Unde va fi Noul Ierusalim?

Când Apostolul Ioan Evanghelistul, exilat în insula Patmos, primea aceasta descoperire: „Şi-am văzut cetatea cea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă’mpodobită pentru mirele ei” [1], Biserica Apostolică se confrunta cu cea mai cumplită prigoana, aceea a împăratului Domiţian. Era o epoca de martiriu, de trădări, de apostazieri şi de speranţe. Credincioşii erau convinşi de apropiata revenirea a lui Iisus Hristos şi de împlinirea grabnică a acestei viziuni. În ciuda nesiguranţei zilei de mâine sau poate tocmai din aceasta, tema Noul Ierusalim începe să preocupe mase tot mai largi de creştini şi aceasta preocupare a sporit de-a lungul veacurilor până în zilele noastre. Era evident ca Ierusalimul Vechiului Testament fusese părăsit de Dumnezeu, iar o nouă cetate urma să îi ia locul. Pentru exegeţii creştini, Ierusalimul rămânea prototipul Noului Ierusalim, aşa cum Adam era prototipul lui Iisus Hristos, iar Eva era prototipul Fecioarei Maria, conform afirmaţiei că ” Noul Testament în cel vechi se ascunde, iar Vechiul Testament în cel nou se descoperă”.

Noul Ierusalim şi sofiologia

Conform cu părerea mitologilor, Ierusalimul istoric nu face excepţie de la clişeul general al arhetipului, conform căruia orice aşezare omenească îşi are un prototip în cer. Astfel, Ierusalimul ar fi fost o dedublaţie a unui model celest. Cât priveşte templul lui Solomon, Mircea Eliade crede că a găsit o referire clară chiar în cărţile lui Moise, în special Ieşirea. Astfel, „Cu deosebire templul – loc sacru prin excelenţă – avea un prototip celest. Pe muntele Sinai, Iehova îi arată lui Moise „forma” sanctuarului pe care avea să-l construiască”. De asemenea şi David îl asigură pe Solomon că „toate acestea sunt în scrisoarea insuflată de la Dumnezeu cum m-a luminat el pentru toate lucrările zidirii”. De aici, Mircea Eliade trage concluzia că pasajul din Apocalipsa unde se vorbeşte despre Noul Ierusalim se referă la acel prototip celest şi chiar citează pericopa Sfântului Apostol Ioan: „Dar cea mai frumoasa descriere a Ierusalimului celest se afla în Apocalipsa (21.2. sq.) [[2]. Credem ca Mircea Eliade face o confuzie, căci Sfântul Apostol Ioan vorbeşte despre un Ierusalim ceresc nou, unic, care nu are un antitip pe pământ, o dublură, căci va fi făcut de îngeri, sau poate de Dumnezeu Însuşi, şi nu de mâna omului, şi care va coborî atunci, la sfârşitul veacurilor şi nu despre arhetipul celest al vechiului Ierusalim. De altfel, Apostolul mai vorbeşte despre un cer nou, şi nu despre cel vechi: „Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este” [3]. Oricum , citatul apocaliptic nu-şi avea locul aici. De buna seamă că Mircea Eliade, ca de altfel mulţi intelectuali, a fost influenţat de sofiologie. gnoză conform căreia Dumnezeu ar fi creat arhetipurile lumii văzute înaintea acesteia. De pildă, după sofiologi, „Mitul biblic, şi doctrina evoluţionistă ar putea deci să, stea alături. Ele nu-şi fac concurenţă, ele nu au nimic de împărţit, deoarece se referă la realităţi cu totul diferite” [[4]. Or, după cum se cunoaşte, sofiologia nu a fost acceptata de Biserica ortodoxă, fiind considerata o erezie gnostică.

Speculaţii pe tema locaţiei Noului Ierusalim

Cum era şi firesc, tema avea să constituie o tentaţie permanentă pentru speculaţii dintre cele mai fanteziste. Fiecare dintre neamuri ar fi voit ca regiunea unde erau trăitori să aibă privilegiul de a constitui locaţia cetăţii sfinte. Au apărut, cum era şi firesc, profeţii false, care au cunoscut o largă circulaţie în epocă, în ciuda opoziţie Bisericii ortodoxe (pe atunci ecumenice), ce încerca să tempereze din avântul unei exaltări populare nejustificate. Desigur, aici pe lângă orgoliu, intervenea şi aspectul comercial, căci locaţia ar fi constituit un loc de pelerinaj, care s-ar fi dovedit extrem de profitabil, contribuind astfel la prosperitatea regiunii. Aşa se explică încurajarea ereziei de unii demnitari şi negustori, proprietari de hanuri sau de mijloace de transport.
Cele mai vechi speculaţii aparţin Bisericii montaniste, care susţinea că negreşit Noul Ierusalim va coborî din cer, în Asia Mica, la Pepuza şi Tymion, în Frigia, azi Karahallı, din provincia Usak, Turcia. Cum era şi firesc, cele două cetăţi au atras la vremea respectivă numeroşi pelerini sau simpli curioşi, care veneau aici în spernaţa mântuirii, însănătoşirii sau pur şi simplu pentru satisfacerea unui capriciu, şi au pus bazele unei afaceri locale înfloritoare. Cu timpul, erezia s-a stins, iar Pepuza şi Tymion au fost date uitării. Afacerea „Noul Ierusalim” a supravietuit timp de patru sute de ani (din secolul al II-le până în secolul al VI-lea), în ciuda împotrivirii Bisericii.
Vor mai fi fost şi alte regiuni care îşi revendicau înaltul privilegiu, cum vor mai fi fost şi alte profeţii false care să le susţină.
Lalibela a fost o înfloritoare cetate din nordul Etiopia, numită astfel după suveranul ei, sfântul Gebra Maskal Lalibela [5], cel care a încercat să construiască aici un Nou Ierusalim, după căderea Ierusalimului în mâinile lui Saladin, eveniment ce a avut loc în anul 1187. Viziunea lui a fost una extrem de interesantă, prin faptul că a dorit să reproducă structura arhitectonică a cetăţii Ierusalimului pe care a contemplat-o în timpul unei viziuni, dar şi pe cea din revelaţia lui Ioan. Oraşul a fost capitala Etiopiei până în secolul al XIII-lea.
Când Cristofor Columb scria: „Pe mine m-a ales Dumnezeu ca sol al Său arătându-mi în care parte a lumii se află noul cer şi noul pământ, despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfântului Ioan, în Apocalipsa sa şi despre care vorbise şi Isaia mai înainte” [6] era evident că se referea la Lumea Nouă, de a cărei existenţă era convins, şi nu la India. Columb fusese nevoit să ascundă adevărata destinaţie a călătoriei sale, deoarece nimeni nu ar fi fost dispus să finanţeze o aventură fantezistă, care nu ar fi avut o finalitate practică şi nu s-ar fi dovedit profitabila şi nici să acorde credit unui idealist exaltat. Ciudatul „amiral al mărilor”, cum îi plăcea să i se spună, era de fapt un mistic conştient de misiunea sa eshatologică, de faptul că fusese ales să găsească locaţia Noului Ierusalim, cetate care va cobori din cer la vremea potrivită, şi era convins ca ea trebuia să fie pe continentul cel nou pe al cărui teritoriu el, Columb, pusese pentru prima data piciorul în anul 1492.
După moartea lui Columb, tema devine o preocupare permanentă pentru coloniştii din Lumea Nouă. Primii colonişti englezi din America de Nord au încercat sa acrediteze ideea că oraşul Jamestown, capitala micii colonii fondate în Virginia de către primii emigranţi sosit din Anglia, la 14 mai 1607, ar fi fost predestinat [2] să primească cetatea apocaliptică. Căpitanul John Smith [7] se străduieşte să arate că Lumea Nouă ar fi un adevărat rai pe pământ. Cum mica comunitate se confrunta cu probleme grave, cum ar fi foametea şi molimele, pioşii colonişti au început să uite de acest deziderat, şi, trecând la preocupări mai lumeşti, au devenit principalii furnizori de tutun pentru Anglia. Următorul val de emigranţi, cunoscuţi sub numele generic de Părinţii pelerini, au sosit îmbarcaţi la bordul vasului „Mayflower”. Aceştia au întemeiat în Massachusetts, în anul 1620, colonia Plymouth. După pelerini, vor veni puritanii. În anul 1630, predicatorul John Winthrop ţine la bordul vasului „Arabella” o predică de mare efect: „Un model de caritate creştină”, predică ce conţinea celebra fraza, intrată ulterior în folclorul american,:” Trebuie să înţelegem că suntem o cetate pe un vârf de munte şi ochii omenirii sunt aţintiţi asupra noastră”. De bună seamă că, rostind aceste cuvinte profetice, era preocupat de viziunea lui Ioan din Apocalipsa şi vedea în Lumea Nouă locaţia viitorului Nou Ierusalim. De altfel, colonia a fost tot timpul preocupată aceasta idee, considerând-o mai mult sau mai puţin simbolic. Interesul puritanilor pentru Noul Ierusalim s-a concretizat mai cu seamă în secolele următoare, când au început sa apară pe teritoriul american colonii utopice ale unor comunităţi egalitariste de tip falanstere, unele dintre ele purtând chiar aceasta denumire. Denumirea o mai regăsim şi în titulatura unor biserici, societăţi misionare, ordine şi confrerii, ce îşi iau avânt începând din secolul al XVIII-lea, precum şi în diferite mişcări mistice. Negreşit, moştenirea puritană şi-a pus puternic amprenta asupra culturii americane, care a fost permanent preocupată de această idee.
Tema cetăţii sfinte a fost o precupare şi pentru ortodocşi. În anul 1656 a fost ridicat la Istra, în gubernia Moscova, de către patriarhul Nikon, un complex mănăstiresc având ca centru „Mănăstirea Voskresensky” sau „Mănăstirea Noul Ierusalim”. Râul Istra a fost pus în analogie cu Iordanul, iar călugării de diferite naţionalităţi închipuie Ortodoxia neamurilor, analoagă Ierusalimului ceresc.
O mănăstire asemănătoare există şi în România, lângă Pucioasa. Deşi de dată mai recentă, a fost ridicată după anul 1990, şi mai modestă ca proporţii, pare că ar împărtşi acelaşi mesaj profetic.
Marea popularitate de care s-au bucurat scrierile sibiliene [8] , a lăsat posterităţii un culoar liber pe care ocultiştii şi clarvăzătorii de tot felul au ştiut să-l speculeze. Apocrifele sibiliene dau legitimitate oricărei ghicitoare care pretinde că vede în ghioc viitorul României. Dintre toate textele apocrife, cărţile sibiliene au fost cele mai tolerate de Biserica Ortodoxă. Că este aşa, dă mărturie iconografia creştina românească. Bunăoară, în bisericile din Bucovina sunt zugrăvite scene din aceste apocrife. De asemenea, Acrostihul sibilin a trezit interesul şi Sfântul Ierarh Dosoftei, care l-a tradus din limba latină în limba română.
Se spune că prin anul 1922, misionarul creştin indian Sadhu Sundar Singh (1889 – 1929 ?) ar fi vizitat Bucureştiul, făcând cu această ocazie o serie de profeţii despre viitorul spiritual de excepţie al acestei metropole. Aşa-zisele profeţii sunt foarte măgulitoare, în ele zugrăvindu-se în mod amănunţit un Bucureşti privilegiat, pe care misticul indian îl identifică cu Noul Ierusalim [9]. În realitate, aşa-zisele viziuni sunt o însăilare de fraze dezlânate, fantasmagorice şi cu un pronunţat caracter ocult. Dactilografiate mai mult sau mai puţin clandestin şi puse în circulaţie, textele au devenit foarte populare pe timpul comunismului, probabil cu ştirea şi voia securitătii, ele convenind regimului autarhic de dinainte de anul 1989, deoarece descurajau emigrarea.
Or, după cum se cunoaşte, capitala actuală a României nu are legitimitate divină şi laică, căci a fost impusă politic după anul 1538 de Înalta Poartă pentru că era mai uşor de controlat. Spre deosebire de Târgovişte, relieful nu o protejează suficient de bine şi astfel putea fi mai vulnerabilă în cazul unui atac militar otoman. Cu alte cuvinte, Bucureştiul este un accident al istoriei, necorectat încă de istorie. Creştinismul lui Sundar Singh este unul personal şi foarte îndoielnic. Era un adept al lui Emmanuel Swedenborg [10] ale cărui idei le-a preluat şi le-a îmbogăţit cu opinii personale. De pildă, lăsă să se înţeleagă că toţi oamenii vor fi mântiuiţi, indiferent că-l primesc pe Hristos sau nu. De fapt, Sundar Singh va rămâne un hindus universalist, care credea şi el în valabilitarea tuturor religiilor.
După anul 1989 au apărut şi alţi clarvăzători hinduşi care au făcut profeţii măgulitoare despre România, unele dintre ele referitoare la Noul Ierusalim.

Cunoaşterea revelată şi cea raţională

Toate aceste enormităţi puteau fi evitate dacă s-ar fi ţinut seama de faptul că profeţiile se fac prin descoperire divină, dar şi prin raţionament (înţelepciune), conform cu cele afirmate de Sfântul Apostol Pavel: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi […]” [11]. Aşadar, planul lui Dumnezeu, deşi nevăzut, este inteligibil şi poate fi înţeles cu mintea, printr-o adâncă şi înţeleaptă pătrundere în fluxului evenimentelor. Un analist remarcabil, care a făcut predicţii exacte bazate exclusiv pe raţionament a fost ziaristul Pamfil Şeicaru [12]. Aproape toate evenimentele majore mondiale anticipate de el au avut într-adevăr loc. Bunăoară, a prezis că, în faţa pericolului nazist, garanţiile oferite ţării noastre de către marile puteri europene democrtice nu vor putea fi onorate, ceea ce, de fapt, s-a şi întâmplat. În cazul Bucureştiului, niciun raţionament nu ne îndreptăţeşte să credem că „profeţia” lui Sundar Singh ar avea consistenţă. Conform revelaţiei Apostolului Ioan, Noul Ierusalim va fi un oraş gigant, ce va ocupa o suprafaţă de aproximativ 4 949 735 km2 [13]. Pentru comparaţie, oferim câteva repere: Imperiul Roman, în anul 117 d. Hr., se întindea pe o suprafaţă de 4 900 000 km2, iar, în ziua de azi, cele 27 de state ale Uniunii Europene măsoară împreună 4 324 782 km2. Aşadar, oraşul sfânt va fi tot atât de întins ca un continent (probabil un pământ nou ieşit din ocean). Practic va fi un continent! Or, la ora actuală, Bucureştiul se întinde pe o suprafaţă de numai 228 km pătraţi. Ne întrebăm: când şi cum va reuşi să crească de la 228 km2 până la 4 949 735 km2 ? Mai degrabă, nu putem afirma că ştim unde se va realiza profeţia Apostolului Ioan, dar putem spune că, de va fi în Europa ( puţin probabil!), în niciun caz nu se va limita strict la Bucureşti.
________Note de subsol_______________________________________
[1] Apocalipsa 21.2;
[2] Apocalipsa 21.2; Mircea Eliade, Eseuri, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1991;
[3]  Ibidem 21.2;
[4]  Vezi Nikolai Alexandrovici Berdiaev, apud Lucian Blaga;
[5]  Sfântul Gebra Maskal Lalibela, începutul secolului al XIII_lea, a fost împărat al Etiopiei, făcând parte din Biserica ortodoxa Etiopiana (precalcedoniană), care l-a şi canonizat;
[6]  Cristofor Columb, Jurnal, apud Mircea Eliade, Istoria credinţelor si ideilor religioase, Editura Stiinţifică şi encilopedică, Bucureşti 1986;
[7]  John Smith (1580 – 1631), militar, căpitan de vas, aventurier, pirat, colonist al Lumii Noi si scriitor. A fost înnobilat de către Sigismund Bathory pentru faptul că a luat parte la campania împotriva lui Mihai Viteazul. Ulterior a intrat în slujba domnului Ţării Româneaşti, Radu Şerban. Autor al cărţii: „O povestirea adevărată a întâmplărilor şi a celor petrecute în Virginia”, best-seller publicat la Londra, în anul 1603, considerată a fi prima carte a literaturii americane. Vezi Leon Leviţchi şi Tudor Dorin, Antologie de poezie americană de la începuturi până azi, Ed. Minerva, Bucureşti 1977. Pentru a ispiti pe compatrioţii săi sa părăsească Anglia şi să meargă in Virginia, unde era guvernator, a desfăşurat cu mult talent o campanie publicitara deşănţată, zugrăvind în culori fantastice colonia: „În lumea nouă un om nu trebuie să muncească decât trei zile din şapte pentru a duce o viaţă îmbelşugată. Grânele şi viţa de vie rodesc mai bogat decât în Anglia, este un pescar foarte prost acela care nu poate scoate decât două sute sau trei sute de bucăţi de cod oe zi din apele Noii Anglii”;
[8] Sibilele erau preotese ale zeului Apollo, numarul lor a variind de-a lungul vremurii. În literatura creştina apocrifă, sibilele figurează ca profetese care au prevestit multe lucruri cu privire la fecioara Maria şi la venirea lui Mesia. Motivul sibilelor îl găsim atât în Orotodoxie, cât şi în catolicism. În iconografia creştina, sibilele au pătruns, probabil, prin intermediul literaturii creştine apocrife începând să fie zugrăvite în biserici încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea. În biserica Mănăstirii Vatra Moldoviţei, „impărăteasa Sivila” este zugrăvită alături de filozofii greci păgâni Platon şi Aristotel, având pe cap o coroană, de sub care cade un val alb împodobit cu dungi colorate. Spre marea dezamăgire generală, cărţile sibiliene au fost dovedite că ar conţine texte din categoria „vaticinium ex eventu”, izvorâte din pietatea Evului Mediu.
[9] „România va trece prin multe faze de transformări fundamentale, devenind în final, graţie spiritualizării exemplare, un veritabil focar spiritual, ce va putea fi comparat cu miticul Nou Canaan, iar Bucurestiul se va transforma într-un centru esenţial al acestui focar. Aceasta capitală va deveni polului spiritual al planetei şi va fi aproape în întregime reconstruită, rămânând în cele din urma o aranjare de construcţii, în forma inelară, având 7 km în diametru. El va fi considerat de toate popoarele drept un veritabil Nou Ierusalim pamântesc […] Acest Centru Divin Suprem va putea avea două milioane de suflete. Lucrare va fi executată în 10 ani, căci deşi Centrul Divin va fi terminat în 5 ani, amenajarea împrejurimilor acestuia va mai dura încă 5 ani. În jurul oraşului se vor afla grădini cu pământ fertil de cea mai bună calitate în care, pe lângă legume felurite, vor rodi şi feluriţi pomi fructiferi, pentru ca nimic să nu lipsească locuitorilor săi”.
[10] Emanuel Swedenborg (1688 – 1772) Om de ştiinţă, filosof, mistic creştin şi teolog suedez. Lucrarea sa De Nova Hierosolyma et Eius Doctrina Coelesti (Despre Noul Ierusalim şi învăţătura cerească a sa) a avut o mare înrâurire asupra unor personalităţi precum: William Blake, Elizabeth Barrett Browning, August Strindberg, Ralph Waldo Emerson, Charles Baudelaire, Adam Mickiewicz , Balzac , William Butler Yeats , Sheridan Le Fanu, Jorge Luis Borges, Carl Jung, Helen Keller etc.;
[11] Romani, 1, 20;
[12] Pamfil Şeicaru (1894, Buzău — 1980, München, Germania). Ziarist analist şi publicist român. Director al ziarului Bucovina, apoi fondatorul cotidianului Curentul. Lucrări principale: Istoria partidelor politice în România, (1959), Die Donau – Fluss der Fünf Meere. Ein Europäisches Problem im Lichte der rumänisch-sowietischen Kontroversen (1975), Adevăruri care trebuie amintite (1980). Previziunile sale uimesc prin precizie.
[13] O latură va măsura 12 000 de stadii. Or, cum stadiul grecesc avea o valoare cuprinsă între 177,6 m şi 192,3 m, iar cel roman de 185 m, aria măsurata în km2 cunoaşte şi ea variaţii. În general, se consideră că cetatea va avea la baza o suprafaţă de 4 978 400 km2, luându-se stadiul roman ca unitate de măsură.

Mesaj de Sfintele Sărbători de Iarnă

Atunci când ai primit un dar spiritual ziditor de suflet, împarte-l cu ceilalţi. Darul va creşte şi va deveni inepuizabil. Darul meu este un mesaj de Sfintele sărbători de Iarnă, care  va face lumea ta mai bună. Efectele lui benefice vor fi simţite imediat şi îţi vor umple sufletul de bucurie si armonie.

Mesjaul foloseşte cuvinte care te vor conecta la resursele tale interioare nebănuite şi inepuizabile.

Lumea ta va fi mai bună şi o vei face şi pe a celorlalţi mai bună.

Iată Mesajul :

O minune este în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă.
Există o înţelepciune a fiecărei zile, a fiecarui ceas, a fiecărei clipe.
O minune este în fiecare copac, în fiecare pasăre, în fiecare floare.
Există un sens în fiecare copac, în fiecare pasăre, în fiecare floare.
O minune este în fiecare rugăciune gândită, spusă sau scrisă.
Există o sfinţenie  în fiecare rugăciune gândită, spusă sau scrisă.
O minune există în fiecare stih care prinde aripi spre Nemărginit.
Există o desăvârşire în fiecare stih înaripat.
Lucrând rugăciunea cu răbdarea şi migala unui bijutier, descoperi minunile din stihuri.
Liniştit şi dulce, numele lui Iisus din rugăciune copleşeşte lumea învălunind-o într-un nimb de bucurie.
Şi lumea devine minune.
Sfâşietor şi melancolic, dorul dupa Iisus din rugăciune copleşeşte  nopţile de priveghere.
Şi nopţile devin minune.
Dureroase şi amare, lacrimile din rugăciune copleşesc sufletul şi  clipele de întrebări.
Şi acestea devin minune.
Ostenit de minuni, sufletul se întoarece spre Tine, Doamne, şi Îţi cere o clipă obişnuită, să se poată odihni , aşa cum Tu Te-ai odihnit în ziua a şaptea de toată lucrarea.
“Acest lucru – zise Dumnezeu – va fi binemeritata  răsplată  în Rai, după  osteneala de aici. ”

*

Cu ocazia Crăciunului, citeşte-l şi-l trimite şi prietenilor tăi !

Sărbători fericite !

Mesaj de Sfintele Sărbători de Iarnă

Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce ne-a trimis-o Dumnezeu din cer [1]

Versificare inspirată din „Legenda Duminicii” sau „Epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii”, considerată a fi cel mai vechi text scris în limba română dintre cele păstrate, tălmăcit din limba slavonă în anul 1391 sau 1392 de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş [2]. Folosindu-se de alt izvod, în secolul al XVI-lea, preotul ortodox Grigore din Măhaci [3] tălmăceşte la rândul lui „Epistolia…” şi o repune în circulaţie, ca lucrare misionară pentru respectarea Sfintei Duminici:

Acum blagosloviţi,
Fraţi creştini şi părinţi,
Căci din cer a căzut,
S-a spart şi desfăcut,
Piatră mică şi grea,
Cu un răvaş în ea,
Scris cu slove sfinte
De învăţăminte [4].
Şi-n el Domnul mustra
Pre creştini şi zicea :
„Pre voi sunt mâniat,
Căci nu m-aţi ascultat
Şi nu v-aţi pocăit
Precum v-am poruncit.
Cuvântul ce l-am scris,
Pre care l-am trimis,
Voi l-aţi nesocotit
Şi nu v-aţi pocăit.
Şi Duminica mea [5],
Dată spre a şedea,
Voi nu aţi păzit-o
Şi aţi nesocotit-o.
Pentru greul păcat
Eu m-am mâniat,
Trimis-am ierni grele,
Cu viscole-n ele,
Şi geruri cumplite,
Dar n-aţi luat aminte [6].
Dar pentru maica mea,
Ce pentru voi plângea,
Prăpădul l-am curmat,
De voi m-am îndurat
Şi nu v-am pedepsit
Cu focul cel cumplit.
De nu vă întoarceţi
Şi să nu mai faceţi
Păcate pre pământ:
Să nu mai suduiţi
Pre preoţi şi părinţi,
Voi da ploaie cu foc
Dincolo de soroc.
În luna Făurar
Veţi plânge cu amar
Şi-n luna lui Prier
Fi-va spuză din cer [7]
De veţi striga la morţi :
Ieşiţi din mormânt toţi
Să intram noi, cei vii,
Cei loviţi de stihii,
Ieşiţi, oseminte,
Ieşiţi din morminte,
Veniţi să ne scăpaţi
Pre noi cei blestemaţi !
Vai de cel ce-mi strică
Sfânta Duminică
Şi nu o cinsteşte,
Şi-o nesocoteşte !
Căci e adevărat:
În ea am înviat
Şi în ea a venit
Gavriil ce a vestit
Mântuitor cuvânt
De la Duhul Cel Sfânt ;
Precum s-a prorocit
Fecioara a zămislit”.
Acum blagosloviţi [8],
Fraţi creştini şi părinţi,
Pre popa duhovnic,
Smerit pravoslavnic,
Pre vrednicul tălmaci,
Preotul din Măhaci,
Care a izbândit,
Care a tălmacit
Din graiul slavonesc
Pre graiul românesc,
Şi pre misionarul,
Gavriil Stiharul,
Care a stihuit
Pre stih potrivit !
Ferice să fie
De cel ce o scrie,
De cel ce-o trimite
Şi-o dă înainte,
Pentru pocăinţă
Şi spre folosinţă !
Dar fi-va în păcat
Cel ce-i învârtoşat,
Ce n-o va izvodi [9],
La creştini spre a fi [10]!

Note
__________________________________________________

1. „Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos ce (ne-) a trimis-o Dumnezeu din Cer”, care mai poartă şi denumirea de ” Epistolie din Cer pentru respectarea Zilei Domnului (sau a Duminicii)”, „Epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii” sau „Legenda Duminicii”, este un text apocrif, ce face parte din categoria aşa-numitelor „Scrisori trimise din Cer”.
2. După unii cercetători, „Legenda Duminicii” este cel mai vechi text scris în limba română. Acesta a fost tradus în anul 1391 de către călugării copişti de la Mănăstirea Săpânţa-Peri din Maramureş. Aici funcţiona o renumită şcoală de caligrafie, ctitorită de egumenul Pahomie, unde au fost traduse, printre altele, „Psaltirea”, „Apostolul” şi „Evanghelia” ( cf. Ieromonah Ioanichie Bălan, „Vetre de sihăstrie românească”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti – 1982).
Mănăstirea, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, a avut parte de o soartă vitregă : „În secolele XVI şi mai ales XVII, mănastirea Peri este grav îngrădită şi până la urma distrusă de prozelitismul oficial calvin” (cf. Ieromonah Ioanichie Bălan, ibidem).
Textul, care se găseşte inserat în „Sbornicul de la Ieud”, redactat probabil în anul 1630, „unul dintre cele mai valoroase texte prin structurile de limbă şi prin ingenuitatea şi prospeţimea expresiei de tip viu popular în forme vechi”, este o copie după o traducere anterioară.
3. Începând din secolul al XVI-lea, Biserica Ortodoxă din Transilvania se confruntă cu prozelitismul oficial calvin, ce va duce mai târziu la distrugerea multor mănăstiri, printre care şi mănăstirea Săpânţa Peri, mai sus amintită. Prozelitismul agresiv va da naştere unei reacţii pe măsură din partea ierarhiei ortodoxe, atât în Transilvania, cât şi în Moldova şi Ţara Românească. Astfel, Sfântul Ierarh Varlaam (n. 1580/1585? – d. 1657), Mitropolit al Moldovei, redactează o lucrare de 339 de pagini, intitulată „Şapte Taine ale Bisericii”, care era menită să apere temeiurile credinţei ortodoxe împotriva calvinilor din Transilvania, ce nu recunoşteau cele şapte Taine, şi o tipăreşte la Iaşi, în anul 1644.
În anul 1642, conducătorii calvini ai Transilvaniei au publicat un catehism la Alba Iulia. Sfântul Ierarh Varlaam convoacă un sobor al ierarhilor din Moldova şi Ţara Românească, pentru a lua atitudine împotriva acestui catehism. Soborul s-a întrunit în anul 1644, la Iaşi sau, probabil, la Suceava. El a avut misiunea de a aproba răspunsul întocmit de mitropolitul Varlaam la catehismul din 1642. Lucrarea, care se va numi : „Răspunsul împotriva Catihismusului calvinesc”, se adresa, în primul rând, credincioşilor din Transilvania. În lucrare sunt combătute principalele învăţături calvine, dezvoltând învăţătura ortodoxă despre „Sfânta Scriptură”, credinţă şi faptele bune, Biserică, Taine, cinstirea sfinţilor şi a icoanelor etc.
Din unitarianism se desprinde o mişcarea pentru ţinerea sabatului, numită mişcarea sabateriană (sâmbetistă). Autorul ei a fost Andreas Eossi de Szent-Ersebet, nobil unitarian bogat, care a deţinut trei sate şi un număr mare de moşii în Odorheiul Secuiesc. În ciuda persecuţiilor oficiale, mişcarea, care s-a transformat ulterior în sectă, s-a răspăndit foarte repede, făcând numeroşi prozeliţi. Probabil, ca o reacţie împotriva acestei mişcări, preotul ortodox din Mihaciu (azi Mihăceni, judeţul Alba) realizează o serie de traduceri din limba slavonă ale unor apocrife, printre care şi „Epistolia…” Preotul din Mihaciu, care se va numi el însuşi „Popa Grigore din Măhaci”, vede probabil în aceasta un manifest misionar pentru respectarea Duminicii, ca sfântă zi de odihnă, conform învăţăturii dreptei credinţe.
4. Unele redacţiuni vorbesc depre Ioanichie, patriarhul Ierusalimului, care a descifrat mesajul din epistolie: „Pentru aceasta eu, loanichie, patriarhul sfintei cetăţi a Ierusalimului, cu ajutorul Tatălului şi al Sfântului Duh, Troiţei celei de o fiinţă şi nedespărţită, m-am învrednicit de v-am dezlegat aceste dumnezeieşti cuvinte care au fost întru aceasta” (cf. redacţiunea de colportaj actuală).
5. Odată cu generalizarea creştinismului în Imperiul Roman, ziua de Duminică, ca zi sfânta şi de odihnă, ajunge sa ia locul sâmbetei. Cu toate acestea, sâmbăta nu a fost întru totul abandonată. Astfel, oamenii simpli din Friaul, nordul Italiei, continuau să ţină sâmbăta. De asemenea, începând din secolul al II-lea, sâmbăta era ţinută de către Biserica Culdee din Scoţia, precum şi de către alte biserici. „Epistolia…” a fost redactată după anul 313, anul legalizării Bisericii, întâi în limba latină, apoi a fost tradusă în elineşte, precum şi în celelalte limbi europene din acea vreme, şi a început să circule cu succes. Primele atestări privind „Epistolia…” le avem din secolul al V-lea. Astfel, se spune că, în anul 583, în Ibiza (în limba autohtonă Eivissa), o insulă care aparţine Spaniei, situată în vestul Mării Mediterane, fâcând parte din insulele Baleare, „Epistolia…” ar fi căzut din cer şi ar fi îndemnat pe creştini la respectarea zilei de Duminică. Episcopul de Ibiza, Vincent, a declarat scrisoarea ca autentică şi a acceptat-o. În schimb, Episcopul de Cartagina, examinând-o, s-a declarat uimit cum „cineva poate accepta profeţii noi”. Din această cauză, episcopul de Ibiza a fost destituit. În Evul Mediu a circulat o legendă, conform căreia Theodoton, adjunctul papei, a văzut deasupra mulţimii adunate în Bazilica Sfântul Petru din Roma o epistolă suspendată în aer. Atunci, 47.000 de oameni s-au căit de păcate. În anul 1846, în Boemia, o apariţie similară a cutremurat o mulţime de oameni, iar mulţi preoţi au crezut în ea.
6. În secolul al XIII-lea şi secolul al XIV-lea au loc o serie de evenimente care vor da un puternic avânt cultului „Epistoliei…”: „Pe lângă marile crize care au zguduit Biserica apuseană, secolul al XIV-lea se caracterizează printr-o serie de calamităţi şi flageluri cosmice : comete, eclipse de soare, inundaţii şi, mai ales, din 1347, groaznica epidemie de ciumă, «Moartea Neagră». În speranţa de a-l putea îndupleca pe Dumnezeu, se înmulţesc procesiunile de flagelanţi. E vorba de o mişcare populară care parcurge traseul caracteristic : de la pietate la heterodoxie” (cf. Mircea Eliade, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Editura Ştiinţifica şi Enciclopedică, Bucureşti -1988).
Se creează, aşadar, o atmosferă de disperare colectivă : „De altfel, epoca pare obesedată de moarte şi de suferinţele ce-l aşteaptă pe defunct în lumea de dincolo. Moartea impresiona imaginaţia contemporanilor mai mult decât speranţa învierii ” (cf. Mircea Eliade, ibidem). Ca să ispăşească păcatele lumii, grupuri de laici parcurg satele şi oraşele, biciuindu-se cu asemenea violenţă, încât trupul lor devenea o masă umflată de carne vânată. Aceştia au fost numiţi biciuitori (flagelanţi). Ei îşi fac apariţia pe la anul 1260, anul când, după profeţia lui Gioacchino da Fiore, trebuia să înceapă a şaptea epocă a Bisericii şi se prezentau ca o mişcare reformatoare, care a îmbrăcat haina căinţei. Primii flagelanţi pornesc din Perugia şi se răspândesc apoi în Polonia şi Ungaria (cf. Mircea Eliade, ibidem). Flagelanţii au fost cei care au pus în circulaţie teoria conform căreia Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni cu Moartea Neagră din cauza nerespectării Duminicii ca zi de odihnă şi pledau pentru repaus absolut în această zi. Cf. şi Moses Gaster, „Literatura populară română”, Ed. Minerva, Bucureşti 1983 : „Acestă prelucrare o atribuie Veselovski sectei flagelanţilor din sec. al XIII-lea. Atuncea mişcarea reformatorie ia caracterul « căinţei » şi atunci apar pe la 1269, biciuitorii (flagelanţii) ce se biciuiau pentru ispăşirea păcatelor(…) Ziua principală a lor a fost, după mărturia tuturor scriitorilor contimpurani, duminica (…) Într-adevăr, s-a publicat o « epistolie » lătinească din secolul al XIV-lea de către Stumpf, luată din cronica franceză a lui Nangis, unde se află imediat după relaţiunea sa despre flagelanţi”.
7. Cf. „Manuscrisul de la Ieud”: „Şi voiu a vea a face în luna lui făurar (februarie – n.n.) 11 dzile întunerecu mare, şi se vor giunghea soţ cu soţ întru tunerec. Şi voiu avea a ploa în luna lui prier (aprilie – n.n.) în şaptesprezeace dzile, în loc de ploie, sânge şi foc şi spudză, ca să se pustiiască viile voastre „.
8. În versificare de faţă, a fost ignorat textul din original care conţine şi un blestem : „Şi blestemat să fie acel om care va lucra de Sâmbătă seara până Luni la răsăritul soarelui, sau cine va face păcate în acea vreme” (cf. redacţiunea de colportaj actuală). „Blăstamat să fie omul acela ce nu-şi va lăsa lucru[rele] saile den sîmbată den al noole ceas, ce lucrează pînă luni în răsăritul soarelui. De nemica să nu se atingă ! (cf. „Manuscrisul de la Ieud”). „Şi proclet să fie omul ce nu-şi va lăsa lucrul sîmbăta, la al nouălea ceas, până luni la răsăritul soarelui” (cf. redacţiunea Moses Gaster).
9. Cf. redacţiunea de colportaj actuală: „Iar vai de preotul sau de călugărul sau dascălul sau diaconul care nu o va citi înaintea oamenilor şi să o scrie şi să o aibe tot omul în casa sa şi să o trimeată şi pe unde nu va fi, că de mare folos este în casa omului; iar vai de acela ce o va scrie şi va lipsi vreun cuvânt dintr-însa „. Cf. şi redacţiunea Moses Gaster: „Şi să fie proclet popa ce nu va priimi şi nu va ceti înaintea soborului această scriptură şi trimitere din Ierusalim, iar cine va scrie şi va ceti aceasta epistolie îi va ierta Dumnezeu păcatele”.
10. Orice creştin trebuie să ţină în casă o copie a acestei epistolii :”Iară de mare folos va fi acelui om în casa sa; îi va dărui Dumnezeu împărăţia Sa; a Căruia este stăpânirea şi puterea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, în veci nesfârşit. Amin” (cf. redacţiunea de colportaj actuală).

Puterea contractului cu Dumnezeu

O hotărâre crucială şi miracolul ce i-a urmat

Închipuiţi-vă noaptea de la cumpăna anilor.Toată lumea se dezlănţuie într-o risipa de energie şi voie bună, de-o frenezie sălbatică, disperată, ca şi cum, doar peste câteva ore, ar urma să treacă la cele veşnice, iar acum, se grăbesc să se mai bucure puţin de viaţă. Este o noapte în care nimeni nu are voie să fie trist, abătut, îngândurat, chiar de ar avea mortul pe masă. Toţi trebuie să fie bine dispuşi, veseli, chiar mitocani şi vulgari, căci altfel le va mege rău tot anul. Fost-au pregătite din vreme multe şi diverse aperitive, precum măsline cu brânză telemea sau caşcaval, acadele cu parmezan, acadelele cu piept de pui, antreu cu vinete, apoi artileria grea : ciorbe şi borşuri de tot felul, precum bogras la ceaun, borş de fasole uscată cu mânătarci, ciorbă de pui şi ciuperci à la grecque, bulion de pui, ciorbă de potroace acrită cu varză mâncăruri copioase cum ar fi sarmale, curcan la cuptor, marinată de stacoj, icre negre de morun, sardele muiate în untdelemn. Apoi prăjiturile, smochine, curmalele, ananasul. A fost de asemenea pregătită şi udătura, precum ţuica bătrână, lăzile cu şampania, vinul de pays d’oc sau de Mutflatar, Valea Călugarească, apa gazoasă, sifonul, cafeaua turcească. Tot aşa şi gramofonul cu discurile ce conţin ultimele cântece la modă : “Zaraza”, “Terente şi Didina”, “Maria neichii, Marie”, “Foaie verde de trei sfanţi”. De asemenea, au mai fost pregătite şi petardele, răvaşele de prost gust, glumele fără perdea şi, pentru cei mai simandicoşi, anecdotele intelectualiste cu poante răsuflate.
Nimic din toate acestea în odaia de o austeritate ascetică a unui modest preot, care îşi luase slujba prea în serios, aceea de a scrie aproape în întregime o gazetă de credinţă. O odaie de lucru sărăcăcioasă, o masă de lemn simplă pe care se afla o Sfânta Scriptură, un dulap plin cu literatură religioasă. Pe peretele de la răsărit, o candelă veşnic aprinsă. Un şomoiog de busuioc spânzurând de un perete umple odaia de o mireasmă sfântă. Întreaga ambianţă amintea de chilia unui pustnic, care se nevoia mistuit de dorul pentru Hristos. Acum, pustnicul se află în criză de idei. Primul număr pe anul II al gazetei trebuie să apară doar peste câteva zile, iar materialul nu este încă gata. Părintele se frământa, căci o grea responsabilitate apăsa pe umerii lui firavi. Unde să găsească un subiect pentru un articol cu totul deosebit, care să aducă ceva deosebit în noul an ce va veni ? Nu ştie ce să facă şi, epuizat cade în genunchi şi se roagă. Până la el în odaie pătrunde muzica lăutărească, atât de vulgara şi enervantă, chiote de beţivi şi înjurăturile… Deodată… o luminiţă suprafirească. Părintele cade în extaz. Rămâne un timp aşa. Revine schimbat. Acum ştie. Să invite pe oameni să semneze o… Hotărâre. Să publice, aşadar, Hotărârea. Cum să fie ? Ce cuvinte să pună în ea ? Cuvintele îi vin pe buze ca de la sine. Se apucă să le scrie. Nu scapă nimic. Credincioasă, mâna îi urmează gândul. În faţa ochilor lui, ca de la sine, se plăsmuieşte Hotărârea :

HOTĂRÂRE

Subsemnatul……………………………………………gândindu-mă cum aş putea intra în anul cel nou cu folos şi mântuire sufletească, mă hotărăsc prin aceasta cu începere de la Anul Nou să scot din traiul meu sudalma şi beţia. Mă leapăd cu ură şi scârbă de aceste păcate. Intru prin această hotărâre în rândul acelora care se vor hotărî ca şi mine ca astfel toţi împreună ca nişte buni ostaşi ai lui Hristos să începem lupta cea sfântă a curăţirii vieţii noastre de păcatele noastre cele multe şi grele.
În fruntea Oştirii noastre stă Mântuitorul Hristos şi El ne va duce la biruinţă.
Pe Mântuitorul meu Isus Hristos rugându-L să mă ajute şi pe mine ca să lupt în Oastea Lui, iscălesc această hotărâre ce s-a făcut pentru binele şi mântuirea mea sufletească.

Dat în………. la Anul Nou 1923

N.N. ……………

Abonat al gazetei “Lumina Satelor” Nr. 8

Hotărarea a văzut lumina tiparului în primul număr pe anul 1923 al foii „Lumina Satelor”. Tot acolo, se făcea şi un apel de suflet, prin care cerea fiecăruia să se hotărească şi s-o semneze, apoi să o pune pe un perete al casei, pentru a fi văzută tot timpul.
Chemarea a avut un efect miraculos, căci a fost semnată de un număr incredibil de mare de oameni. Aşa se face că, în numărul de Paşti din 8 aprilie 1923 al periodicului “Lumina satelor”, s-a putut publica lista primilor semnatari, care se vor numi de-acum înainte “ostaşi”.
Negreşit, s-a săvârşit o minune fără precedent. A luat fiinţă cea mai mare mişcare misionară ortodoxă de pe aceste plaiuri, numită „Oastea Domnului”. Peste doar câţiva ani, „Oastea Domnului” avea sa atinga un număr impresionant de membri şi simpatizanţi. Sunt publicate cărti, broşuri, calendare, reviste, toate într-un tiraj năucitor, căci cererea era fantastic de mare. De pildă, în răstimp de numai 15 ani au ieşit de sub teascurile tiparului 7 publicaţii, într-un tiraj total de peste 13. 160. 000 de exemplare, 44 de cărţi, într-un tiraj de peste 550. 000 de exemplare, 12 calendare anuale, în peste 330. 000 de exemplare. Se scrie un număr impresionant de articole, poezii, cântări. Se dezvoltă o adevarată literatură religioasă de misionarism. O literatură inedită se naşte şi creează un nou curent literar, nebăgat însă de seamă de istoricii literaturii române. Poezia populară creştină, slab reprezentată până atunci, îşi ia o amploare fără precedent. Numai un singur om, poetul popular Traian Dorz, încredintează tiparului peste 15. 000. de poezii, unele dintre ele neegalate culmi de lirism. Niciodată nu a existat la noi o trezire de o asemenea amploare şi intensitate. Niciodată nu a existat la noi o asemenea descătuşare de energii creatore. O asemenea mişcare duhovnicească de o asemenea efervescenţă. Şi toate acestea au pornit de la un umil preot, un om firav, delicat, sensibil, foarte bolnav şi de la hotărârea lui providenţială iscălită într-o noapte…
Atunci când a semnat hotărârea, părintele Iosif Trifa se găsea în faţa unei generaţii pierdute, o generaţie de sacrificiu, “generaţia tranşeelor” primului război mondial, dezorientată şi nervoasă, care nu mai credea în nimeni şi nimic. O generaţie schilodită fizic şi sufleteşte de ororile războiului, o generaţie care purta în ea schijele obuzelor si srapnelelor. Numai după 15 ani, atunci când a părăsit aceasta viaţă, la numai 50 de ani, părintele Trifa lăsa în urmă o lume mai bună! Adusese vindecarea în sufletele multora. Aceştia nu mai erau lipsiţi de curaj civic, fără iniţiativă, sceptici şi resemnaţi. Le dăduse un ţel, un ideal, o luptă. Le readusese zâmbetul şi speranţa.
Fără doar şi poate, părintele Trifa redescoperise metoda contractului, a zapisului cu Dumnezeu, o metodă care astăzi a fost aproape uitată. Cineva, un înţelept bineîţeles, a spus : „Atunci când ai hotărât un lucru, ai mereu tendinţa să-l schimbi, dar odată ce l-ai scris este imposibil să-l mai schimbi. Este ca şi cum l-am scrie în Destin”.
Hotărârea pe care a semnat-o părintele Trifa în noaptea de 31decembrie/1 ianuarie a fost un zapis între el şi Dumnezeu pe care l-a scris în Destin. A fost un înscris valid, bazat pe consimţământul liber al părţilor contractante, în baza promisiunilor făcute, prin Biblie, de către Dumnezeu. Prin încheierea acelui zapis, promisiunile lui Dumnezeu au început să fie simţite imediat. Fără îndoială, Dumnezeu aşteaptă de la noi o hotărâre scrisă, căci numai aceasta poate fi irevocabilă.

Contractul are putere de lege şi bază biblică

Contractul este un acord de voinţă intervenit între două sau mai multe persoane. Contractul legal încheiat are putere de lege între parţile care le încheie. Aşa spune legiuitorul. Aşadar, respectarea lui este obligatorie. Că un contract cu Dumnezeu este legal încheiat, ne-o dovedeşte Biblia. Dumnezeu şi-a respectat totdeauna promisiunile faţă de poporul ales. Mai puţin omul. În întreaga Scriptura găsim legăminte (contracte) făcute de Dumnezeu cu oamenii.
Cuvântul legămant este omniprezent în Biblie. Un legământ legalizat. Aceasta înseamnă că, din punct de vedere juridic, un contract are petere de lege pentru părţi.
Exista în Sfânta Scriptură un legământ vechi, care se mai numeşte şi Vechiul Testament şi un legământ nou, care este Noul Testament. Dumnezeu pare a face risipă de legăminte. Face un legământ solemn cu Noe (“Iată Eu închei legământul Meu cu voi, cu urmaşii voştri”). Dumnezeu face un legământ solemn cu vieţuitoarele care se aflau pe Arca lui Noe („cu tot sufletul viu… cu păsările, cu animalele şi cu toate fiarele pământului… cu toate vietăţile pământului câte au ieşit din corabie “).
Dumnezeu încheie un legământ solemn cu Avraam, Isaac, Iacov. Relaţia acestora cu Dumnezeu devine una contractuală. Ultimul contract al lui Dumnezeu făcut nu numai cu poporul ales, ci cu toţi oamenii, a fost acela prin care a dat dreptul la mântuirea tuturor oamenilor. L-a pecetluit cu Cuvântul veşnic şi l-a semnat cu sângele Său. Este definitiv, inatacabil, veşnic.

Metoda contractului funcţionează pretutindeni

Nici pe departe, părintele Trifa nu a fost primul care a folosit metoda contractului, după cum limpede se vede din urmatoarea rugăciune-consfinţire către inima neprihănită a preacuratei Fecioare Maria :
„Fecioară puternică şi Mamă milostivă, regina cerului şi scăparea păcătoşilor, noi ne consfinţim Inimii tale neprihănite. Îţi închinăm făptura şi viaţa noastră întreagă, tot ce avem, tot ce iubim şi tot ce suntem. Ale tale să fie trupurile şi locuinţele noastre, familiile şi patria noastră. Voim ca tot ceea ce este în noi şi în jurul nostru să-ţi aparţină şi să se împărtăşească de binecuvântările tale de Mamă.
Şi pentru ca această consfinţire a noastră să aibă într-adevăr tărie şi durată, reînnoim azi la picioarele tale, Marie, făgăduinţele noastre de la Botez şi de la prima sfântă Împărtăşanie. Ne obligăm să mărturisim oricând şi fără frică adevărurile de credinţă, să trăim ca adevăraţi catolici, în desăvârşită supunere faţă de toate îndemnurile Sfântului Părinte papa şi ale episcopilor uniţi cu el.
Ne obligăm să ţinem poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii, mai ales sfinţirea Duminicii. Ne obligăm să practicăm în viaţa de toate zilele, pe cât ne va fi cu putinţă, devoţiunile pline de mângâiere ale religiei creştine, mai ales sfânta Împărtăşanie.
În sfârşit, îţi promitem, slăvită Maică a lui Dumnezeu şi Mamă iubitoare a oamenilor, să punem toată inima noastră în slujba cinstirii tale binecuvântate, pentru ca, prin stăpânirea Inimii tale neprihănite, să grăbim şi să asigurăm domnia Inimii Fiului tău, vrednic de închinare, în inimile noastre şi în toate celelalte inimi, în scumpa noastră ţară şi în lumea întreagă, precum în cer, aşa şi pe pământ. Amin.”

Vedem deci cum că expresii de genul „Ne obligăm să mărturisim oricând şi fără frică adevărurile de credinţă…”, „ne obligăm să ţinem poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii…”, „Ne obligăm să practicăm în viaţa de toate zilele…” sunt expresii care fac parte din limbajul uzual al unui contract. Rugăciune-consfinţire către inima neprihănită a preacuratei Fecioare Maria este, aşadar, un contract. Verbal şi, uneori, scris.

Metoda contractului rămâne permanent valabilă

Metoda contractului nu a funcţionat, ca o excepţie, doar în cazul părintelui Trifa. Ea funcţionează în cazul tuturor oamenilor. Condiţia sine qua non este aceea ca omul sa fie sincer si sa creadă în ceea ce s-a angajat. Ca este aşa, ne-a dovedeşte şi faptul că, publicată în primul număr al foii “Lumina satelor” pe anul 1923, Hotararea care a fost semnată de cei ce au crezut în ea, a dat naştere la efecte nebănuite, miraculoase. Cei ce cu sinceritate au semnat-o, s-au alăturat noii mişcări misionare, rămânându-i fideli până la moarte.
Amintiţi-vă : “Atunci când ai hotărât un lucru, ai mereu tendinţa să-l schimbi, dar odată ce l-ai scris este imposibil să-l mai schimbi. Este ca şi cum l-am scrie în Destin”.

Să ne personalizăm hotărârea

Fiecare dintre noi ar putea să-şi personalizeze hotărârea şi să-şi redacteze propriul zapis cu Dumnezeu, fără să fie nevoit să-şi schimbe Biserica sau să adere neapărat la o mişcare bine definită. Am arătat cum că actul de Consfinţire către inima neprihănită a preacuratei Fecioare Maria foloseşte metoda zapisului. Psihoterapeutica modernă foloseşte aşijderea metoda contractului, cu rezultate uneori remarcabile. Literatura motivaţională laică face apel la aceeaşi metodă. Nu există, aşadar, nici un impediment confesional pentru a beneficia de aceasta metoda dumnezeiască spre folosul nostru sufletesc. În plus, cum relaţia noastă cu Dumnezeu este – sau ar trebui să fie – una personală, fiecare este liber să-şi personalizeze contractul cum crede de cuviinţă.

Iată, de pildă, zapisul meu personalizat, care se prezintă astfel:

ANGAJAMENT

Eu, Gavriil STIHARUL. mă angajez ca, după porunca Mântuitorului, să iubesc pe Domnul Dumnezeu din toată inima mea, din tot sufletul meu, din toata puterea mea şi din tot cugetul meu şi pe aproapele meu ca pe mine însumi. Mă angajez să accept jertfa lui Iisus Hristos care s-a săvârşit pentru mine, ca de altfel, pentru întreg neamul omenesc şi să-L primesc pe Iisus Hristos ca Mântuitor, Domn şi Dumnezeu. Mă angajez să-mi schimb felul de viaţă şi să fac din viaţa mea păcătoasă una cu adevărat creştinească. Mă angajez să mă lepăd de omul cel vechi împreună cu toate obiceiurile lui pierzătoare de suflet şi să devin un om nou, după învăţătura şi îndemnul Mântuitorului. Mă angajez să-L mărturisesc pe Hristos şi să împărtăşesc şi altora Cuvântul Lui. Mă angajez să fac din ziua de azi o zi mai bună decât ziua de ieri, atât pentru mine, cât şi pentru semenii mei, şi, prin aceasta, lumea să devină mai bună.

Martori……. ……………………………………………………………..

Datez şi iscălesc acest angajament……………………………………

Martorii pot fi oricine. Odinioară, Dumnezeu a luat ca martori cerul şi pământul : “Cerul şi pământul le iau astăzi ca martori împotriva voastră: v’am pus în faţă viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti… ” (Deut.30:19). Să alegem şi noi tot cerul, pământul…Viaţa.
Dacă ai fost convins de cele citite, scrie şi semnează şi tu un contract asemănător şi spune-le şi prietenilor.

Să urmăm noua direcţie literară

În aceste vremuri de adâncă îngrijorare faţă de agresiunea tehnologiei electronice şi biologice actuale asupra omului, care ameninţă nu numai libertatea de gândire şi acţiune, garantată de Dumnezeu încă de la crearea protopărinţilor noştri, Adam si Eva, ci şi întraga lui fiinţă ca entitate biologică, îndemnăm pe oamenii de cultură, în special pe scriitori, poeţi, ziarişti, artişti plastici, să se integreze noii direcţii literare şi artistice prin angajarea creaţiei lor în sprijinul susţinerii mişcării de opoziţie iniţiate de dreptmăritorii creştini, care au sacrificat din liniştea cotidiană şi din stilul de viaţă duhovnicesc pentru a se implica intr-un proces de trezire a conştiinţelor, printr-un demers legal, civilizat şi paşnic, pentru ca noi şi urmaşii noştri să nu cădem victime maşinilor, dictaturii electronice, consecinţelor unor aventuri biologice, care constau în clonări, mutaţii genetice ale speciilor existente, inserări de gene umane în genotipul plantelor şi animalelor, crearea de specii animale şi vegetale noi, de fiinţe umanoide.
De asemenea, mai îndemnăm pe scriitorii şi pe artişitii, care cu bună credinţă, dar îndrumaţi greşit, şi-au pus talentul şi energia în cauze care sunt exterioare învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Răsăritului, să se reorienteze spre această nobilă şi binecuvântată cauză a zilelor noastre, singura demnă de a-i sluji în aceste vremuri apocaliptice.
Îngrijorarea omului in faţa imprevizibilităţii creaţiei omeneşti a existat întotdeauna, dar s-a accentuat în epoca modernă. Progresul ştiinţei şi a tehnicii a provocat de-a lungul timpului optimism, dar a stârnit şi o legitimă îngrijorare. Semnalul de alarmă tras de o serie de scriitori în faţa utopiei conform căreia omul, folosindu-se de cuceririle ştiinţei şi tehnicii, ajunge sa-l concureze pe Dumnezeu, dovedeşte ca aceştia nu au rămas pasivi, ci s-au implicat într-o problemă care ne priveşte pe noi toţi. Astfel, scriitoarea Mary Shelley ( 1797- 1851) atragea atenţia asupra pericolului ca la un moment dat savanţii să izbutească să creeze artificial un om şi să-l însufleţească. Scriitoarea vorbeşte, în romanul ei ” Frankenstein sau Prometeul modern ” (Frankenstein; or, the Modern Prometheus, 1831), despre visul lui Victor Frankenstein, un savant anormal, acela de a crea un om, asemenea lui Dumnezeu. Proiectat iniţial ca un colaborator al omului, devine, printr-o eroare, un monstru care terorizează omenirea. Semnificativ este faptul că acest savant a existat în realitate şi se pare că a fost un ilustru alchimist.
Aceeaşi temă, având motivul mitului umanizării artificiale a animalelor, a stat la baza sinistrei nuvele ” Insula doctorului Moreau ” (The Island of Doctor Moreau) de H.G. Wells ( 1866-1946). Doctorul Moreau, chirurg celebru, face pe demiurgul şi, prin transplantarea şi modificarea unor organisme, creează noi specii de animale, convins fiind că le poate în mod artificial umaniza. În realitate, creează o colonie de monşti cu instincte animalice, de-o bestialitate ieşita din comun.
Mihail Bulgakov ( 1981-1940) reia acest motiv şi scrie piesa de teatru de mare succes ” Inimă de câine ” (Собачье сердце, 1925).
Savantul Preobrajenski, asemănator doctorul Moreau, face concureţă lui Dumnezeu, jucâdu-se de-a creaţia şi umanizează un câine, grefându-i hipofiză de om. Operaţia reuşeste, dar savantul ajunge victima propriei sale creaţii.
O altă temă este aceea a creării artificiale a unor indivizi umanoizi din materia neînsufleţită. Amintim aici despre mitul Olympiei, frumoasa femeie automat a lui Ernst Hoffman ( 1776 -1822), care a stat la baza operei „Povestirile lui Hoffman” de Jacques Offenbach, precum şi mitul robotului din romanul lui ‘Karel Čapek ( 1890-1938).
O temă mult speculată este aceea în care omul, imitând pe Dumnezeu, creează inteligenţă artificială şi îşi încredinţează destinele acestor circuite elctornice, oferindu-le toate datele despre el. Căpătând conştiinţa de sine şi devenind atât de inteligente încât nu mai au nevoie sa fie programate de om, folosindu-se de toată informaţia stocată, conexiunile electronice se răzvrătesc împotiva acestuia. Numeroşi autori contemporani au dezvoltat aceasta temă.
Pe lângă aceste voci singuratice, atitudinea civică s-a manifestat şi sub alte forme. Atunci când scriitorii şi artiştii au aderat la programme, au luat naştere mişcările, curentele şi direcţiile estetic-literare şi artistice. Este cazul să amintim aici semănătorismul , un important curent, care a fost un adevărat străjer al Ortodoxiei şi tradiţiei spirituale româneşti. Constituit la începutul veacului al XX-lea, când Ortodoxia avea de înfruntat puternice presiuni ideologice, străine neamului nostru, care se voiau surogate ale Creştinismului, precum religia liber-cugetătorului, a ştiinţei, a evolutionismului, a proletarului, a coducătorului, a solidaritaţii, a muncii, a naturismului, a frumosului etc., sămănatorismul a fost o trâmbiţă profetică care, din păcate, nu a fost ascultată. Aşa se face ca nici peste o jumatate de secol, acest politeism de “religii” moderne avea să ajungă singura religie de stat în timpul dictaturlor, care nu vor ocoli nici ţara noastră. Amintim că la programul semănătorist au aderat nume de rezonanţă din cultura noastră : Nicolae Iorga (1871-1940), Mihail Sadoveanu (1880-1961), B.Şt. Delavrancea (1858-1918), Alexandru Vlahuţă (1858-1918), Ovid Densusianu (1873-1938) George Coşbuc (1866-1918).
Gândirismul a fost un curent interbelic a carui direcţie continua de fapt semănatorismul . În faţa noilor agresiuni ideologice, în special cele comuniste, gândirismul a fost un al doilea străjer al tradiţiei spirituale româneşti. A fost, de fapt, un neosemănătorism adaptat situatiei geo-politice interbelice : “Peste pămantul pe care am învăţat să-l iubim din Semănătorul, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii ortodoxe “.
Iniţiatorul şi animatorul lui a fost Nichifor Crainic (1889-1972), teolog, eseist, scriitor, ziarist si poet de marcă, profesorul de teologie al lui Constantin Galeriu, pentru care acesta din urma avea un adevărat cult. Dintre gândirişti mai putem aminti pe Lucian Blaga (1895-1961), Adrian Maniu (1891-1968), Ion Pillat (1891-1945), Mateiu Caragiale (1885-1936), Mircea Eliade, precum şi pe ziaristul vizionar Pamfil Şeicaru (1894-1980), cel care a prevăzut cu o exactitate aproape mistică evenimentele politice care vor urma. Din păcăte, revista ” Gândirea” a sfârşit prin a se pleca sub vremi, lăsându-se prea uşor folosită de unele cercuri politice. Desigur, a fost o greşeală, căci politica însemnă compromis, iar Ortodoxia nu poate face compromisuri. Oricum, greşeala a fost plătită scump de gândirişti, unii dintre ei făcând ani grei de închisoare. Cu toate luminile şi umbrele lui, gândirismul rămâne un reper important în cultura romanească.
Un curent şi totodată o mişcare duhovnicească de rezistenţă în faţa agresiunii comunismului a fost şi “Rugul Aprins “. Acesta a fost iniţiat intre anii 1945-1948 de un grup spiritual care a funcţionat la mănăstirea Antim. Aici, se întâlneau periodic teologi, dar şi oameni de litere care îşi propuneau să regăsească adevărata trăire a Ortodoxiei prin meditarea asupra scrierilor Sfinţilor Părinţi şi practicarea “Rugăciunii inimii “. Grupului era format din nume grele, precum intelectualul de marca Sandu Tudor, cunoscut si sub numele ieroschimonahul Daniil de la Rarău ( 1896-1962), părintele arhim. Benedict Ghius, părintele arhim. Vasile Vasilachi, stareţul de atunci al Mănastirii Antim, părintele prof. univ. Dumitru Staniloae, prof. univ. Alexandru Elian, prof. univ. Alexandru Mironescu, scriiorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu. Convorbirile din cadrul ” Rugului Aprins ” au continuat până pe la jumătatea anului 1948, când au fost interzise. S-a declanşat o anchetă, care s-a soldat cu arestări şi întemniţări. Ca lider al grupului, părintele Daniil Sandu Tudor a fost condamnat la 25 ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică. După Revoluţia din 1989, asistăm la încercări de reinviere a mişcării . ”Rugul Aprins” nu a fost o mişcare politică şi ar putea fi un posibil model pentru o viitoare literatură angajată, care să militeze pentru o lume mai morală, mai ortodox – creştină şi mai bună.
Nu putem încheia mai bine acest apel decât cu cuvintele teologului de vrednică pomenire, părintele Constantin Galeriu :
« Ce a făcut ştiinţa atunci cînd s-a despărtit de religie ? Omul era pe cale să fie distrus de propria lui creaţie, de propriile lui cunoştinte. Numai religia şi morala pot direcţiona ştiinta spre folosul omului şi da un sens creator, o finalitate pozitivă. “Somnul raţiunii zămisleşte monşti ” este titlul unui tablou de Goya. Fără raţiune, nimic pozitiv nu se poate realiza. De aceea şi Sfîntul Ioan Evanghelistul identifică pe Dumnezeu cu Raţiunea Supremă : “La începult era Cuvîntul (Logos) şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul.” (Ioan 1,1). De aceea, e aproape ridicol cum ştiinţa despre Raţiunea lumiii, a cărei expresie este ordinea, armonia şi măsura, a fost considerată de unii “iraţională “. Iraţiunea a zămislit monştri ca Hitler, Stalin, Ceauşescu şi toţi aceşti monştri au fost produşii ateismului. Fără raţiune, pe ce temei constuieşti lumea? Pe forţă oarbă şi hazard. Pe aceste temeiuri, nimic nu durează şi, în final, se va merge inevitabil spre haos. Pentru a zidi ceva durabil, este nevoie de un model. Modelul nostru este Hristos. Pe temeiul acestui model vrem sa construim lumea de mîine, viitorul ţării noastre. Viziunea Ortodoxiei este viziunea unui realism integral. Ea vede toate disciplinele într-o perfectă armonie cu ele însele şi intr-o perfecta armonie cu omul (…) »
(Cuvîntul liber –
Periodic independent al judetului Giurgiu, anul II, nr. 28, joi 5 aprilie 1990 )

Duhovnicul

Pe „duhovnicul” P. îl descoperisem recent. De trei luni. Un om cam la şaizeci de ani. Palid. Fizonomie neinteresantă. Doar ochii. Ochii! Ah ! Ochii ! Vii, pătrunzători, aprinşi, ca doi tăciuni. Nu era preot şi nici călugar. Era un ostenitor al „Rugăciunii inimii”. Auzisem că odiniaoară fusese călugăr. Nu eram sigur. Nu vorbea niciodată despre el. Traia singur. Nu fusese însurat. Ştiam de la câţiva cunoscuţi de-ai mei, care îi ceruseră sfatul, că ştia toate siretlicurile diavolului. Ei ajunseseră departe. Poate la rugăciunea neîntreruptă. Şi eu mă convinsesem că nu era un zvon. Acum, aveam nevie de el. Îl caut şi îl găsesc acasă. O casă bătrânească, învelită cu olană roşie. Sunt poftit înauntru. O cămaruţă, care îmbie la odihnă. Pereţii acoperiţi cu icoane ortodoxe. Multe autentice. O candelă masiva la Răsărit. Ardea zi si noapte. O bibliotecă mică plină de carţi religioase. Un şirag de mătanii pe masă. Peste tot, miros frumos de busuioc.
– Vezi ce frumos e afară, îmi reproşează el cu ironie. Şi pe domnia ta te văd aici, în chilia mea bătranească. Parcă n-ai fi tânăr.
– Noi n-avem tinereţe, răspund eu.
– Aşa e. Nici eu n-am avut. Nu am avut timp de ea. Ce te supară ?
– Nu mai pot să-mi fac rugăciunea. Nu mai îmi vine să mă rog. Nu mai îmi pot concentra mintea. Nu găsesc motivul. Care sa fie ? Poate diavolul…
– Fiecare trebuie să-şi ştie motivul lui. Cât priveşte pe diavol, aşa e ! Ne impiedică. Are câte un şiretlic pentru fiecare. Alfel, ar fi prea simplu. Vezi! El ne cunoaşte mai bine slăbiciunile decât noi. În aceasta stă puterea lui.
– Cum pot să-mi cunosc slăbiciunile ? De ce nu-mi mai vine să mă rog ?
– Aş putea să-ţi spun ce spun şi popii. Adică vrăjală. Dar eu nu spun aşa. Aşteaptă…
Merge la mica lui bibliotecă. Mă aştept să aleagă de acolo o carte. Dezamăgire. Ia un caiet şi mi-l pune în faţă. Îl deschid. Nu e scris nimic.
– Eşti surpins, nu-i aşa ?
– Sunt şocat, raspund eu iritat.
– Ei bine, iată! Ia aici un creion şi scrie. Mă apuc să scriu. Îmi dictează : ” Inima mea îmi spune că nu-mi vine să mă mai rog deoarece… ” Termin de scris. Aştept sa dicteze în continuare, să termine fraza. Nimic. Ia de pe noptieră un ziar şi începe să-l citească. Totuşi, aştept. Într-un târziu, ca şi cum atunci m-ar fi descoperit, ridică ochii, se uită la mine şi-mi zice :
– De ce te-ai oprit ? Continuă !
– Cum? răspund eu mai suprins. Aştept să dictaţi.
– Dar atât am avut de dictat. Fraza încheie-o dumneata.
– Dar nu ştiu cum, fu răspunsul meu.
– Fără îndoială, din cauza emoţiei. Mergi acasă şi ia-o de la capăt. Scrie un răspuns. Repede. Nu contează ce şi cum. Ce-ţi trece prin cap. Spontan. Fără niciun fel de cenzură.
– Ştiu si eu, zic, ce o ieşi din asta. Mulţumesc, aşa am să fac, închei eu hotărât.
Pe drum, îmi revin în minte cuvintele : „Spontan. Fără niciun fel de cenzură”. Am impresia că acest gând mă obsedează. Ca un refren. Începe ploaia. Nici n-am avut timp să obesrv norii negri care se îngrămădeau deasupra oraşului, ca balaurii…
Acasă. Mă fac comod. Iau caietul şi încep : „Inima mea îmi spune că nu-mi vine să-mi fac rugăciunea deoarece…deoarece…deoarece… deoarece afară plouă”. Fu primul gând care îmi veni în minte. Închei : “afară plouă “. Absurd. Încep din nou : „Inima mea îmi spune că nu-mi vine să-mi fac rugăciunea deoarece… deoarece… deoarece… afară plouă şi sunt indispus”. Contunui să scriu. Spontan, fără niciun fel de cenzură. Umplu o pagină. Nimic relevant. Înca una. Nimic. La a treia pagină, ceva interesant. Continui. Nu las ideea să-mi scape… Evrika ! „Inima mea îmi spune că nu pot să-mi fac rugăciunea deoarece…” Asta era ! Găsisem !
Câteva zile nu mi-am putut reveni din uimire. Răspunsul era atât de simplu. Şi totuşi…
Duhovnicul P., Dumnezeu să-l ierte! Acum, după atâţia ani, îmi revine în minte figura lui atât … neinteresantă. Doar ochii. Ochii! Ah ! Ochii! Vii, pătrunzători, aprinşi ca doi tăciuni. Şi ziua aceea ploioasă, când am început marea aventură cu …acel caiet. De atunci, am consumat râuri de cerneală, am umplut multe caiete. Şi, de fiecare dată, m-am folosit. Într-adevar, ştia foarte bine toate şiretlicurile diavoului. Dar de unde ? Cum de nu m-am gândit ! Iau caietul şi scriu : „Inima mea îmi spune că duhovnicul meu ştia să biruie toate şiretlicurile diavolului deoarece…deoarece…deoarece…” Nu se poate! Retro, satana ! Doamne apară şi păzeşte ! Absurd ! Total absurd ! Cum ar fi putut el să fi fost… Dar cine ştie. Poate se pocăise şi trecuse definitiv de partea îngerilor buni. Altfel, cum?

Rima ca dar dumnezeiesc pentru „Rugăciunea lăuntrică”

Poate că dintre toate limbile pământului, negreşit limba elină este cea mai privilegiată în ceea ce priveşte “Rugăciunea lui Iisus”. În limba elină ” Rugăciunea lui Iisus” are o rezonanţă deosebită. Este un poem, o poezie rimată, asemănătore unei cântari creştine, unei doine tărăneşti, unui descântec, care vibrează şi se strecoară dulce şi duios în suflet, într-un suflet sfâşiat de doruri. Iat-o :

Pentru credincioşii rugători:

Κύριε Ἰησοῦ Χριστέ, Υἱέ τοῦ Θεοῦ, ἐλέησόν με τὸν ἁμαρτωλόν (Kýrie Iēsoû Christé, Hyié toû Theoû, eléēsón me tòn hamartōlón/ Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul).

Pentru credincioasele rugătoare:

Κύριε Ἰησοῦ Χριστέ, Υἱέ τοῦ Θεοῦ, ἐλέησόν με τὴν ἁμαρτωλόν (Kýrie Iēsoû Christé, Hyié toû Theoû, eléēsón me tḕn hamartōlón/ Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa).

O, minune ! O asemenea concentrare fantastică de cuvinte care să rimeze nu ar fi lesne la îndemâna unui pământean!

Negreşit, “Rugăciunea Inimii” în elineşte este un dar dumnezeiesc, căci , omeneşte vorbind, ar fi fost imposibil pentru un muritor să găsească atâtea cuvinte care să rimeze într-o propoziţie de numai 10 cuvinte.

Astfel, rimează cuvintele : Κύριε (Kýrie) cu Υἱέ (Hyié). De asemenea, Ἰησοῦ (Iēsoû) cu τοῦ (toû) şi Θεοῦ (Theoû), precum şi ἐλέησόν (eléēsón) cu τὸν (tòn) şi cu ἁμαρτωλόν (hamartōlón).

După tradiţie, cel care, inspirat în mod supranatural, a actualizat ” Rugăciunea vameşului ” şi a introdus-o a în asceza creştină a fost monahul egiptean Sfântul Pahomie cel Mare (292-346).Totodată, aceasta a folosit pentru prima dată şiragul de mătănii pentru a ajuta mintea în ” Rugăciunea lui Iisus “. Siragul avea 33 de noduri şi s-a numit  κομποσκοίνι (komposkoini) sau kομβοσχοίνι (komboshoini).  Din el a evoluat sofisticatul rozariu catolic. Sfântul Pahomie nu a vorbit decât limba coptă. Aşadar, şi mai uimitor rămâne faptul cum, în limba elina, a căpătat o astfel de rezonanţă .

De ce este nevoie de rimă? Rima este un ajutor firesc pentru psalmi şi rugăciune Stihul parcă se lipeşte atunci de suflet şi e de la sine lucrător. El pătrunde firesc în minte şi în inimă şi se spune chiar fără voia noastră. E ca un cântec de leagăn al cărui refren revine permanent. Pentru o rugăciune care se cere neîntreruptă şi de la sine lucrătoare, rima este un dar. „Rugăciunea lui Iisus” este unica în lume, cum unică este versiunea în limba elină.

Ce putem face pentru limba română? Pentru neputinţa minţii noastre, nu putem renunţa la acest ajutor de nepreţuit, la acest dar dumnezeiesc, care este rima. Dar nu este o soluţie fericită să modificăm textul rugăciunilor. Trebuie să-l respectăm ca atare. Dar putem să-l tălmăcim în stihuri, aşa cum, bunăoara, a făcut-o Sfântul Ierarh Dosoftei, atunci când a versificat „Psaltirea”.

Notă:

Există două modalităţi de citire a textului elin, respectiv de transliterare în alfabetul latin. Cel adoptat de occidentali, numit şi sistemul lui Erasmus, după numele marelui  erudit şi umanist Erasmus din Rotterdam (1467-1563), care l-a propus, şi cel al lui  Reuchlin, după numele umanistului Johann Reuchlin (1445-1523). În greaca modernă, precum şi în liturgica ortodoxă se foloseşte sistemul de citire reuchlinian. Eu am folosit totuşi transliterarea erasmică, deoarece este mai cunoscută.

Rugaciunea launtrica

Rugaciunea lui Iisus ca dar