayer Booklet, the 15 St. Bridget Prayers).
Epistolia mai menţionează o listă de numere, care variază de la o redacţiune la alta.
Cf. „The Pieta Prayer Booklet, the 15 St. Bridget Prayers”: „Să se ştie că au fost 150 ostaşi înarmaţi; cei care m-au târât, fiind legat, au fost 23. Călăi au fost 83; am primit 150 de lovituri pe cap, 108 în pântece, 80 în umeri. De 6666 de ori am fost lovit pe trup, iar de 110 ori pe cap. Am fost îmbrâncit şi la amiază am fost târât de păr; împuns cu spini şi tras de barbă de 23 de ori; am avut 20 de râni la cap; Am fost împuns de 72 de ori cu un rug (= mur, rubus );110 de spini i-am avut înfipţi în cap, iar 3 spini aducători de moarte pe frunte. Fost-am apoi biciuit şi fost-am ocărât, fiind îmbrăcat, în bătaie de joc, ca un rege. Avut-am 1 000 de răni pe trup. 608 de ostaşi m-au însoţit pe drumul calvarului, 3 m-au păzit şi 1008 m-au batjocorit. Am pierdut 28 430 picături de sânge”.
Cf. redacţiunea de colportaj românească : „El le-a răspuns: Să ştiţi că soldaţi înarmaţi au fost în număr de 150; cei care M-au purtat legat au fost în număr de 83; pumni în spate am primit 180; lovituri în picioare 80. M-au târât cu funia de păr de 23 de ori; scuipat in fata am fost de 180 de ori , lovituri în piept am primit 6666, în cap110. Mi-au străpuns inima şi M-au ridicat de păr la ora 2; am suspinat de 12 ori; înţepături şi spini în cap 100; am fost tras de barbă de 23 de ori. Cei care M-au ucis au fost 3 oameni îmbrânciţi şi biciuiţi spre calvar; rănit la cap de 100 de ori; picături de sânge spre calvar 5475, păzit de 31 de oameni”.
Cele 5 475 de lovituri, din revelaţiile Sfintei Brigitta, devin aici 5 475 de picături de sânge. În redacţiunea „Pietà” se vorbeşte de 28 430 picături de sânge. Aceste numere nu sunt date arbitrar. La origine, aveau o semnificaţie precisă, care s-a pierdut. Atunci când nu se mai cunoaşte ceea ce ele semnifică, apar contradicţii. Deoarece aceste epistolii erau copiate şi apoi răspândite de credincioşi (în secolul al XIV-lea, papa Urban al VI-lea îi îndeamnă pe credincioşi să copieze şi să răspândească profeţiile şi revelaţiile sfintei Brigita), evident, în ele s-au strecurat numeroase greşeli. Am păstrat doar numarul 5 475, deoarece are o baza şi o semnificaţie clară în revelaţiile Sfintei Brigita şi le-am ignorat pe celelalte.
6. Poate papa Sfântul Grigorie al VII-lea (1028-1085).
7. Cei care vor spune vreme de trei ani, în fiecare zi, „Slava Tatălui…” ,”Tatăl nostru” şi „Bucură-te, Marie…” vor avea parte de privilegii deosebite : „1) Indulgenţă şi iertarea păcatelor 2) Privilegiul de a scoate din Purgatoriu două suflete 3) Justificare în cazul ca ar muri înainte de termenul fixat de canon. 4) Cinstea de a fi socotiţi martiri pentru Hristos. 5) Privilegiul de a se bucura de prezenţa Mântuitorului în ceasul morţii, Care va pogorî din Cer pentru a primi sufletul muribundului, privilegiu extins şi în cazul rudelor până la a patra generaţie” (cf. „The Pieta Prayer Booklet, the 15 St. Bridget Prayers”).
Cf. redacţiunea de colportaj românească : „Cei care vor citi zilnic – putere şi glorie vor avea; dacă va citi cineva timp de 15 ani zilnic, pentru atingerea picăturilor de sânge pe care le-am vărsat i se vor ierta 5 iertări: întâi o iertare deplină a tuturor păcatelor grele, o iertare a păcatelor mai mici şi va scăpa de pedepsele şi de muncile iadului. Dacă va muri înainte de 15 ani, i se socotesc -15 îndepliniţi- la moarte. Să fie considerat ca şi când şi-ar fi vărsat sîngele pentru Sfânta Credinţă. Eu Însumi voi coborî şi-i voi lua sufletul lui şi al rudelor sale până la al IV-lea neam”.
8. Cf. Mt. 6, 9-13; Lc. 11, 2-4.
9. Cf. Luca 1, 28.
10. Rugăciunea catolică „Bucură-te, Marie” este echivalentă cu rugăciunea „Născătoare…” din Ortodoxie. În redacţiunea de colportaj românească nu se menţionează rugăciunile.
11. „Cei ce vor copia „Epistolia…” şi o vor purta cu sine nu vor muri înecaţi sau de moarte subită, de boli contagioase, trăsniţi sau nespovediţi; duşmanii nu le pot face vreun rău, nu vor cădea victime abuzurilor stăpânirii şi nu vor avea parte de defăimători şi martori mincinoşi. Femeile nu vor fi în pericol la naştere. Cu 40 de zile înaintea morţii, Sfânta Fecioară va veni şi-i va pregăti pentru o moarte bună” (cf. „The Pieta Prayer Booklet, the 15 St. Bridget Prayers”).
12. Unele versiuni, prezintă exemple de miracole atribuite puterii „Epistoliei…” . Transcriu câteva :
În anul 1821, un vas care transporta mai mulţi emigranţi din San Giovanni Incarico, provincia Frosinone, Lazio, Italia a naufragiat în timpul unui uragan. Din cele şase sute şaizeci şi şapte de persoane aflate la bord, doar nouă, cele care aveau o copie a „Epistoliei…”, au scăpat cu viaţă.
În anul 1889, Giovanni Santarello a fost îngropat sub rămăşiţele casei sale, în timpul unui cutremur. După patru zile a fost scos viu. Asupra sa s-a găsit o copie a „Epistoliei…”.
Tot cu ocazia unui cutremur, care a devastat nordul Italiei şi Franţa, Nathaline, o fată analfabetă din Nisa, a reuşit să supravieţuiască, după ce trei zile a zăcut sub dărâmături. Şi la aceasta a fost găsită o copie a „Epistoliei…” .

Aici pentru descărcare:

Epistolia Mântuitorului nostru Iisus Hristos privind cinstirea patimilor Sale pe Drumul Crucii

Vulcanul activ de sub gheţarul Eyjafjallajokull

Premoniţie? Re)vedeţi „Epistolia…” pe care am postat-o  aici pe data de 12 decembrie 2009  şi aici pe data de 4 aprilie a.c., ora 20, în ziua Învierii şi veţi constata că astfel de catastrofe au fost prezise de către acest document milenar:

„Voi da ploaie cu foc
Dincolo de soroc,
În luna Făurar
Veţi plânge cu amar
De veţi striga la morţi –
Ieşiţi din mormant toţi
Să intram noi, cei vii,
Cei loviţi de stihii,
Ieşiţi oseminte,
Ieşiţi din morminte,
Veniţi să ne scăpaţi
Pre noi cei blestemaţi !”

„Epistolia…” poate fi vizualizata aici se poate descărca de aici (versiunea fără note de subsol, 03.12.2009), de aici, de aici sau de aici
O „coincidenţă” stranie. „Epistolia…” si vulcanul din Islanda care erupe. Concentrarea/aglomerarea de catastrofe din ultimii zece ani ne duce cu gândul la flagelurile cosmice din secolul al XIII-lea, care au dus la apariţia mişcării flagelantilor în lumea catolică şi la revirimentul „Epistoliei…” ( a se vedea notele din articol). Cum istoria nu se repetă identic, o analogie este prematură. Totuşi… (Re)vezi şi ştirile:
clic aici
aici
aici

Aprilie, o coincidenţă?

Versificarea “Epistoliei…” am făcut-o după redacţiunea de colportaj actuală, deoarece, la data versificării, nu deţineam o copie a “Manuscrisului de la Ieud”, “unul dintre cele mai valoroase prin structurile de limbă şi prin ingenuitatea şi prospeţimea expresiei de tip viu popular în forme vechi”[1].
În această versiune, pasajul privind calamităţile este mai lung făcând referire şi la luna aprilie :
„Şi voiu avea a face în luna lui făurar [2] 11 dzile întunerecu mare, şi se vor giunghea soţ cu soţ întru tunerec. Şi voiu avea a ploa în luna lui prier [3] în saptesprezeace dzile, în loc de ploie, sânge şi foc şi spudză, ca să se pustiiască viile voastre [4] „.

Note
__________________________________________________________________
1. ***, Crestomaţie de literatură româna veche, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1984;
2.  februarie;
3.  aprilie;
4. Op. cit.

Stejarul care se roagă

Păresimi Fericitul [1] obişnuia ca în zilele lungi de vară să meargă în pădurea de stejăriş din apropierea satului şi să se roage îndelung. Rugăciunea inimii [2] îi era cea mai dragă. Ceasuri întregi repeta de mii de ori cele câteva cuvinte ale ei, aşa cum o ştia de la Sfinţii Părinţi: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Găsise un anumit loc, sub un stejar bătrân şi falnic, pe care îl îndrăgise mult. Nu ştia de ce, dar inima îi spunea că e un copac deosebit. I se părea că asemenea unei făpturi mitologice, ţine în braţele lui viguroase cerul întreg. Desigur că era exagerat. În realitate, ţinea doar câteva păsărele şi le legăna puişorii. Dintr-o scorbura îşi făcea din când în când apariţia o veveriţă. Din două scânduri, îşi meşteşugise o măsuţă şi o bancă, unde se aşeza să se odihnească. Cuvintele Rugăciunii le scrijelise cu o dăltiţă în trunchiul colosului de lemn [3]. Câteodată, atunci când vântul începea să bată, copacul trosnea, iar el îşi închipuia că spune rugăciunea pe care o scrisese cu greutate. Destul de rar, mai trecea pe acolo câte un om. Vedea literele, apoi îşi făcea cruce, ca în faţa unei troiţe. Altminteri, vremea se scurgea fără evenimente majore.
Pădurea îşi schimbase în anul acela proprietarul de trei ori. Acolo, la notariat. Dar aici, linişte paradisiacă. Nimănui nu-i păsa de proprietari. Până într-o zi.
Păresimi adăsta ca de obicei pe băncuţă şi se ruga cu mintea concentrată. Deodată, un urlet sinistru umplu toata pădurea. Câţiva balauri de oţel îşi făcură apariţia, retezând totul în jurul lor cu un zgomot infernal. În urmă, lăsau trunchiuri doborâte şi buturugi cu multe inele. Păresimi înţelese. Pădurea urma să fie tăiata până la ultimul copac.
Din acea zi, sătenii trebuiau să suporte urletul infernal al ferăstraielor mecanice. Pe de altă parte, se bucurau, căci muncitorii mai veneau în sat şi le cumpărau produsele: lapte, brânză, ouă. Crâşmarul satului jubila de fericire. Niciodată nu avusese vânzări atât de mari. Dacă oamenii se îmbătau, era şi mai bine. La crâşmă, se vorbea că noul proprietar făcuse un contract cu o fabrică de mobilă. Muncitorii erau fericiţi că aveau de lucru. Toata lumea se bucura, mai puţin Păresimi. Mai era şi bătrânul învăţătaor care lăsa în pădure o parte din amintirile lui.
După două săptămâni, balaurii mecanici ajunseseră la stejarul lui Păresimi.
– Falnic stejar! se minună unul dintre muncitori. Nu se va lăsa cu una cu două.
– Uite că scrie ceva aici, făcu tovarăşul lui, care observase slovele. Zice: Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă.
– Amin, încheie celălalt în glumă. Vreun călugăr tâmpit şi-a scris rugăciunea să n-o uite.
– Mai bine, haide să-l lăsăm pe-ăsta ! Că ne facem păcate.
Muncitorii au avut de lucru toată vara. Şi sătenii şi-au putut vinde produsele fără să mai fie nevoiţi să meargă la oraş. Crâşmarul a câştigat şi el bani frumoşi. În septembrie, toţi copacii erau la pământ. Un cimitir straniu, care se întindea pe câteva zeci de hectare.
Într-o după-amiază, o maşina de teren îşi făcu apariţia. Din ea coborî proprietarul însoţit de şeful echipei. Venise sa vadă cât de bine lucraseră oamenii. Porniră amândoi cu pas vioi prin printre trunchiuri şi buturugi, atenţi la fiecare trunchi şi buturugă.
– Dar ce-i cu ăsta? se adresă el şefului, descoperind stejarul lui Păresimi. Oamenii dumitale s-au îmbătat şi au uitat să-l taie? încheie el răutăcios.
– Au citit ce scrie aici şi superstiţioşi n-au vrut să-l doboare. Zic că îi aşteaptă copiii acasă.
– Ce? Aici merge să facă fiecare cum vrea? Se oţărî el. Sau aşteptaţi să-l tai eu ?
Şeful chemă pe omul lui de încredere şi îl trimise de urgenţă în sat.
– E cineva în sat care va face treaba asta, căută el să explice proprietarului. Un muncitor forestier care acum e în şomaj…(voi să mai adauge că din cauza beţiei, dar se răzgândi). Omul meu îl va aduce imediat.
– Proprietarul dădu indiferent din umeri.
O jumătate de oră mai târziu, ferăstrăul mecanic sfredelea în trunchiul mândru al lemnului încreştinat de Păresimi. Beţivul îşi pierduse dexteritatea, aşa că îi trebui ceva vreme până isprăvi.
– Staţi mai departe, ţipă şeful cu mâinile pâlnie la gură, observând ca stejarul o luase într-o direcţie greşită.
– Caaaadeeeee! ţipă unul dintre muncitori.
– Uriaşul mugi asemenea unui taur înjunchiat şi se prăbuşi. În sat, Păresimi era în cămaruţa lui şi se ruga. La un moment dat, simţi un junghi în inimă.
– Un accident ! ţipă şeful. Cu toţii, la mine !
Proprietarul era sub stejar. Părea că nu mai e în viaţă. Cât s-a putut de repede, a fost dus la cel mai apropiat spital. Primele îngrijiri. De acolo, cu avionul, la Bucureşti. S-a zbătut o săptămână între viaţă şi moarte, dar a supravieţuit.
– Mama ta de beţiv criminal! se repezi şeful la vinovat. Ne bagi în puşcărie, mă ! De ce te-ai apucat, mă, dacă ai ştiut că ai luat-o pe motorină de dimineaţă ?
– N-a fost vina mea, se apară beţivul. Aşa a vrut Dumnezeu !
– Tu şi Dumnezeu ! De când crezi, mă, în Dumnezeu ?
Beţivul scăpă însă uşor. Ceilalţi muncitori săriră şi îl scăpară. Au urmat anchete peste anchete, dar vinovaţii… Oamenii din sat dădură vina pe Păresimi. Căci doar el descântase stejarul: „Ticălosul de Păresimi, să-mi strice el un asemenea gheşeft”, se lamenta crâşmarul pe la toată lumea. „Afară cu el din satul nostru !”. „Afară ! Afară !” strigară oamenii. „Numai necazuri ne-a adus! El a scris blestemul pe scoarţa stejarului. Şi mai zice că-i creştin”.
*
Era o frumoasa şi sfânta zi de mai. O zi îmbălsămată şi caldă. Cerul senin părea o pânză de apă brăzdat de câte o pasare care îi încreţea suprafaţa. La liziera pădurii de lângă sat îşi făcu deodată apariţia o limuzină. Şoferul deschise rapid portiera, apoi portbagajul şi scoase de acolo un cărucior cu rotile. În acelaşi timp, portiera din spate se deschise brusc şi din limuzină coborî încă un bărbat. Cei doi scoaseră cu oarecare greutate pe un al treilea şi îl aşeză în cărucior. Şoferul rămase lângă limuzină, iar căruciorul se urni din loc împins de celălalt, care, desigur, nu putea fi altcineva decât însoţitorul. Acesta porni cu el prin cimitirul de buturugi şi merse prêţ de un sfert de oră. Deodată, se opri în faţa unui trunchi masiv de stejar. Părea că ajunsese la destinaţie. Infirmul se aplecă şi, cu vârful degetelor pare să caute ceva, ceva anume pe trunchiul găunos. Se opri. Găsise. Literele încă se mai cunoşteau. Înfirmul aşază palma deasupra lor şi stătu o vreme aşa, într-o adâncă reculegere. Apoi, brusc, se adresă însoţitorului:
Păresimi, te rog, să mergem !
Bărbatul căruia i se adresase întoarse căruciorul. Ajunşi la limuzină, şoferul sări să îi ajute. Puse scaunul cu rotile în portbagaj şi se aşeză la volan. Limuzina demară în trombă.

___________________________________________________________________

1. Deoarece avusese darul să se nască în perioada Păresimilor, mama lui i-a pus numele de Păresimi. Apoi, pe măsură ce creştea, băiatul devenea nelipsit de la slujbele bisericeşti. Oamenii observaseră că era sărac cu duhul, adică smerit, plângea adesea numai la pomenirea numelui Mântuitorului, era blând cu firea, corect, iubea dreptatea. Se mai dovedise a fi curat cu inima. Nu de puţine ori, unde era vreo cearta, el intervenea şi, cu duhul blândeţii, reuşea să o potolească. De de multe ori suferise prigoniri pentru caracterul lui drept şi pentru credinţa în Iisus Hristos, alegându-se cu ocărî şi glume proaste. Înt-un cuvânt, băiatul avea darul fericirilor, acelea despre care Mâtuitorul le-a vorbit oamenilor în predica Lui de pe munte. De aceea, i-au zis Păresimi Fericitul.
2. Rugăciunea inimii se mai numeşte şi Rugăciunea lui Iisus, Rugăciunea lăuntrică sau Chemarea Numelui. Este de fapt Rugăciunea Vameşului din Evanghelie, căreia Sfinţii Părinţi i-au adăugat numele lui Iisus Hristos.
3. Pustnicii obişnuiau să-şi scrie rugăciunile pe diferite materiale, precum bucăţi de lemn sau fâşii de pergament şi le poarte cu ei pretutindeni.

Păresimi Fericitul

Nea Păresimi Fericitul! Aşa-i ziceau oamenii din sat de când se ştiau. Deoarece avusese darul să se nască în perioada Păresimilor, mama lui i-a pus numele de Păresimi. Apoi, pe măsură ce creştea, băiatul devenea nelipsit de la slujbele bisericeşti. Oamenii observaseră că era sărac cu duhul, adică smerit, plângea adesea numai la pomenirea numelui Mântuitorului, era blând cu firea, corect, iubea dreptatea. Se mai dovedise a fi curat cu inima. Nu de puţine ori, unde era vreo cearta, el intervenea şi, cu duhul blândeţii, reuşea să o potolească. De de multe ori suferise prigoniri pentru caracterul lui drept şi pentru credinţa în Iisus Hristos, alegându-se cu ocări şi glume proaste. Înt-un cuvânt, băiatul avea darul fericirilor, acelea despre care Mâtuitorul le-a vorbit oamenilor în predica Lui de pe munte [1]. De aceea, i-au zis Păresimi Fericitul.
Acum, nevoia l-a mânat să se tocmească slugă la boierul din sat, un om bogat, dar rău şi necredincios. Acesta îl împilă făra milă. Adeseori îl chema în miez de noapte, după ce îşi terminase slujba, şi îi mai dădea câte ceva de făcut. Dar nea Păresimi îşi amintea mereu de cuvintele Mântuitorului : „rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”[2]. Aşa se face că, de câte ori stăpânul îl împovăra cu vreo treabă, începea să se roage. Murmura în şoaptă o rugăciune.
– Ce faci, mă, acolo, mă înjuri ? se mânia de fiecare dată stăpânul, crezând că Păresimi bombone o ploaie de înjurături. Atunci, se repezea la el cu pumnii.
Şi tot de atâtea ori, Păresimi răbda muceniceşte. Până într-o bună zi, când, ajuns la capătul răbdărilor, a plecat în alt sat.
– Pagubă-n ciuperci, a zis hapsânul stăpân. Baltă să fie, că peşte se găseşte.
A schimbat el multe slugi, dar niciodată nu a găsit în tot satul alt om ca Păresimi. Şi pentru prima dată, a regretat că se purtase atât de aspru cu un om aşa de bun şi de cinstit.
S-a întâmplat să se îmbolnăvească. Doctorii de la oraş i-au mai dat doar şase luni de trăit. Deprimat, a alergat la bisericuţa din sat şi s-a aruncat în genunchi în faţa icoanei Mântuitorului :
– Doamne, iartă-mi păcatele şi dă-mi zile să mai trăiesc măcar un an… Deodată, îşi înghiţi vorbele. Îşi aduse aminte de propriile cuvinte : „ce faci, mă, acolo, mă înjuri ?” şi, cu groază, priveşte la icoana Mântuitorului, aşteptându-se ca Acesta să i se adreseze şi lui cu fatalele vorbe.
– Doamne, Dumnezeule, continuă el, să nu-ţi închipui că te înjur. Nu mi-aş îngădui aşa ceva, adăugă el să fie mai sigur că rugăciunea lui nu va fi luată drept înjurătură. Şi continuă să se roage, strigând cât mai tare cu putinţă, ca nu cumva Mântuitorul să nu audă ce spune şi să creadă altceva.
– De ce zbieri aşa, omule ? zise parohul care venise într-un suflet adus de ţipetele lui.
– Îmi fac rugăciunea, răspunse el, şi vreau să fiu sigur că Mântuitorul mă înţelege bine.
– Dumneata ai ceva pe suflet, zise parohul, pricepând despre ce e vorba. Ţi-ai uşura sufletul dacă mi-ai spune ce te apasă.
Boierul îi spuse despre ceea ce aflase de la doctori, despre caracterul lui aspru faţă de oameni, despre nedreptăţile pe care i le-a făcut lui Păresimi. La sfârşit, se simţea într-adevăr mai bine.
– Aş vrea să-l găsesc pe Păresimi, să îi cer să mă ierte şi să-mi repar greşala, dându-i corect simbria cuvenită, încheie el sincer.
Preotul zâmbi. Îi spuse că Păresimi se află în satul vecin. Apoi îi dădu binecuvântarea pentru gândul lui cel bun.
Boierul a plecat chiar a doua zi dis-de-dimineaţă. De-abia spre seara îl găsi pe om, încă săpând la câmp. Avea acelaşi chip blând şi nu-i purta deloc ranchiună. S-a apropiat şi i-a zis.
– Iartă-mă că am fost nedrept. Am greşit faţă de dumneata, te-am vătămat şi te-am prigonit. Nu ţi-am dat simbria pe merit şi acum vreau să-mi repar greşala.
Şi, fără să aştepte răspunsul, scoase o pungă mare cu monede de aur. Păresimi nu voi să o primească. Faptul acesta îi aprinse din nou mânia şi, după cum îi era obiceiul, începu să-l ocărască. Paresimi se ruga în şoaptă. Pentru, prima dată, fostul stăpân ciuli urechile să audă ce spune.
– Dar, dumneata nu ma înjuri ! zise el uimit. Dumneata te rogi pentru mine.
– Aşa am făcut tot timpul, mărturisi smeritul Păresimi.
– Bine, dar dumneata nu este un om. Dumneata eşti un sfânt, mai zise fostul stăpân, aruncându-se în genunchi în faţa lui.
Apoi, în extaz, se ridică şi pleacă, lăsându-l pe bietul om în culmea uimirii. Strigă după el să-şi ia punga înapoi, dar boierul anume iuţi pasul.
– Ce să fac cu atâţia bani ? se întrebă Păresimi. Îi voi împărţi la cei săraci.
După doi ani de zile, boierul muri. Doctorii, care îi dăduseră numai şase luni de viaţă, nu le venea să creadă că mai trăise încă un an şi jumătate. De bună seamă, atunci, în biserică, Mântuitorul l-a auzit. Neavând nici nevastă, nici copii, a lăsat toata averea unui orfelinat. Se spune că a murit atât de liniştit şi împăcat, încât cei din jur crezuseră că aţipise.

Cugetare:
Evanghelia nu te îndemnă să dai palme, ci să primeşti palme.

Note
_________________________________________________________________________________
1. Mt. 5, 3-11;
2. Ibid. 44.

Sădeşte-ţi credinţa!

De mai mult timp, un tânăr trecea printr-o serie de ghinioane. Acest lucru l-a deprimat atât de mult, încât nu mai era bun de nimic. Un prieten îi aduse într-o zi un pliculeţ ce conţinea câteva boabe de muştar.
– Ce este acolo? întrebă curios omul.
– Un leac minune pentru tine, răspunse prietenul.
Acesta desfăcu pliculeţul şi îi puse în palmă cele câteva boabe de muştar. Apoi, scoase din geantă o Evangelie şi citi:
„Iar Domnul a zis: „De-aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, i-aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare!, şi v’ar asculta ” (Luc.17, 6).
– Acesta să fie leacul minune, zise ironic tânărul?
– Încearcă şi ai să vezi. Uite îţi las şi Evanghelia.
Omul se gândi că nu ar avea nimic de pierdut dacă ar urma acest sfat. Puse, aşadar, pliculeţul în buzunarul de la haină pentru a-l avea mereu la îndemână şi se strădui să-şi imagineze că sicomorul de necazuri va fi aruncat curând în marea trecutului, graţie credinţei lui cât un bob de muştar.
Trecu o lună şi nu se întâmplă nimic.”Trebuie să mai am răbdare”, îşi zise el. Răbdare a avut timp de un an de zile fără să se schimbe nimic. Parcă necazurile lui sporiseră. Într-o bună zi, opri maşina pe partea dreaptă a şoselei şi aruncă furios pliculeţul pe geam. Se săturase: „Să mă lase în pace cu utopiile lor!” işi zise el cu năduf şi porni maşina.
Trecuseră câţiva ani. Necazurile erau parcă mai mari şi mai multe ca oricând. Tânărul era foarte deprimat. Conducea încet maşina, când, trecând prin locul unde aruncase pliculeţul pe gem, îşi aminti de întâmplare. Opri şi se dădu jos. Nu mică i-a fost mirarea când văzu mai multe tufe de muştar răsărite pe marginea şoselei. Proveneau din seminţele pe care le aruncase. Se aplecă şi începu să le culeagă seminţele. Erau multe. Le puse cu grijă într-o pungă şi plecă.
Ajuns acasă, desfacu punga şi le privi. Deodată, făcu o descoperire.
Cum aceste seminţe s-au înmulţit dacă le-am sădit, tot aşa credinţa mea, cât un bob de muştar, trebuia să o sădesc în ţarina Domnului. Numai aşa s-ar fi putut ca sicomorul de necazuri să se dezrădăcineze. Greşala mea a fost aceea că nu am semănat muştarul.
Tânărul a semănat muştarul de credinţă pe ogorul Evangheliei şi acela a rodit printre oameni. Ghinioane mai avea, dar el nu mai avea timp să se ocupe de ele. Chiar că se dezrădăcinaseră şi apoi se sădiseră în mare.
La scurtă vreme, pe când citea Evanghelia, dădu peste următorul pasaj:
„Cu ce este asemenea împărăţia lui Dumnezeu? şi cu ce o voi asemăna?
Asemenea este grăuntelui de muştar pe care l-a luat un om şi l-a aruncat în grădina sa; şi a crescut şi s’a făcut pom şi păsările cerului s’au sălăşluit în ramurile lui ” (Luc.13, 19).
Într-adevăr, gândi el, trebuie să-ţi semeni credinţa şi să aştepţi până când creşte ca un copac mare, mai mare decât sicomorul de necazuri. Atunci, acesta se dezrădăcinează şi se sădeşte în mare. Dar totul porneşte de la un grăunte. Un grăunte semănat în Domnul. Fără Acesta, poţi avea grămezi de seminţe, dar ele vor rămâne sterile.

Rugăciune:

Doamne, Tu ne călăuzeşti pe căi nepătrunse şi înţelepte. Adeseori, micile întâmplări ne fac să ne luminăm asupra parabolelor Tale pline de înţelepciune. Viaţa este un bun predicator şi dacă am şti să-i ascultăm cuvântul, am fi scutiţi de munţii de ghinioane şi necazuri care ne-au încercat. Fă-ne atenţi la călăuzirea Ta şi fă să ascultăm cuvântul vieţii, tălmăcitorul Cuvântului Tău celui veşnic. Amin.

Sursa citatelor evanghelice: Sfanta Scriptura: Versiunea Anania

Misionarism pentru Sfânta Dumnică

Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce a trimis-o Dumnezeu din cer, care mai poartă şi denumirea de „Epistolie din Cer pentru respectarea Zilei Domnului (sau a Duminicii)”, „Epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii” sau „Legenda Duminicii”, este un text apocrif, ce face parte din categoria aşa-numitelor „Scrisori trimise de Dumnezeu din cer”.

Cultul Epistoliei în spaţiul creştin

Odată cu generalizarea creştinismului în Imperiul Roman, ziua de Duminică, ca zi sfânta şi de odihnă, ajunge sa ia locul sâmbetei. Cu toate acestea, sâmbăta nu a fost întru totul abandonată de către unii creştini, care motivau cum că Duminica nu a fost poruncita de Dumnezeu. Astfel, oamenii simpli din Friaul, nordul Italiei, continuau sa tină sâmbata. De asemenea, începând din secolul al II-lea, Biserica Culdee din Scoţia, precum şi alţii. Epistolia a fost redactată după anul 313, întâi în limba latină, apoi a fost tradusă în elineşte, precum şi în celelalte limbi europene din acea vreme, şi a început să circule cu succes. Primele atestări privind „Epistolia” le avem din secolul al V-lea. Astfel, se spune că, în anul 583, în Ibiza (în limba autohtonă Eivissa), o insulă care aparţine Spaniei, situată în vestul Mării Mediterane, fâcand parte din insulele Baleare, Epistolia ar fi căzut din cer şi îndemna pe creştini la respectarea zilei de Duminica. Episcopul de Ibiza, Vincent, a declarat scrisoarea ca autentică şi a acceptat-o. În schimb, episcopul de Cartagina, examinand-o, s-a declarat uimit cum “cineva poate accepta profeţii noi”. Din aceasta cauză, episcopul de Ibiza a fost destituit. În Evul Mediu a circulat o legendă conform căreia Theodoton, adjunctul papei, a văzut deasupra mulţimii adunate în Bazilica Sfântul Petru din Roma o epistolă suspendată in aer. Atunci, 47. 000 de oameni s-au pocăit. În anul 1846, în Boemia, o apariţie similară a curemurat o mulţime de oameni, iar multi preoţi au crezut în ea.
În secolul al XIII-lea, au loc o serie de evenimente, care vor da un puternic avânt cultului Epistoliei. O serie de calamităţi şi flageluri cosmice, precum epidemii ucigătoare de molime, culminând cu groaznica Moarte Neagră (Ciuma bubonică) din anul 1347, eclipse, secetă prelungită, invazie de lăcuste, grindină, au creat o atmosferă de disperare colectivă. Ca să ispăşească păcatele lumii, grupuri de laici parcurg satele şi oraşele, biciuindu-se cu asemenea violenţă incât trupul lor devenea o masă umflată de carne vânată. Aceştia au fost numiţi biciuitorii (flagelanţii). Ei îşi fac apariţia pe la anul 1260, anul când, dupa profeţia lui Gioacchino Fiore, trebuia să înceapă a şaptea epocă a Bisericii, şi se prezentau ca o mişcare reformatoare, care a îmbrăcat haina căinţei. Primii flagelanţi pornesc din Perugia şi se răspândesc apoi în Polonia şi Ungaria. Flagelanţii au fost cei care au pus în circulaţie teoria conform căreia Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni cu Moartea Neagră din cauza nerespectării Duminicii ca zi de odihnă şi pledau pentru repaus absolut în această zi. Apocriful a cunoscut o larga circulaţie după aparitia tiparului.
Mişcarea a fost considerata eretică. Biserica Romano-Catolica nu a încurajat odihna absolută în timpul Duminicii, ci numai oprea de la muncile grele. Papa Clement al VI-lea, printr-o bula emisa pe data de 20 octombrie 1349, a condamnat mişcarea şi a interzis-o.
În realitate, flagelanţii nu fac altceva decât să se folosească de “Epistolie…” şi să o repună în circulaţie.
Va vedea lumina tiparului pentru prima dată în anul 1795, în Anglia.

Traducerea şi circulaţia Epistoliei în limba română

După unii cercetători, „Legenda Duminicii”, este cel mai vechi text scris în limba româna. Acesta a fost tradus în anul 1391 de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş.
Începând din secolul al XVI-lea, Biserica Ortodoxă din Transilvania se confruntă cu tendinţa de prozelitism a unor biserici reformate. Acest fapt face ca să apară o reacţie din partea ierarhiei ortodoxe, atât în Transilavania, cât şi in Moldova şi Ţara Românească. Astfel, Sfântul Ierarh Varlaam (n. 1580, 1585? – d. 1657), Mitropolit al Moldovei, redactează lucrare de 339 de pagini intitulată „Şapte Taine ale Bisericii”, care era menită să apere temelia credinţei ortodoxe împotriva calvinilor din Transilvania, care nu recunoşteau cele şapte Taine, şi o tipareşte la Iaşi, în anul 1644.
În anul 1642, conducătorii calvini ai Transilvaniei au publicat un catehism la Alba Iulia. Sfântul Ierarh Varlaam convoacă un sobor al ierarhilor din Moldova şi Ţara Românească, pentru a lua atitudine împotriva acestui Catehism. Soborul s-a întrunit în anul 1644, la Iaşi sau, probabil, la Suceava. El a avut misiunea de a aproba răspunsul întocmit de mitropolitul Varlaam la catehismul din 1642. Lucrarea, care se va numi “Răspunsul împotriva Catehismusului calvinesc”, se adresa, în primul rând, credincioşilor din Transilvania. În lucrare, sunt combătute principalele învăţături calvine, dezvoltând învăţătura ortodoxă despre Sfânta Scriptură, credinţa şi faptele bune, Biserică, Taine, cinstirea sfinţilor şi a icoanelor etc.
Din Unitarianism se desprine o mişcarea pentru ţinerea sabatului, numita mişcarea sabatariană (sâmbetistă). Autorul ei a fost Andreas Eossi de Szent-Ersebet, nobil unitarian bogat, care a deţinut trei sate şi un număr mare de moşii în Odorheiul Secuiesc. Pierzându-şi soţia şi trei fii, el insuşi fiind suferind, a căutat consolare în Biblie. Ajungând la concluzia că trebuie ţinut sabatul, a întemeiat mişcarea sabateriană/ sabatariană. În ciuda persecuţiilor oficiale, mişcarea, care s-a transformat ulterior în sectă, s-a răspăndit foarte repede, făcând numeroşi prozeliţi. Autorităţile de atunci au reacţionat neadecvat, agresiv şi disproporţionat, luând măsuri cu totul nepopulare, deci ineficiente. Amintim doar anul 1595, când sabaterienii au fost persecutaţi sever. La fel anul 1618, când 300 de soldaţi au arestat pe capii sabaterienilor şi le-au confiscat averile. Mulţi dintre membrii mişcării au fost închişi, iar unii au murit în închisoare. Probabil, ca o reacţie împotriva acestei mişcări, preotul ortodox din Mihaciu (azi Mihăceni, judeţul Alba) realizează o serie de traduceri din limba slavonă ale unor apocrife, printe care şi Epistolia. Preotul din Mihaciu, care se va numi el însuşi “Popa Grigore din Măhaci”, vede probabil în aceasta un manifest misionar pentru respectarea Duminicii, ca sfântă zi de odihnă, conform învăţăturii dreptei credinţe.
În Ţările Române şi în Ardeal, versiunile în limba slavonă au stat la baza multor traduceri. În secolul al XVI-lea, alături de “Epistolie…” se mai traduc si alte apocrife, precum “Rugăciunea de scoaterea dracului”, “Legenda Sfintei Vineri”, “Legenda lui Avram”, “Apocalipsul Apostolului Pavel”, “Apocalipsul Maicii Domnului”, “Cugetări în ora morţii”, “Legenda Sântului Sisoe”, “Să neştire buru creştiru”. Epistolia vede, la noi, lumina tiparului relativ târziu, abia în anul 1852. Toate aceste apocrife, care fac parte din “Codex Sturdzanus”, vor fi tipărite în anul 1879 de către B. P. Hasdeu în volumul II din “Cuvinte den bătrâni”.
Istoria literaturii a reţinut în special versiunea din “Manuscrisul de la Ieud” sau “Sbornicul de la Ieud”. “Epistolia…” inserată aici a atras atenţia prin ingenuitatea şi prosperitatea expresiei de tip viu popular în forme vechi.
“Nu ştiţi răilor şi făcători răi că sfînta dumenecă bineveasti arhanghel Gavriil cu bucurie a Domnului născatoare întru Nazaret? Nu ştiţi că sfînta dumeneca luiu botedzu întru Iordan? Nu ştiţi că sfînta dumeneca învis den morţi, ca morţii să învie cu mene? Cum voi nu înţeleasetu legei mele şi scripturile mele, că sfînta dumenecă voi judeca şi vii şi morţi ?”
Astăzi, deşi Epistolia este condamnată ferm de unii, mai cu seamă călugari, ea continuă să circule, circulaţia ei fiind tolerată chiar de unele feţe bisericeşti.

Pentru descăracare:

Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce ne-a trimis-o Dumnezeu din cer

Mesaj de Sfintele Sărbători de Iarnă

Atunci când ai primit un dar spiritual ziditor de suflet, împarte-l cu ceilalţi. Darul va creşte şi va deveni inepuizabil. Darul meu este un mesaj de Sfintele sărbători de Iarnă, care  va face lumea ta mai bună. Efectele lui benefice vor fi simţite imediat şi îţi vor umple sufletul de bucurie si armonie.

Mesjaul foloseşte cuvinte care te vor conecta la resursele tale interioare nebănuite şi inepuizabile.

Lumea ta va fi mai bună şi o vei face şi pe a celorlalţi mai bună.

Iată Mesajul :

O minune este în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă.
Există o înţelepciune a fiecărei zile, a fiecarui ceas, a fiecărei clipe.
O minune este în fiecare copac, în fiecare pasăre, în fiecare floare.
Există un sens în fiecare copac, în fiecare pasăre, în fiecare floare.
O minune este în fiecare rugăciune gândită, spusă sau scrisă.
Există o sfinţenie  în fiecare rugăciune gândită, spusă sau scrisă.
O minune există în fiecare stih care prinde aripi spre Nemărginit.
Există o desăvârşire în fiecare stih înaripat.
Lucrând rugăciunea cu răbdarea şi migala unui bijutier, descoperi minunile din stihuri.
Liniştit şi dulce, numele lui Iisus din rugăciune copleşeşte lumea învălunind-o într-un nimb de bucurie.
Şi lumea devine minune.
Sfâşietor şi melancolic, dorul dupa Iisus din rugăciune copleşeşte  nopţile de priveghere.
Şi nopţile devin minune.
Dureroase şi amare, lacrimile din rugăciune copleşesc sufletul şi  clipele de întrebări.
Şi acestea devin minune.
Ostenit de minuni, sufletul se întoarece spre Tine, Doamne, şi Îţi cere o clipă obişnuită, să se poată odihni , aşa cum Tu Te-ai odihnit în ziua a şaptea de toată lucrarea.
“Acest lucru – zise Dumnezeu – va fi binemeritata  răsplată  în Rai, după  osteneala de aici. ”

*

Cu ocazia Crăciunului, citeşte-l şi-l trimite şi prietenilor tăi !

Sărbători fericite !

Mesaj de Sfintele Sărbători de Iarnă

Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce ne-a trimis-o Dumnezeu din cer [1]

Versificare inspirată din „Legenda Duminicii” sau „Epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii”, considerată a fi cel mai vechi text scris în limba română dintre cele păstrate, tălmăcit din limba slavonă în anul 1391 sau 1392 de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş [2]. Folosindu-se de alt izvod, în secolul al XVI-lea, preotul ortodox Grigore din Măhaci [3] tălmăceşte la rândul lui „Epistolia…” şi o repune în circulaţie, ca lucrare misionară pentru respectarea Sfintei Duminici:

Acum blagosloviţi,
Fraţi creştini şi părinţi,
Căci din cer a căzut,
S-a spart şi desfăcut,
Piatră mică şi grea,
Cu un răvaş în ea,
Scris cu slove sfinte
De învăţăminte [4].
Şi-n el Domnul mustra
Pre creştini şi zicea :
„Pre voi sunt mâniat,
Căci nu m-aţi ascultat
Şi nu v-aţi pocăit
Precum v-am poruncit.
Cuvântul ce l-am scris,
Pre care l-am trimis,
Voi l-aţi nesocotit
Şi nu v-aţi pocăit.
Şi Duminica mea [5],
Dată spre a şedea,
Voi nu aţi păzit-o
Şi aţi nesocotit-o.
Pentru greul păcat
Eu m-am mâniat,
Trimis-am ierni grele,
Cu viscole-n ele,
Şi geruri cumplite,
Dar n-aţi luat aminte [6].
Dar pentru maica mea,
Ce pentru voi plângea,
Prăpădul l-am curmat,
De voi m-am îndurat
Şi nu v-am pedepsit
Cu focul cel cumplit.
De nu vă întoarceţi
Şi să nu mai faceţi
Păcate pre pământ:
Să nu mai suduiţi
Pre preoţi şi părinţi,
Voi da ploaie cu foc
Dincolo de soroc.
În luna Făurar
Veţi plânge cu amar
Şi-n luna lui Prier
Fi-va spuză din cer [7]
De veţi striga la morţi :
Ieşiţi din mormânt toţi
Să intram noi, cei vii,
Cei loviţi de stihii,
Ieşiţi, oseminte,
Ieşiţi din morminte,
Veniţi să ne scăpaţi
Pre noi cei blestemaţi !
Vai de cel ce-mi strică
Sfânta Duminică
Şi nu o cinsteşte,
Şi-o nesocoteşte !
Căci e adevărat:
În ea am înviat
Şi în ea a venit
Gavriil ce a vestit
Mântuitor cuvânt
De la Duhul Cel Sfânt ;
Precum s-a prorocit
Fecioara a zămislit”.
Acum blagosloviţi [8],
Fraţi creştini şi părinţi,
Pre popa duhovnic,
Smerit pravoslavnic,
Pre vrednicul tălmaci,
Preotul din Măhaci,
Care a izbândit,
Care a tălmacit
Din graiul slavonesc
Pre graiul românesc,
Şi pre misionarul,
Gavriil Stiharul,
Care a stihuit
Pre stih potrivit !
Ferice să fie
De cel ce o scrie,
De cel ce-o trimite
Şi-o dă înainte,
Pentru pocăinţă
Şi spre folosinţă !
Dar fi-va în păcat
Cel ce-i învârtoşat,
Ce n-o va izvodi [9],
La creştini spre a fi [10]!

Note
__________________________________________________

1. „Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce (ne-) a trimis-o Dumnezeu din Cer”, care mai poartă şi denumirea de ” Epistolie din Cer pentru respectarea Zilei Domnului (sau a Duminicii)”, „Epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii” sau „Legenda Duminicii”, este un text apocrif, ce face parte din categoria aşa-numitelor „Scrisori trimise din Cer”.
2. După unii cercetători, „Legenda Duminicii” este cel mai vechi text scris în limba română. Acesta a fost tradus în anul 1391 de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş. Aici funcţiona o renumită şcoală de caligrafie, ctitorită de egumenul Pahomie, unde au fost traduse, printre altele, „Psaltirea”, „Apostolul” şi „Evanghelia” ( cf. Ieromonah Ioanichie Bălan, „Vetre de sihăstrie românească”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti – 1982).
Mănăstirea, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, a avut parte de o soartă vitregă : „În secolele XVI şi mai ales XVII, mănastirea Peri este grav îngrădită şi până la urma distrusă de prozelitismul oficial calvin” (cf. Ieromonah Ioanichie Bălan, ibidem).
Textul, care se găseşte inserat în „Sbornicul de la Ieud”, redactat probabil în anul 1630, „unul dintre cele mai valoroase texte prin structurile de limbă şi prin ingenuitatea şi prospeţimea expresiei de tip viu popular în forme vechi”, este o copie după o traducere anterioară.
3. Începând din secolul al XVI-lea, Biserica Ortodoxă din Transilvania se confruntă cu prozelitismul oficial calvin, ce va duce mai târziu la distrugerea multor mănăstiri, printre care şi mănăstirea Săpânţa Peri, mai sus amintită. Prozelitismul agresiv va da naştere unei reacţii pe măsură din partea ierarhiei ortodoxe, atât în Transilvania, cât şi în Moldova şi Ţara Românească. Astfel, Sfântul Ierarh Varlaam (n. 1580/1585? – d. 1657), Mitropolit al Moldovei, redactează o lucrare de 339 de pagini, intitulată „Şapte Taine ale Bisericii”, care era menită să apere temeiurile credinţei ortodoxe împotriva calvinilor din Transilvania, ce nu recunoşteau cele şapte Taine, şi o tipăreşte la Iaşi, în anul 1644.
În anul 1642, conducătorii calvini ai Transilvaniei au publicat un catehism la Alba Iulia. Sfântul Ierarh Varlaam convoacă un sobor al ierarhilor din Moldova şi Ţara Românească, pentru a lua atitudine împotriva acestui catehism. Soborul s-a întrunit în anul 1644, la Iaşi sau, probabil, la Suceava. El a avut misiunea de a aproba răspunsul întocmit de mitropolitul Varlaam la catehismul din 1642. Lucrarea, care se va numi : „Răspunsul împotriva Catihismusului calvinesc”, se adresa, în primul rând, credincioşilor din Transilvania. În lucrare sunt combătute principalele învăţături calvine, dezvoltând învăţătura ortodoxă despre „Sfânta Scriptură”, credinţă şi faptele bune, Biserică, Taine, cinstirea sfinţilor şi a icoanelor etc.
Din unitarianism se desprinde o mişcarea pentru ţinerea sabatului, numită mişcarea sabateriană (sâmbetistă). Autorul ei a fost Andreas Eossi de Szent-Ersebet, nobil unitarian bogat, care a deţinut trei sate şi un număr mare de moşii în Odorheiul Secuiesc. În ciuda persecuţiilor oficiale, mişcarea, care s-a transformat ulterior în sectă, s-a răspăndit foarte repede, făcând numeroşi prozeliţi. Probabil, ca o reacţie împotriva acestei mişcări, preotul ortodox din Mihaciu (azi Mihăceni, judeţul Alba) realizează o serie de traduceri din limba slavonă ale unor apocrife, printre care şi „Epistolia…” Preotul din Mihaciu, care se va numi el însuşi „Popa Grigore din Măhaci”, vede probabil în aceasta un manifest misionar pentru respectarea Duminicii, ca sfântă zi de odihnă, conform învăţăturii dreptei credinţe.
4. Unele redacţiuni vorbesc depre Ioanichie, patriarhul Ierusalimului, care a descifrat mesajul din epistolie: „Pentru aceasta eu, loanichie, patriarhul sfintei cetăţi a Ierusalimului, cu ajutorul Tatălului şi al Sfântului Duh, Troiţei celei de o fiinţă şi nedespărţită, m-am învrednicit de v-am dezlegat aceste dumnezeieşti cuvinte care au fost întru aceasta” (cf. redacţiunea de colportaj actuală).
5. Odată cu generalizarea creştinismului în Imperiul Roman, ziua de Duminică, ca zi sfânta şi de odihnă, ajunge sa ia locul sâmbetei. Cu toate acestea, sâmbăta nu a fost întru totul abandonată. Astfel, oamenii simpli din Friaul, nordul Italiei, continuau să ţină sâmbăta. De asemenea, începând din secolul al II-lea, sâmbăta era ţinută de către Biserica Culdee din Scoţia, precum şi de către alte biserici. „Epistolia…” a fost redactată după anul 313, anul legalizării Bisericii, întâi în limba latină, apoi a fost tradusă în elineşte, precum şi în celelalte limbi europene din acea vreme, şi a început să circule cu succes. Primele atestări privind „Epistolia…” le avem din secolul al V-lea. Astfel, se spune că, în anul 583, în Ibiza (în limba autohtonă Eivissa), o insulă care aparţine Spaniei, situată în vestul Mării Mediterane, fâcând parte din insulele Baleare, „Epistolia…” ar fi căzut din cer şi ar fi îndemnat pe creştini la respectarea zilei de Duminică. Episcopul de Ibiza, Vincent, a declarat scrisoarea ca autentică şi a acceptat-o. În schimb, Episcopul de Cartagina, examinând-o, s-a declarat uimit cum „cineva poate accepta profeţii noi”. Din această cauză, episcopul de Ibiza a fost destituit. În Evul Mediu a circulat o legendă, conform căreia Theodoton, adjunctul papei, a văzut deasupra mulţimii adunate în Bazilica Sfântul Petru din Roma o epistolă suspendată în aer. Atunci, 47.000 de oameni s-au căit de păcate. În anul 1846, în Boemia, o apariţie similară a cutremurat o mulţime de oameni, iar mulţi preoţi au crezut în ea.
6. În secolul al XIII-lea şi secolul al XIV-lea au loc o serie de evenimente care vor da un puternic avânt cultului „Epistoliei…”: „Pe lângă marile crize care au zguduit Biserica apuseană, secolul al XIV-lea se caracterizează printr-o serie de calamităţi şi flageluri cosmice : comete, eclipse de soare, inundaţii şi, mai ales, din 1347, groaznica epidemie de ciumă, «Moartea Neagră». În speranţa de a-l putea îndupleca pe Dumnezeu, se înmulţesc procesiunile de flagelanţi. E vorba de o mişcare populară care parcurge traseul caracteristic : de la pietate la heterodoxie” (cf. Mircea Eliade, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Editura Ştiinţifica şi Enciclopedică, Bucureşti -1988).
Se creează, aşadar, o atmosferă de disperare colectivă : „De altfel, epoca pare obesedată de moarte şi de suferinţele ce-l aşteaptă pe defunct în lumea de dincolo. Moartea impresiona imaginaţia contemporanilor mai mult decât speranţa învierii ” (cf. Mircea Eliade, ibidem). Ca să ispăşească păcatele lumii, grupuri de laici parcurg satele şi oraşele, biciuindu-se cu asemenea violenţă, încât trupul lor devenea o masă umflată de carne vânată. Aceştia au fost numiţi biciuitori (flagelanţi). Ei îşi fac apariţia pe la anul 1260, anul când, după profeţia lui Gioacchino da Fiore, trebuia să înceapă a şaptea epocă a Bisericii şi se prezentau ca o mişcare reformatoare, care a îmbrăcat haina căinţei. Primii flagelanţi pornesc din Perugia şi se răspândesc apoi în Polonia şi Ungaria (cf. Mircea Eliade, ibidem). Flagelanţii au fost cei care au pus în circulaţie teoria conform căreia Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni cu Moartea Neagră din cauza nerespectării Duminicii ca zi de odihnă şi pledau pentru repaus absolut în această zi. Cf. şi Moses Gaster, „Literatura populară română”, Ed. Minerva, Bucureşti 1983 : „Acestă prelucrare o atribuie Veselovski sectei flagelanţilor din sec. al XIII-lea. Atuncea mişcarea reformatorie ia caracterul « căinţei » şi atunci apar pe la 1269, biciuitorii (flagelanţii) ce se biciuiau pentru ispăşirea păcatelor(…) Ziua principală a lor a fost, după mărturia tuturor scriitorilor contimpurani, duminica (…) Într-adevăr, s-a publicat o « epistolie » lătinească din secolul al XIV-lea de către Stumpf, luată din cronica franceză a lui Nangis, unde se află imediat după relaţiunea sa despre flagelanţi”.
7. Cf. „Manuscrisul de la Ieud”: „Şi voiu a vea a face în luna lui făurar (februarie – n.n.) 11 dzile întunerecu mare, şi se vor giunghea soţ cu soţ întru tunerec. Şi voiu avea a ploa în luna lui prier (aprilie – n.n.) în şaptesprezeace dzile, în loc de ploie, sânge şi foc şi spudză, ca să se pustiiască viile voastre „.
8. În versificare de faţă, a fost ignorat textul din original care conţine şi un blestem : „Şi blestemat să fie acel om care va lucra de Sâmbătă seara până Luni la răsăritul soarelui, sau cine va face păcate în acea vreme” (cf. redacţiunea de colportaj actuală). „Blăstamat să fie omul acela ce nu-şi va lăsa lucru[rele] saile den sîmbată den al noole ceas, ce lucrează pînă luni în răsăritul soarelui. De nemica să nu se atingă ! (cf. „Manuscrisul de la Ieud”). „Şi proclet să fie omul ce nu-şi va lăsa lucrul sîmbăta, la al nouălea ceas, până luni la răsăritul soarelui” (cf. redacţiunea Moses Gaster).
9. Cf. redacţiunea de colportaj actuală: „Iar vai de preotul sau de călugărul sau dascălul sau diaconul care nu o va citi înaintea oamenilor şi să o scrie şi să o aibe tot omul în casa sa şi să o trimeată şi pe unde nu va fi, că de mare folos este în casa omului; iar vai de acela ce o va scrie şi va lipsi vreun cuvânt dintr-însa „. Cf. şi redacţiunea Moses Gaster: „Şi să fie proclet popa ce nu va priimi şi nu va ceti înaintea soborului această scriptură şi trimitere din Ierusalim, iar cine va scrie şi va ceti aceasta epistolie îi va ierta Dumnezeu păcatele”.
10. Orice creştin trebuie să ţină în casă o copie a acestei epistolii :”Iară de mare folos va fi acelui om în casa sa; îi va dărui Dumnezeu împărăţia Sa; a Căruia este stăpânirea şi puterea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, în veci nesfârşit. Amin” (cf. redacţiunea de colportaj actuală).