Rugăciunea Inimii este un dar. Este, în acelaşi timp, învăţătură şi nevoinţă. E rugăciunea poeziei Filocaliei, e poezia cuvântului smerit al Sfinţilor Părinţi, e liniştea săraciei cu duhul, a celor însetaţi după dreptate, a celor ce plâng şi care se vor mângaia.
Toţi aceia care au gustat din dulceaţa Ortodoxiei, au râvnit în taină şi darul Rugăciunii Neîncetate. Dar aceasta este ca o floare rară, ascunsă şi ţinută la mare preţ. Deprinderea meşteşugului Rugăciunii se face asemănător cu deprinderea meşteşugului de iconar, ucenicind ani buni pe la meşteri pricepuţi şi harnici.
Cuviosul Părinte Maxim a trăit pe la anul 1320. S-a născut din părinţi de neam bun. Fiind lipsiţi de fii, aceştia rugau totdeauna pe Dumnezeu cu lacrimi pentru un copil. Dumnezeu le ascultă rugămintea şi le dăruieşte pe fericitul Maxim, pe care, la Sfîntul Botez, l-au numit Manuil. La 17 ani , acesta părăseşte pe părinţii săi şi lumea, cum şi toate cele din lume, ducîndu-se în muntele ce se numeşte Ganu, unde îmbracă rasa călugărească, numindu-se Maxim.
Sfântul Maxim avea multă râvnă de a dobândi harul Rugăciunii Inimii, dar şi mare evlavie faţă de Preasfânta Născatoare. Rugându-se Fecioarei, aceasta l-a îndemnat să se urce în vârful Muntelui Athos, căci acolo va primi darul Rugăciunii Neîncetate. Cu multă nădejde şi râvnă, a făcut ceea ce i se spusese. Aici, s-a nevoit cu multe osteneli, în post şi rugăciuni, dar nu a primit darul mult râvnit. A coborât la biserica Maicii Domnului şi iarăşi a urcat. S-a nevoit şi mai aspru. Demonii voiesc să îl abată de la ţelul lui şi se năpustesc asupra lui pentru a-l tulbura şi înfricoşa. Sfântul rezistă. Pentru a-l hrăni, Presfânta Născătoare coboară şi îi dăruieşte Cuviosului artose sfinte. În timp ce mănâncă, simte în inimă clocotirea Rugăciunii Neîntrerupte. De atunci, fie ca dormea, fie ca era treaz, rugăciunea clocotea în el, îndulcindu-i sufletul, încălzindu-i inima şi limpezindu-i mintea. Rugăciunea devenise, aşadar, neîntreruptă.
Aceasta variantă, care a avut la bază scrierea lui Teofan, egumenul Mănăstirii Vatoped, uşor diferita de cea filocalică, arată că Sfântul Maxim Cavsocalivitul a dobandit harul Rugăciunii Neîncetate prin mijlocirea Maicii Domnului. Ar trebui sa ne aplecam mai mult asupra acestei Pilde, căci prea puţin ne gândim la Fecioara în deprinderea meşteşugului Rugăciunii Neîntrerupte.
Astăzi, se dau mullte sfaturi cu privire la greşelile care se fac legate de Rugăciunea lui Iisus, precum excesul de asceză, cu scopul de a primi darurile dumnezeieşti cât mai grabnic, nerăbdarea de a ajunge la vederea luminii dumnezeieşti, nerăbdare care duce la pierdearea râvnei si îl aruncă pe nevoitor în ghearele deznădejdii. Lista lor este foarte mare, căci greşelile trebuie văzute ca fiind personale, cauza principala ramânând, aşadar, graba de a trece prea repede de la o treapta la alta, grabă care face să se ardă etapele. Deşi, Nichifor din Singuratate vorbeşte şi de un meştesug psihosomatic, acela de a folosi răsuflarea naturală ca un mijloc de a ajuta mintea să patrundă cu uşurinţă în inimă, mulţi duhovnici contemporani îl trec pe lista de greşeli, speriaţi, desigur, de asemănarea cu tehnicile pranayama din hatha-yoga. Dar a nega aceasta metodă, numai pentru faptul ca ar putea duce la sminteală, înseamnă a nega un important Sfânt Părinte, înseamnă a nega un capitol important din Filocalia. Desigur, Sfântul Nichifor din Singurătate nu fusese un iniţiat în yoga şi nu avea de unde să ştie de pranayama. Evident că metoda i-a fost descoperită şi aceasta dovedeşte că stăpănirea şi controlul răsuflării nu sunt monopol yoga. Dar nici importanţa prea mare dată tehnicilor psihosomatice nu trebuie, de asemenea, încurajată. Dincolo de toate aceste mici greşeli, rămâne totuşi o mare greşală, aceea de a nu proceda precum Sfântul Maxim, de a nu invoca pe Preasfânta Născătoare ca mijlocitoare şi chivernisitoare a harului dumnezeiesc, a harului Rugăciunii Neîncetate.
Ortodoxie şi cuvânt 